ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5232/2013

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 2221 din 16 aprilie

2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a respins ca

nefondat recursul declarat de recurenta H.A. împotriva Deciziei civile nr. 135

din 3 iulie 2012 și a încheierilor din 21 martie 2012, 30 mai 2012, 6 iunie

2012, 27 iunie 2012, 28 iunie 2012, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția

a I-a civilă, în Dosarul nr. 183/1/2011.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare recurenta H.A., în temeiul art. 317

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. susținând că recursul a fost soluționat de

completul nr. 2 cu încălcarea normelor de competență materială. In dezvoltare,

a arătat că acest complet nu era competent să judece deopotrivă și acțiunea pe

drept comun și contestația formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001.

La termenul de

judecată din data de 13 noiembrie 2013, Înalta Curte a rămas în pronunțare

asupra contestației în anulare, având a se pronunța, cu prioritate, asupra excepțiilor

inadmisibilității și nulității acesteia invocate de intimatele SC S.J. SRL

Timișoara, SC C.A.C. SRL prin întâmpinare.

Excepțiile se vor

respinge pentru următoarele considerente.

Contestația

în anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă doar în cazurile și

condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 317 C. proc. civ. (necompetența

instanței sau vicii vizând procedura de citare) și art. 318 C. proc. civ. (greșeala

materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs).

Prin

motivele dezvoltate în scris de contestatoare s-a invocat motivul de

contestație reglementat de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv

necompetența materială a completului nr. 2. Ca atare, este întrunită cerința de

admisibilitate a contestației în anulare, iar excepția inadmisibilității se va

respinge.

Se va

respinge și cealaltă excepție invocată întrucât contestatoarea, prin precizarea

depusă la 12 noiembrie 2013, a argumentat destul de amplu propria convingere

potrivit căreia completul nr. 2 nu era competent material să soluționeze

recursul.

Contestația

în anulare nu este fondată.

Dispozițiile cuprinse

în art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. deschid calea extraordinară de atac,

de retractare, a contestației în anulare, exclusiv pentru situația în care,

prin hotărârea pronunțată, instanța încalcă dispozițiile legale imperative, de

ordine publică, referitoare la competență, de strictă interpretare și aplicare,

sancționată cu nulitatea în condițiile art. 105 alin. (1) C. proc. civ. care,

fiind una expresă, presupune și vătămarea părții interesate, până la dovada

contrarie, conform alin. (2) al aceluiași articol.

După cum este unanim

recunoscut, competența ratione materiae interesează repartiția atribuțiilor

între diferitele categorii de instanțe ale sistemului judiciar, ierarhia care

le unește fiind de ordine publică și asigurând înfăptuirea justiției, cu

respectarea principiului dublului grad de jurisdicție.

Astfel, potrivit art.

159 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică: 1. când pricina nu este

de competența instanțelor judecătorești; 2. când pricina este de competența

unei instanțe de alt grad; 3. când pricina este de competenta unei alte instanțe

de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Textul de lege,

respectiv art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se referă la competența

generală, materială sau teritorială absolută a instanțelor judecătorești.

Competența

completului nr. 2 de judecată căruia i s-a repartizat aleatoriu recursul spre

soluționare și care, în accepțiunea contestatoarei, nu era competent să judece

deopotrivă acțiunea pe dreptul comun și contestația formulată în baza Legii nr.

10/2001, nu se circumscrie noțiunii de competență a instanțelor judecătorești.

De asemenea, nici în ceea ce privește

competența materială nu s-a înregistrat vreo încălcare a normelor procedurale,

întrucât cauza dedusă judecății, fiind o acțiune al cărui obiect depășește cu

mult suma de 500.000 lei, intră sub incidența dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b)

C. proc. civ., potrivit cărora este de competența tribunalului în primă

instanță, cum, de altfel s-a statuat, în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă

nr. 590 din 27 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș. Prin urmare, apelul

corect a fost soluționat de curtea de apel, iar recursul de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Cum împrejurarea

invocată nu se încadrează în noțiunea de încălcare a dispozițiilor de ordine

publică privitoare la competență, contestația in anulare de față nu poate fi

primită.

Față de dispozițiile art.

274 alin. (3) C. proc. civ., de complexitatea cauzei și de munca depusă de

apărătorul intimatei SC K.A.C. SRL Timișoara, contestatoarea va fi obligată la

plata cheltuielilor de judecată reduse la suma de 1.000 lei către această

intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile

inadmisibilității și nulității contestației în anulare, invocate de intimatele

SC K.A.C. SRL Timișoara și SC S.J. SRL Timișoara.

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea H.A. împotriva Deciziei

nr. 2221 din 16 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă.

Obligă contestatoarea

la plata către intimata SC K.A.C. SRL Timișoara a cheltuielilor de judecată în

sumă de 1.000 lei, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 noiembrie 2013.