ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 896/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 9531 din 6 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 37505/3/2005 s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca nefondată. S-a admis acțiunea modificată și restrânsă formulată de reclamanta A.V.A.S., în contradictoriu cu pârâta Asociația C.C.C.F.P. Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 1.881.327,22 lei (RON) cu titlu de penalități de întârziere, fără cheltuieli de judecată. Apelul formulat de pârâtă a fost admis prin decizia comercială nr. 251 din 15 mai 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, și, pe cale de consecință, sentința sus menționată a fost schimbată în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind plata penalităților aferente ratelor 8 și 10, în sumă de 991.093,73 lei.

Totodată, s-a admis acțiunea în privința penalităților aferente ratelor 11 – 13, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 890.233,49 lei penalități. Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut că nu se poate reține intervenirea unei novații, izvorul obligației fiind contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni din 1995. Ratele 10, 11, 12 și 13 au fost plătite prin ordinul de plată din 12 decembrie 2005, iar dobânda pentru aceste rate cu ordin de plată penalitățile de întârziere aferente fiind datorate.

În schimb, în privința ratelor 8 și 10, la data introducerii acțiunii - 27 octombrie 2005 – intervenise deja prescripția pentru penalitățile aferente, conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958, reclamanta neputând susține valabil că termenul a început să curgă de la data ultimei rate, respectiv întreruperea cursului prescripției ca efect al plății ratelor, care a avut loc după împlinirea termenului de prescripție, deoarece consecința unei asemenea plăți constă numai în faptul că debitorul nu are dreptul să ceară restituirea prestației. Reclamanta a formulat recurs pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 6 C. proc. civ. Astfel, în privința primului motiv de recurs a arătat că instanța de control prin modificarea hotărârii instanței de fond a săvârșit o eroare, deoarece cuantumul ratelor 11, 12 și 13 nu este egal cu suma de 890.223,49 lei, sumă la care a fost obligată pârâta, ci suma corectă este de 1.196.396,8 lei.

O altă critică vizează admiterea greșită a excepției prescripției dreptului la acțiune al A.V.A.S. pentru penalitățile aferente ratelor nr. 8 și 10, în condițiile în care s-a pus în executare silită o parte din penalitatea aferentă ratei nr. 10, iar recunoașterea datoriei, prin plată, a debitului principal se răsfrânge și asupra drepturilor accesorii. Astfel, luând drept dată de la care începe să curgă termenul de prescripție data scadenței ultimei rate stabilite prin contract – 31 decembrie 2004 – apelul trebuia respins și nu admis, art. 12 din Decretul nr. 167/1958 nefiind aplicabil în cauză, deoarece vânzarea - cumpărarea indiferent de modalitatea de plată a prețului, nu are caracterul juridic al unui contract cu executare succesivă.

A mai invocat și acte de executare care în opinia acesteia au întrerupt termenul de prescripție. Prin motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. a susținut că prin admiterea excepției prescripției pentru o sumă mai mare decât valoarea penalităților aferente ratelor 8 și 10, în cauză, este aplicabil și motivul de modificare mai sus evocat astfel că a solicitat, în consecință, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și respingerea apelului declarat de pârâtă. În susținerea recursului, recurenta - reclamantă a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, probă admisă în cauză conform art. 305 C. proc. civ. Analizând recursul se găsește nefondat. În ceea ce privește prima critică pe care recurentul o subsumează art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., referitoare la eroarea de calcul a sumei datorată cu titlu de penalități de întârziere, pentru ratele 11, 12, 13, se constată că aceasta nu se înscrie în ipotezele prevăzute de acest text care vizează aplicarea sau interpretarea greșită a legii, ci se referă la administrarea probelor. În ceea ce privește cea de a doua critică, în cadrul aceluiași motiv de recurs, trebuie avut în vedere că potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958 „în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită”. Din contract rezultă că părțile au convenit termenul de scadență al fiecărei rate, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție cum judicios a reținut și instanța de apel și nu cum susține recurenta că acesta ar curge de la data ultimei rate.

Pe de altă parte, potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, neintervenind novația, prescripția dreptului la acțiune în realizarea creanței principale atrage și prescripția dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor și penalităților, iar plata unei sume după împlinirea termenului de prescripție nu are ca efect întreruperea termenului. S-a mai invocat și îndeplinirea unor formalități legale privind executarea silită, sens în care s-au depus mai multe acte de executare, susținându-se prin aceasta că termenul de prescripție s-a întrerupt.

Nici această susținere nu poate fi reținută, deoarece prescripția dreptului material la acțiune nu se confundă cu prescripția dreptului de a cere executarea silită, iar cererile de executare silită pentru rata nr. 10 prin cererile de la 25 februarie 2003, 8 decembrie 2003, 26 aprilie 2004, 9 februarie 2005 nu aveau la bază un titlu executoriu și executarea s-a și perimat, iar cererile de executare silită formulate după obținerea titlului – respectiv hotărârea instanței de fond sunt efectuate după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiune, hotărârea fiind schimbată sub acest aspect în apel, încât aceste dovezi nu pot constitui temei pentru modificarea hotărârii instanței de apel în sensul că ar fi operat întreruperea termenului de prescripție.

Prescripția dreptului de a cere executarea silită se subordonează prescripției dreptului material la acțiune, ce în cauză a operat din considerentele deja arătate. Așa fiind nici această critică subsumată motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat. Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ. s-a susținut că acordarea sumei aferente ratelor 11, 12, 13 echivalează cu o minus petita ceea ce se datora real fiind suma de 1.196.396,8 și nu 890.223,49 lei. Susținerea nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. deoarece așa cum s-a arătat deja în precedent vizează calculul sumei, or ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. se referă, pe de o parte, la situația când instanța a acordat mai mult decât a cerut reclamantul sau când s-a pronunțat asupra unui lucru necerut de acesta. Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București, împotriva deciziei nr. 251 din 15 mai 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 martie 2008.