ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 896/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 9531 din 6 noiembrie

2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr.

37505/3/2005 s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune,

ca nefondată. S-a admis acțiunea modificată și restrânsă formulată de

reclamanta A.V.A.S., în contradictoriu cu pârâta Asociația C.C.C.F.P. Pârâta a

fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 1.881.327,22 lei (RON) cu

titlu de penalități de întârziere, fără cheltuieli de judecată.

Apelul formulat de pârâtă a

fost admis prin decizia comercială nr. 251 din 15 mai 2007, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, și, pe cale de consecință,

sentința sus menționată a fost schimbată în sensul că s-a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune privind plata penalităților aferente

ratelor 8 și 10, în sumă de 991.093,73 lei.

Totodată, s-a admis acțiunea

în privința penalităților aferente ratelor 11 – 13, iar pârâta a fost obligată

la plata sumei de 890.233,49 lei penalități.

Pentru a se pronunța astfel

instanța de apel a reținut că nu se poate reține intervenirea unei novații,

izvorul obligației fiind contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni din 1995.

Ratele 10, 11, 12 și 13 au

fost plătite prin ordinul de plată din 12 decembrie 2005, iar dobânda pentru

aceste rate cu ordin de plată penalitățile de întârziere aferente fiind

datorate.

În schimb, în privința

ratelor 8 și 10, la data introducerii acțiunii - 27 octombrie 2005 –

intervenise deja prescripția pentru penalitățile aferente, conform art. 12 din

Decretul nr. 167/1958, reclamanta neputând susține valabil că termenul a

început să curgă de la data ultimei rate, respectiv întreruperea cursului

prescripției ca efect al plății ratelor, care a avut loc după împlinirea

termenului de prescripție, deoarece consecința unei asemenea plăți constă numai

în faptul că debitorul nu are dreptul să ceară restituirea prestației.

Reclamanta a formulat recurs

pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 6 C. proc. civ.

Astfel, în privința primului

motiv de recurs a arătat că instanța de control prin modificarea hotărârii

instanței de fond a săvârșit o eroare, deoarece cuantumul ratelor 11, 12 și 13

nu este egal cu suma de 890.223,49 lei, sumă la care a fost obligată pârâta, ci

suma corectă este de 1.196.396,8 lei.

O altă critică vizează

admiterea greșită a excepției prescripției dreptului la acțiune al A.V.A.S.

pentru penalitățile aferente ratelor nr. 8 și 10, în condițiile în care s-a pus

în executare silită o parte din penalitatea aferentă ratei nr. 10, iar

recunoașterea datoriei, prin plată, a debitului principal se răsfrânge și

asupra drepturilor accesorii. Astfel, luând drept dată de la care începe să

curgă termenul de prescripție data scadenței ultimei rate stabilite prin

contract – 31 decembrie 2004 – apelul trebuia respins și nu admis, art. 12 din

Decretul nr. 167/1958 nefiind aplicabil în cauză, deoarece vânzarea -

cumpărarea indiferent de modalitatea de plată a prețului, nu are caracterul

juridic al unui contract cu executare succesivă.

A mai invocat și acte de

executare care în opinia acesteia au întrerupt termenul de prescripție.

Prin motivul de recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. a susținut că prin

admiterea excepției prescripției pentru o sumă mai mare decât valoarea

penalităților aferente ratelor 8 și 10, în cauză, este aplicabil și motivul de

modificare mai sus evocat astfel că a solicitat, în consecință, admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate și respingerea apelului declarat de

pârâtă.

În susținerea recursului,

recurenta - reclamantă a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, probă

admisă în cauză conform art. 305 C. proc. civ.

Analizând recursul se

găsește nefondat.

În ceea ce privește prima

critică pe care recurentul o subsumează art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

referitoare la eroarea de calcul a sumei datorată cu titlu de penalități de

întârziere, pentru ratele 11, 12, 13, se constată că aceasta nu se înscrie în

ipotezele prevăzute de acest text care vizează aplicarea sau interpretarea

greșită a legii, ci se referă la administrarea probelor.

În ceea ce privește cea de a

doua critică, în cadrul aceluiași motiv de recurs, trebuie avut în vedere că

potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958 „în cazul când un debitor este

obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare

dintre aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită”.

Din contract rezultă că

părțile au convenit termenul de scadență al fiecărei rate, dată de la care

începe să curgă termenul de prescripție cum judicios a reținut și instanța de

apel și nu cum susține recurenta că acesta ar curge de la data ultimei rate.

Pe de altă parte, potrivit art.

1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, neintervenind novația, prescripția

dreptului la acțiune în realizarea creanței principale atrage și prescripția

dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor și penalităților, iar plata unei

sume după împlinirea termenului de prescripție nu are ca efect întreruperea

termenului.

S-a mai invocat și

îndeplinirea unor formalități legale privind executarea silită, sens în care

s-au depus mai multe acte de executare, susținându-se prin aceasta că termenul

de prescripție s-a întrerupt.

Nici această susținere nu

poate fi reținută, deoarece prescripția dreptului material la acțiune nu se

confundă cu prescripția dreptului de a cere executarea silită, iar cererile de

executare silită pentru rata nr. 10 prin cererile de la 25 februarie 2003, 8

decembrie 2003, 26 aprilie 2004, 9 februarie 2005 nu aveau la bază un titlu

executoriu și executarea s-a și perimat, iar cererile de executare silită

formulate după obținerea titlului – respectiv hotărârea instanței de fond sunt

efectuate după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiune,

hotărârea fiind schimbată sub acest aspect în apel, încât aceste dovezi nu pot

constitui temei pentru modificarea hotărârii instanței de apel în sensul că ar

fi operat întreruperea termenului de prescripție. Prescripția dreptului de a

cere executarea silită se subordonează prescripției dreptului material la

acțiune, ce în cauză a operat din considerentele deja arătate.

Așa fiind nici această

critică subsumată motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. nu este fondat.

Prin ultimul motiv de

recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ. s-a susținut că acordarea

sumei aferente ratelor 11, 12, 13 echivalează cu o minus petita ceea ce se

datora real fiind suma de 1.196.396,8 și nu 890.223,49 lei.

Susținerea nu se încadrează

în dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. deoarece așa cum s-a arătat deja

în precedent vizează calculul sumei, or ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 6 C.

proc. civ. se referă, pe de o parte, la situația când instanța a acordat mai

mult decât a cerut reclamantul sau când s-a pronunțat asupra unui lucru necerut

de acesta.

Așa fiind, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta A.V.A.S. București, împotriva deciziei nr. 251 din 15 mai 2007,

pronunțată de Curtea de Apel București, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 5 martie 2008.