ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 630/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Ploiești la data de 16 aprilie 2007, reclamanta SC R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., anularea deciziei nr. 202 din 13 octombrie 2006, prin care autoritatea pârâtă i-a respins contestația împotriva deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 30-110, pentru suma totală de 1.116.697 lei, reprezentând dobânzi și penalități aferente impozitelor, taxelor și contribuțiilor datorate pentru perioada 1 octombrie 2005 – 31 decembrie 2005 și neplătite în termen la bugetul general consolidat.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că sumele menționate în deciziile de calcul al accesoriilor nu corespund celor cuprinse în declarațiile depuse de SC R. SA la organul fiscal și că nu sunt îndeplinite cerințele de individualizare a creanței fiscale, rezultate din prevederile coroborate ale art. 108, art. 86 lit. c), art. 85 și art. 43 alin. (2) C. proc. fisc.

În acest sens, reclamanta a făcut referire la decizia nr. 105 din 31 decembrie 2005, prin care au fost stabilite debite accesorii aferente declarației nr. 4098 din 16 februarie 2004, reținându-se că debitul principal era în sumă de 867.998 lei, deși în declarația depusă de SC R. SA era consemnată suma de 998.429,75 lei.

Prin sentința nr. 76 din 10 mai 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și contencios administrativ și fiscal, a declinat competența judecării cauzei în favoarea Curții de Apel București, reținând că reclamanta i-a mutat sediul în raza teritorială a județului Ifov.

Prin sentința nr. 1725 din 4 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În considerentele sentinței, instanța a reținut că reclamanta nu a solicitat și nu a administrat niciun fel de probă în dovedirea susținerilor sale, nereușind să răstoarne prezumția de legalitate a actelor administrativ fiscale contestate.

Reclamanta a formulat recurs împotriva sentinței menționate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă nu a formulat însă critici propriu-zise cu privire la sentința atacată, ci a reluat, aproape literal, conținutul cererii de chemare în judecată, aceleași susțineri regăsindu-se și în concluziile scrise depuse la dosarul de recurs.

În recurs nu au fost administrate înscrisuri noi, așa cum permit prevederile art. 305 C. proc. civ.

Examinând cauza prin prisma motivelor indicate de recurenta-reclamantă și de prevederile art. 304

1

C. proc. civ., ținând seama și de apărările formulate de intimata-pârâtă prin notele scrise, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Recurenta-reclamantă a atacat în contencios administrativ, în temeiul art. 188 C. proc. fisc., în forma în vigoare la acea dată (actualul art. 218) decizia nr. 202 din 13 octombrie 2006, prin care A.N.A.F., Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a respins ca nemotivată și nesusținută cu documente contestația formulată de SC R. SA cu privire la debitele accesorii în sumă totală de 1.116.697 lei, reprezentând dobânzi și penalități aferente impozitelor, taxelor și contribuțiilor datorate bugetului general consolidat, stabilit prin deciziile nr. 30 – 110, comunicate prin adresa nr. 3676 din 24 ianuarie 2006 a Direcției Generale a Marilor Contribuabili.

În motivarea deciziei de soluționare a contestației, autoritatea emitentă a reținut că societatea comercială contestatoare nu a adus argumente și documente prin care să demonstreze că modul de calcul al accesoriilor stabilite prin deciziile de impunere este eronat și că există neconcordanțe între sumele declarate ca fiind datorate către bugetul statului și sumele pentru care organele fiscale au calculat accesoriile, deși art. 176 alin. (1) lit. c) C. proc. fisc., în forma în vigoare la data respectivă (în prezent art. 206) impunea motivarea în fapt și în drept a contestației.

Verificând legalitatea deciziei în raport cu documentația avută în vedere la emiterea ei și cu înscrisurile depuse la dosarul de fond, prima instanță a reținut în mod corect că reclamanta nu a răsturnat prezumția de legalitate și veridicitate de care se bucură actul administrativ.

Contestația administrativ-fiscală înregistrată cu nr. 341221 din 16 iunie 2006 având același conținut ca și cererea de chemare în judecată, nu individualizează sumele pretins a fi fost impuse nelegal și nici motivele de fapt și de drept care să atragă nelegalitatea deciziilor de impunere, exprimând numai o critică generală, în sensul că sumele asupra cărora s-au calculat accesoriile nu ar fi fost determinate în mod corespunzător.

Singura sumă contestată în mod concret este cea stabilită prin decizia nr. 105 din 31 decembrie 2005, dar în acel caz recurenta-reclamantă a pretins că în realitate suma pe care o datora către bugetul statului era mai mare decât cea pentru care autoritatea fiscală i-a calculat accesorii - situație care, dacă ar fi reală, nu ar fi fost de natură să conducă la o altă soluție, pentru că potrivit art. 183 alin. (3) C. proc. fisc., prin soluționarea contestației nu se poate crea o situație mai grea contestatorului în propria cale de atac.

În consecință, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., neexistând motive de modificare sau de casare a sentinței recurate, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC R. SA Chitila împotriva sentinței civile nr. 1725 din 4 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2009.