ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5232/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 2221 din 16 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta H.A. împotriva Deciziei civile nr. 135 din 3 iulie 2012 și a încheierilor din 21 martie 2012, 30 mai 2012, 6 iunie 2012, 27 iunie 2012, 28 iunie 2012, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a I-a civilă, în Dosarul nr. 183/1/2011. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurenta H.A., în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. susținând că recursul a fost soluționat de completul nr. 2 cu încălcarea normelor de competență materială. In dezvoltare, a arătat că acest complet nu era competent să judece deopotrivă și acțiunea pe drept comun și contestația formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

La termenul de judecată din data de 13 noiembrie 2013, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra contestației în anulare, având a se pronunța, cu prioritate, asupra excepțiilor inadmisibilității și nulității acesteia invocate de intimatele SC S.J. SRL Timișoara, SC C.A.C. SRL prin întâmpinare. Excepțiile se vor respinge pentru următoarele considerente. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă doar în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 317 C. proc. civ. (necompetența instanței sau vicii vizând procedura de citare) și art. 318 C. proc. civ. (greșeala materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs). Prin motivele dezvoltate în scris de contestatoare s-a invocat motivul de contestație reglementat de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., respectiv necompetența materială a completului nr. 2. Ca atare, este întrunită cerința de admisibilitate a contestației în anulare, iar excepția inadmisibilității se va respinge. Se va respinge și cealaltă excepție invocată întrucât contestatoarea, prin precizarea depusă la 12 noiembrie 2013, a argumentat destul de amplu propria convingere potrivit căreia completul nr. 2 nu era competent material să soluționeze recursul. Contestația în anulare nu este fondată. Dispozițiile cuprinse în art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. deschid calea extraordinară de atac, de retractare, a contestației în anulare, exclusiv pentru situația în care, prin hotărârea pronunțată, instanța încalcă dispozițiile legale imperative, de ordine publică, referitoare la competență, de strictă interpretare și aplicare, sancționată cu nulitatea în condițiile art. 105 alin. (1) C. proc.

civ. care, fiind una expresă, presupune și vătămarea părții interesate, până la dovada contrarie, conform alin. (2) al aceluiași articol. După cum este unanim recunoscut, competența ratione materiae interesează repartiția atribuțiilor între diferitele categorii de instanțe ale sistemului judiciar, ierarhia care le unește fiind de ordine publică și asigurând înfăptuirea justiției, cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicție. Astfel, potrivit art. 159 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică: 1. când pricina nu este de competența instanțelor judecătorești; 2. când pricina este de competența unei instanțe de alt grad; 3. când pricina este de competenta unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Textul de lege, respectiv art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se referă la competența generală, materială sau teritorială absolută a instanțelor judecătorești. Competența completului nr. 2 de judecată căruia i s-a repartizat aleatoriu recursul spre soluționare și care, în accepțiunea contestatoarei, nu era competent să judece deopotrivă acțiunea pe dreptul comun și contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001, nu se circumscrie noțiunii de competență a instanțelor judecătorești. De asemenea, nici în ceea ce privește competența materială nu s-a înregistrat vreo încălcare a normelor procedurale, întrucât cauza dedusă judecății, fiind o acțiune al cărui obiect depășește cu mult suma de 500.000 lei, intră sub incidența dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., potrivit cărora este de competența tribunalului în primă instanță, cum, de altfel s-a statuat, în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 590 din 27 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș. Prin urmare, apelul corect a fost soluționat de curtea de apel, iar recursul de Înalta Curte de Casație și Justiție. Cum împrejurarea invocată nu se încadrează în noțiunea de încălcare a dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, contestația in anulare de față nu poate fi primită. Față de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., de complexitatea cauzei și de munca depusă de apărătorul intimatei SC K.A.C. SRL Timișoara, contestatoarea va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată reduse la suma de 1.000 lei către această intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepțiile inadmisibilității și nulității contestației în anulare, invocate de intimatele SC K.A.C. SRL Timișoara și SC S.J. SRL Timișoara. Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea H.A. împotriva Deciziei nr. 2221 din 16 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Obligă contestatoarea la plata către intimata SC K.A.C. SRL Timișoara a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2013.