ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 317/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: I. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 254 din 8 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamanta P.M. împotriva Sentinței civile nr. 296 din 07 februarie 2013, pronunțată de Secția Civilă a Tribunalului Ilfov. A admis apelul formulat de pârâta SC E.R.A.R. SA împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea ca prescrisă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, temeiul cererii de chemare în judecată îl reprezintă răspunderea civilă delictuală, fapta ilicită reprezentând-o uciderea din culpă de către intimatul-intervenient a minorului P.M.M., fiul apelantei reclamante.

S-a reținut că accidentul rutier în care s-a produs decesul minorului a avut loc la data de 31 iulie 2009, astfel cum reiese din înscrisurile aflate la dosarul cauzei (certificat de deces, sentința penală nr. 226 din data de 15 iunie 2010 pronunțată de Judecătoria Huși în Dosarul nr. 867/244/2010, rechizitoriu, etc.), și se recunoaște de către ambele părți. Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (în vigoare la data producerii faptei ilicite), prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În cauză, față de actele și lucrările dosarului, Curtea a apreciat că termenul de prescripție al acțiunii în repararea prejudiciului moral produs apelantei reclamante a început să curgă de la data de 31 iulie 2009. S-a avut în vedere că, în lipsa unui moment obiectiv cu privire la data la care reclamanta a luat cunoștință de identitatea făptuitorului, data de 31 iulie 2009 este, în orice caz, data de la care aceasta trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Curtea a constatat că prin hotărârea penală de condamnare a intimatului intervenient s-a reținut că accidentul rutier în care s-a produs moartea victimei a avut loc la data de 31 iulie 2009, că în aceeași zi organele de poliție au fost sesizate despre producerea acestui eveniment și au procedat la efectuarea de cercetări la fața locului și la identificarea făptuitorului.

Edificator în acest sens este faptul că prin hotărâre se reține că „imediat după producerea accidentului, inculpatul a fost testat cu aparatul alcooltest și i-au fost recoltate probe biologice ” (fila 31 dosar tribunal). De altfel, și în rechizitoriu (fila 35 dosar tribunal) se menționează că după producerea accidentului intimatul intervenient și-a continuat drumul până la sediul poliției din apropiere, unde a anunțat cele întâmplate. Reiese așadar că organele de poliție au cunoscut identitatea făptuitorului chiar din ziua de 31 iulie 2009, când s-a produs și decesul minorului, astfel că, prin depunerea unor minime diligente în sensul solicitării de informații de la organele de poliție, apelanta reclamantă avea posibilitatea ca, la rândul său, să cunoască pe cel răspunzător de producerea accidentului.

Față de acest aspect, și în condițiile în care termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 31 iulie 2009, reiese că la data depunerii la poștă a cererii de chemare în judecată (07 septembrie 2012), conform ștampilei de pe plic (fila 10 dosar tribunal), termenul de prescripție era deja împlinit. Curtea nu a reținut susținerile apelantei reclamante în sensul că ar fi operat suspendarea termenului de prescripție pe perioada efectuării procedurii concilierii, cu referire la dispozițiile art. 2532 pct. 7 NCC și art. 203 din Legea nr. 71/2013. S-a avut în vedere că fapta ilicită a avut loc anterior intrării în vigoare a Noului C. civ.

și că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a acestuia, „dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”, de unde reiese, per a contrario, că dispozițiile la care face referire apelanta reclamantă nu se aplică și situațiilor juridice anterioare intrării în vigoare a NCC. În același sens sunt de altfel și dispozițiile alin. (4) al art. 6 - Aplicarea în timp a legii civile - din Noul C. civ., potrivit cu care prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Or, câtă vreme prescripția a început să curgă sub imperiul Decretului nr. 167/1958, care nu prevedea ca și cauză de suspendare efectuarea procedurii concilierii prealabile, reiese că susținerile apelantei reclamante sunt nefondate. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamanta a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici: Decizia Curții de Apel București este nelegală întrucât s-a considerat greșit că nu erau aplicabile în speță dispozițiile art. 2532 C. civ. de suspendare a termenului de prescripție a dreptului la acțiune pe perioada negocierilor în vederea medierii. Art. 203 din Legea nr. 71/2011 făcea aplicabil acest text în speță și trebuia prelungit termenul de prescripție cu 6 șase luni.

Instanța a calificat greșit acțiunea reclamantei ca fiind în răspundere civilă delictuală, și nu în răspundere contractuală. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Calificarea naturii juridice a cererii introductive de instanță a fost făcută de către prima instanță de fond, care și-a întemeiat soluția pe prevederile art. 998-999 C. civ., apreciind că sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale pentru a fi obligată la despăgubiri pârâta SC E.R.A.R. SA. Reclamanta, care a declarat un apel principal, nu a atacat sub acest aspect sentința, deși avea interes să facă, chiar dacă, aparent, a obținut câștig de cauză. Interesul său procesual de a aduce în dezbaterea instanței de apel problema calificării juridice a acțiunii decurgea din nesocotirea temeiului juridic cu care învestise prima instanță.

Or, prin neatacarea sentinței sub aspectul menționat, hotărârea primei instanțe a intrat în autoritate de lucru judecat, astfel încât critica vizând greșita calificare a acțiunii este făcută în recurs omisso medio. Cât privește modul în care instanța superioară de fond a soluționat problema prescripției dreptului la acțiune, înalta Curte a apreciat că, într-adevăr, s-a făcut interpretarea greșită a dispozițiilor art. 203 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Conform acestui text, dispozițiile art. 2532 pct. 6 și 7 C. civ. privitoare la suspendarea cursului prescripției se aplică și în cazul prescripțiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă dată.

În speță, punctul de pornire al termenului de prescripție se situează înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., fapta ilicită fiind săvârșită la 31 iulie 2007. împrejurarea care atrage suspendarea, respectiv perioada cât s-a încercat efectuarea negocierii, s-a produs după intrarea în vigoare a Codului civil. Așadar, în aplicarea art. 203 din Legea nr. 71/2011, erau incidente prevederi din noul Codul civil privitoare la suspendarea prescripției. Totuși, deși hotărârea instanței de apel este nelegală pentru că nu a reținut incidența acestui text, soluția pe care a pronunțat-o, în considerarea împlinirii prescripției dreptului la acțiune, este legală.

Astfel, potrivit art. 2532 pct. 6 și 7 C. civ., prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: 6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție; 7. în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen.

Reclamanta a invocat drept temei al suspendării cursului prescripției faptul că în perioada 7 iulie 2012 - 25 iulie 2012 a încercat să realizeze o negociere cu pârâta. într-adevăr, așa cum rezultă din procesul-verbal întocmit la cabinetul avocatului O.D. la 25 iulie 2007, SC E.R.A.R. SA a confirmat primirea notificării transmise de către reclamantă în temeiul dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., la 6 iulie 2012. Ca atare, între 6 iulie 2012 și 25 iulie 2012 prescripția dreptului la acțiune s-a suspendat. Interpretarea pe care recurenta o face art. 2532 pct. 6 C. civ., în sensul că suspendarea ar dura 6 luni de zile, nu poate fi primită. înțelesul textului este că suspendarea prescripției poate avea loc numai dacă negocierile purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți au fost ținute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție.

Pe cale de consecință, după 25 iulie 2012 prescripția și-a reluat cursul, motiv pentru care, la 7 septembrie 2012, când a fost depusă la oficiul poștal acțiunea, cursul prescripției era împlinit la 20 august 2012, față de art. 2552 C. civ. Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că motivele de recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul a fost respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei civile nr. 254 din 18 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a V a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2014.