ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 620/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 277 din 18 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționara I.D. împotriva ordonanței din 05 august 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. 256/P/2007 și a rezoluției pronunțată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. 935/II/2/2008. S-a reținut că petiționara a formulat plângere împotriva notarului public D.F., pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., precum și împotriva numiților M.F., C.T. și I.I. pentru infracțiunile prevăzute de art. 293, art. 291 și, respectiv, art. 25 raportat la art. 293 C. pen.

În motivarea plângerii, petiționara a reclamat faptul că actul de împrumut garantat prin ipotecă și consemnat în încheierea de autentificare nr. 931 din 27 martie 2002 întocmită de notarul public D.F. nu a fost semnat de reclamantă. Prin ordonanța din 05 august 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara dată în dosar nr. 256/P/2007 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de învinuita D.F., în baza art. 10 lit. g) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen. și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița, pentru învinuiții M. F., C.T. și I.I. pentru infracțiunile prevăzute de art. 293, 291 și, respectiv, art. 25 raportat la art. 293 C. pen.

Rezoluția a fost verificată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, potrivit art. 278 alin. (1) C. proc. pen. , care prin rezoluția nr. 935/II/2/2008 din 26 septembrie 2008, a respins, ca neîntemeiată, plângerea petiționarei. Plângerea formulată de petiționară împotriva ordonanței și rezoluției procurorului general s-a respins, ca neîntemeiată, prin sentința penală nr. 277 din 18 noiembrie 2008, reținându-se că soluția de încetare a urmăririi penale față de notarul public este corectă, constatându-se că a intervenit prescripția răspunderii penale. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petiționara I.D., arătând că este nemulțumită de soluția pronunțată, apreciind că în mod greșit a fost calculat termenul de prescripție și, în același timp, în cauză operează și autoritatea de lucru judecat, în sensul că prescripția a fost deja înlăturată de procurorul general care s-a pronunțat în aceeași speță.

Recursul este neîntemeiat. Înalta Curte, verificând hotărârea primei instanțe în baza motivelor de recurs, dar și potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală și temeinică. Înalta Curte reține că, întemeiat, prin ordonanța atacată s-a dat o soluție de încetare a urmăririi penale în baza art. 10 lit. g) C. proc. pen., constatându-se prescripția răspunderii penale. Din actele și lucrările dosarului de urmărire penală rezultă că petiționara a sesizat la data de 10 aprilie 2006 parchetul în legătură cu faptul că actul de împrumut garantat prin ipotecă și consemnat în încheierea de autentificare nr. 931 din 27 martie 2002 întocmită de intimata notar public D. F. nu a fost semnat de reclamantă.

Prin raportul de constatare tehnico-științifică nr. 42089 din 02 februarie 2007 al I.P.J. Caraș-Severin rezultă că, într-adevăr, I.D. nu a semnat actul autentic de împrumut. În consecință, s-au declanșat cercetări față de notarul public care a încheiat un act fals. Prin ordonanța nr. 256/ P din 17 octombrie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a dispus încetarea urmăririi penale față de intimată. Urmare a plângerii formulate de petiționară, prin rezoluția nr. 1017/11/2 din 5 decembrie 2007 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a infirmat această ordonanță, cu motivarea că, în condițiile în care s-a dispus urmărirea penală față de notarul public la data de 20 martie 2007, iar termenul de prescripție a răspunderii penale se împlinea la data de 27 martie 2007, a intervenit o întrerupere a prescripției.

Prin ordonanța din 05 august 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, dată în dosar nr. 256/P/2007, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de învinuita D.F., în baza art. 10 lit. g) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen. și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița, pentru învinuiții M. F., C.T. și I.I. pentru infracțiunile prevăzute de art. 293, 291 și, respectiv, art. 25 raportat la art. 293 C. pen. Prin această ordonanță, ce face obiectul prezentului dosar, s-a apreciat, în mod corect, intervenirea prescripției răspunderii penale. Potrivit art. 123 alin. (1) C. proc.

pen., „cursul termenului prescripției prevăzută la art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.” Din economia acestor dispoziții legale rezultă că actele de întrerupere nu privesc momentul de începere a urmăririi penale ci momente ulterioare începerii, întrucât se referă la acte ce trebuie comunicate ulterior dobândirii calității de învinuit, deci ulterior datei de începere a urmăririi penale. Doctrina și jurisprudența au reținut ca acte de întrerupere a termenului de prescripție și care trebuie comunicate învinuitului sau inculpatului: comunicarea faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală, arestare preventivă, percheziția domiciliară, citarea părții, prezentarea materialului de urmărire penală.

Din verificarea dosarului s-a observat, corect, că nici un act de procedură nu a fost îndeplinit în perioada foarte scurtă ce a trecut de la dobândirea calității de învinuit de către notarul public, respectiv la 20 martie 2007 până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, la data de 27 martie 2007. Nici argumentul invocat de petiționară în recurs nu poate fi reținut, întrucât rezoluția procurorului ierarhic superior nu se bucură de autoritate de lucru judecat, care privește doar o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționară, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara l.D. împotriva sentinței penale nr. 277/ PI din 18 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală. Obligă pe recurenta petiționară la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 februarie 2009.