ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 479/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 144 din

8 august 2006 Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S.T. SRL Roman,

împotriva pârâtei A.R.R., a anulat măsura dispusă de A.R.R. – A.N. de

suspendare a licenței de transport în regim de taxi, emisă pe numele

reclamantei și comunicată acesteia cu adresa din 6 decembrie 2005, a anulat decizia de menținere a măsurii de suspendare a licenței de transport, comunicată

reclamantei cu adresa din 15 decembrie 2005 și a obligat pârâta să plătească

reclamantei suma de 7,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța o asemenea soluție, prima Instanță a arătat că prin adresa din 6

decembrie 2005, A.R.R. – A.N. i-a comunicat reclamantei faptul că i-a suspendat

licența de transport rutier în regim de taxi, întrucât în urma controlului în

trafic din perioada 28 noiembrie 2005 - 30 noiembrie 2005 și a declarațiilor

administratorului operatorului de transport s-a constatat faptul că aceasta nu

a respectat prevederile caietului de sarcini aferent licenței de transport taxi

privind obligația operatorilor de transport taxi de a utiliza numai conducători

auto deținători ai atestatului profesional și care corespund standardului

ocupațional al taximetristului. A.R.R. a respins contestația formulată de

reclamantă, apreciind că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1 alin.

(1) lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 38/2003, aprobate

prin Ordinul M.T.C.T.

Instanța de Fond a menționat

faptul că normele în discuție stabilesc metodologia de licențiere a

transporturilor publice de persoane sau de bunuri în regim de taxi, cazurile de

anulare și de suspendare a licenței de transport, deși Legea nr. 38/2003 în

aplicarea căreia sunt date aceste norme, nu conține nici o prevedere

referitoare la condițiile de acordare, suspendare și anulare a licenței de

transport în regim de taxi, făcând trimitere la legea cadru, respectiv O.U.G.

nr. 109/2005. In opinia Instanței, aceste norme completează dispozițiile unei

legi.

In plus, prima Instanță a

precizat că fapta imputată reclamantei și sancțiunea aplicată sunt prevăzute în

Normele anterior indicate, în contradicție cu principiul legalității

încriminării, consacrat de art. 2 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic

al contravențiilor, care prevede că prin legi sau prin hotărâri ale Guvernului

se pot stabili și sancționa contravenții în toate domeniile de activitate.

Instanța a

concluzionat în sensul că sancțiunea de suspendare a licenței de transport

aplicată reclamantei este nelegală, întrucât se întemeiază pe un act nelegal.

Curtea a mai

arătat că nu a dat eficiență dispozițiilor din normele metodologice referitoare

la cazurile de suspendare a licenței de transport în virtutea dreptului Instanțelor

de a verifica legalitatea actelor administrative în cauzele deduse judecății și

de a nu ține seama de un act care nu este în conformitate cu legea în aplicarea

căreia este dat și a prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva

acestei hotărâri judecătorești a formulat recurs, în termen legal, A.R.R., care

a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței, iar pe fond respingerea

acțiunii.

Recurenta a

precizat că sentința atacată este netemeinică și nelegală pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs se arată de către recurentă că, în mod eronat, Instanța

de Fond a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr.

109/2005, în condițiile în care art. 2 lit. b) din acest act normativ prevede

că acesta nu este incident autovehiculelor rutiere destinate transporturilor de

persoane, care, prin construcție și echipare, sunt destinate să transporte

maximum 9 persoane, inclusiv conducătorul auto.

Potrivit definiției

date de Legea nr. 38/2003, autovehiculul taxi face parte din categoria

autoturismelor pentru transportul de persoane sau de până la 3,5 tone

capacitate maximă autorizată pentru transportul de bunuri.

În opinia

recurentei, contradicția existentă între aceste acte normative și care, de

altfel, a format convingerea primei Instanțe că ar exista o necorelare a

prevederilor din cuprinsul acestora, este înlăturată de faptul că O.U.G. nr.

109/2005 nu se aplică autovehiculelor taxi, iar normele speciale - Legea nr.

38/2003 și Ordinul M.T.C.T. nr. 1170/2003, modificat și completat prin Ordinul

M.T.C.T. nr. 296/2004 - sunt de strictă interpretare și aplicare chiar pentru

aceste categorii de autovehicule.

Recurenta

precizează faptul că, până în prezent, nu s-a constatat nelegalitatea Ordinului

M.T.C.T. nr. 1170/2003, act normativ care constituie norma specială ce

reglementează activitatea de transport rutier în regim de taxi. În consecință,

susține recurenta, actul normativ anterior indicat produce efecte juridice, iar

măsura de suspendare a licenței de transport rutier în regim de taxi, dispusă

de A.R.R. – A.N. prin adresa din 6 decembrie 2005 este legală și temeinică.

Această măsură, arată recurenta, a fost dispusă ca urmare a nerespectării

caietului de sarcini aferent acestei licențe, respectiv a obligației de a

utiliza numai conducători auto deținători ai atestatului profesional valabil și

care corespund standardului ocupațional al taximetristului, prevăzută la pct. 9

alin. (2) din acest caiet - anexă nr. 2 la Ordinul M.T.C.T. nr. 1170/2003, fiind astfel întrunite condițiile art. 11 alin. (1) lit. e)

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 38/2003, aprobate prin același

act normativ.

Analizând

hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza

art. 304

1

C. proc. civ., înalta Curte apreciază că recursul este

fondat.

Astfel, Instanța de Fond, așa

cum s-a arătat de către recurentă, a constatat nelegalitatea Ordinului M.T.C.T.

nr. 1170/2003, care cuprinde Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

38/2003, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind

regimul juridic al contravențiilor, fără a pune în discuția părților excepția

de nelegalitate a acestuia, așa cum prevede art. 4 din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004.

Procedând în

acest fel, prima Instanță a încălcat dreptul la apărare al părților.

În

consecință, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ, înalta

Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre

rejudecare la aceeași Instanță.

Instanța de

trimitere va analiza cu ocazia rejudecării și celelalte susțineri ale

recurentei cuprinse în motivele de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de A.R.R. împotriva sentinței civile nr. 144 din 8 august 2006 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează

sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași Instanțe.

Pronunțată în

ședință publică azi, 25 ianuarie 2007.