ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2613/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2613/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 05 decembrie 2012,

sub nr. 47213/3/2012, reclamantele I.L. și M.G.C., în contradictoriu cu pârâții

D.D., Z.I., Ministerul Apărării Naționale, G.G., Ministerul Administrației și Internelor

au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 1.000.000 RON pentru fiecare,

cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral ce le-a fost cauzat și solicitând

totodată, repunerea în termenul de prescripție a dreptului la acțiune în sens material,

cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1294 din 12 iunie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

excepția autorității de lucru judecat, ca fiind neîntemeiată, a respins cererea

de repunere în termenul de prescripție extinctivă ca neîntemeiată, a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată

de reclamantele I.L. și M.G.C. în contradictoriu cu pârâții D.D., Z.I., Ministerul

Apărării Naționale, G.G., Ministerul Administrației și Internelor, ca fiind prescrisă.

Tribunalul a respins,

ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat în raport de decizia penală

nr. 20 din 19 februarie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 40/2000.

Prin această decizie s-a

dispus obligarea, în solidar, a inculpaților D.D., Z.I., G.G. dintre care D.D. și

Z.I. în solidar și cu Ministerul Apărării Naționale, ca parte responsabilă civilmente,

iar G.G. în solidar și cu Ministerul de Interne, ca parte responsabilă civilmente,

la plata a câte 8 milioane ROL daune materiale și câte 100 milioane ROL daune morale

către partea civilă O.S.

Prin cererea introductivă

de instanță, reclamantele I.L. și M.G.C. au solicitat obligarea pârâților la plata

daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a morții tatălui lor. Deși

obiectul acțiunii civile promovate în procesul penal era parțial identic cu cel

care face obiectul procedurii de față, iar cauza este aceeași, a fost reținut că

nu este întrunită a treia cerință pentru a fi incidentă autoritatea de lucru judecat,

și anume identitatea de părți. Contrar susținerilor autorului excepției, partea

civilă O.S. a figurat în procesul penal în nume propriu, și nu în calitate de reprezentant

al reclamantelor, care nu s-au constituit părți civile în procesul penal.

Tribunalul a considerat

că este neîntemeiată cererea de repunere în termenul de prescripție a dreptului

la acțiune în sens material întrucât aspectele învederate de către reclamante, referitoare

la lipsa cunoștințelor juridice necesare pentru a solicita despăgubiri (aspect culpabil),

lipsa accesului la dispozitivul deciziei Curții Supreme de Justiție până la decesul

mamei din data de 30 octombrie 2005 (aspect relevant sub aspectul determinării momentului

subiectiv ce marchează limita inferioară a termenului de prescripție extinctivă,

raportat la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), nu constituie

cauze temeinice de împiedicare de natură să determine repunerea în termenul de prescripție

extinctivă.

Tribunalul a considerat

că este întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă

de la data când se naște dreptul la acțiune, dispozițiile menționate reglementând

regula generală în materie de prescripție extinctivă. În cazul acțiunii în răspundere

civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, regula specială este cuprinsă la

art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care prevede că prescripția dreptului

la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de

la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât și pe cel care

răspunde de ea. Regula menționată se caracterizează prin stabilirea a două momente

alternative de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte,

momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, moment

ce poate fi stabilit prin orice mijloc de probă propus de reclamant sau după caz

de pârât, iar pe de altă parte momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea

ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Or, în speța de față,

momentul obiectiv când păgubitul trebuia ori putea să cunoască paguba și pe cel

care răspunde de ea este cel al pronunțării deciziei penale nr. 20 din 19

februarie 2001 de către Curtea Supremă de Justiție, respectiv data de 19

februarie 2001, moment în raport de care termenul de prescripție a dreptului la

acțiune s-a împlinit la data de 19 februarie 2004.

Tribunalul a constatat

că prin cererea introductivă, reclamantele au susținut teza potrivit căreia nu au

avut cunoștință de dispozitivul sentinței penale menționate decât la decesul mamei,

teză care nu este susținută de probe; cu titlu de considerent subsidiar, tribunalul

a constatat că, și în cazul în care se acceptă teza menționată cu consecința reținerii

ca punct de plecare a termenului de prescripție extinctivă a momentului subiectiv,

raportat la data decesului mamei, 30 octombrie 2005, termenul de prescripție era

împlinit.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat apel reclamantele, solicitând admiterea apelului, casarea sentinței

civile nr. 1294 din 12 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, rejudecarea pe fond a cauzei, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată,

și obligarea pârâților să achite reclamantelor daune cominatorii și morale pentru

prejudiciul pricinuit prin uciderea tatălui lor.

În motivarea apelului,

apelantele au arătat că excepția prescripției dreptului material la acțiune este

neîntemeiată. Potrivit prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția

dreptului la acțiune în repararea pagubei, pricinuită prin fapta ilicită, începe

să curgă de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde

de ea.

Au arătat că, s-au aflat

în evidentă eroare, crezând că mama acestora, O.S., a figurat ca parte civilă în

decizia nr. 20 pronunțată în ședința publică din data de 19 februarie 2001 de către

Curtea Supremă de Justiție în Dosarul nr. 40/2000, pentru suferințele morale pricinuite

prin moartea tatălui, atât pentru ea cât și pentru apelante. Deoarece la data respectivă,

apelantele nu mai erau minore, O.S. nu putea să formuleze cerere de înscriere ca

parte vătămată pentru apelante și nici nu a făcut-o.

Având în vedere prevederile

dispozitivului decizia nr. 20 pronunțată în ședința publică din data de 19

februarie 2001 de către Curtea Supremă de Justiție în Dosarul nr. 40/2000, de care

apelantele au luat cunoștință la data formulării acțiunii, termenul de prescripție

curge de la acea dată.

Apelantele au învederat

că termenul de prescripție a crimelor Revoluției din Decembrie 1989 a fost întrerupt

prin acțiunile formulate de Asociația 21 Decembrie 1989, atât la instanțele din

România, cât și la C.E.D.O.

În continuare au arătat

că instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ, prevăzut de art. 129  C. proc.

civ. și nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere privind apărările formulate

cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune.

Apelantele au mai arătat

că nu au formulat cereri de înscriere ca parte vătămată în procesul penal menționat,

fiind induse în eroare de mama acestora, care susținea neîntemeiat că doar ea are

dreptul la despăgubiri și nu apelantele.

În drept, apelantele a

invocat prevederile art. 998-1000 C. civ., art. 301 - 304 și urm. C. proc. civ.,

Legea nr. 27 din 16 martie 2012, art. 2 - 8 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Prin decizia civilă

nr. 56 A din 17 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante. Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește dreptul

material la acțiunea în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, în

mod corect a considerat tribunalul că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958 care prevede că prescripția dreptului la acțiunea

în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde

de ea.

În mod greșit au considerat

apelantele că termenul de prescripție în ceea ce privește acțiunea civilă a fost

întrerupt prin acțiunile formulate de Asociația „21 decembrie 1989” la Curtea Europeană

a Drepturilor Omului. Astfel, în procesul care a avut loc la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată la data de 24 mai 2011 în Cauza Asociația

„21 decembrie 1989” și alții împotriva României, au fost acordate despăgubiri pentru

prejudiciul material și moral suferit din cauza duratei excesive și a ineficienței

anchetei deschise în urma evenimentelor din decembrie 1989. În acea cauză, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța dreptului victimelor și a

celor în drept de a cunoaște adevărul cu privire la circumstanțele evenimentelor

ce implică încălcarea masivă a drepturilor fundamentale cum este dreptul la viață,

ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă și eventualul drept la reparație.

Din acest motiv, în cazul utilizării masive a forței letale împotriva populației

civile în timpul manifestațiilor antiguvernamentale precedând tranziția de la un

regim comunist la un regim democrat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a

acceptat ca o anchetă să fie efectivă în cazul în care se termină prin efectul prescripției

răspunderii penale, în vreme ce înseși autoritățile au rămas inactive. Prin urmare,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că statul pârât trebuie să oprească

situația constatată în speță, pe care a considerat-o contrară Convenției, ce reiese

din dreptul numeroaselor persoane atinse, cum sunt persoanele reclamante, la o anchetă

efectivă, care nu se termină cu efectul prescripției răspunderii penale, ținând

cont și de importanța pentru societatea românească de a cunoaște adevărul cu privire

la evenimentele din decembrie 1989. Datorită faptului că în cauză ancheta era încă

pendinte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că încălcarea art.

2 sub aspect procedural le-a cauzat persoanelor în cauză un prejudiciu moral, punându-i

într-o situație de suferință și frustrare.

S-a reținut însă că în

cauza menționată, a fost în discuție desfășurarea unui proces penal, care la momentul

pronunțării hotărârii de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu era finalizat.

În cauza pendinte, pe

de o parte, procesul penal a fost finalizat prin decizia penală nr. 20 din 19

februarie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, iar pe de

altă parte, acțiunea pendinte reprezintă o acțiune civilă în răspundere civilă delictuală.

Cele două forme specifice ale răspunderii juridice, răspunderea penală și răspunderea

civilă delictuală, sunt instituții juridice distincte reglementate de legea penală

și, respectiv, de legea civilă, având astfel temeiuri, regimuri și funcții diferite.

Acțiunea civilă poate

fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei

vătămate ca parte civilă, astfel cum a procedat O.S., sau poate fi formulată separat,

în fața instanței civile, dacă persoana care se pretinde a fi vătămată nu s-a constituit

parte civilă în procesul penal, astfel cum au procedat apelantele reclamante.

Acțiunea civilă formulată

de reclamante pune în discuție răspunderea civilă delictuală a pârâților, și nu

răspunderea penală, la a cărei prescripție s-a referit Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauza menționată. Acțiunea civilă separată se stinge printr-o prescripție

distinctă de prescripția acțiunii penale. Astfel, prescripția dreptului la acțiune

în răspunderea civilă delictuală rămâne în mod exclusiv supusă dreptului comun,

adică Decretului nr. 167/ 1958.

Fiind incident în cauză

termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din acest act normativ, față

de regulile expuse de art. 8 din același act, momentul începerii curgerii termenului

a fost considerat de tribunal ca fiind momentul pronunțării deciziei penale. Întrucât

luarea în considerare a oricărui alt moment anterior ar crea apelantelor o situație

mai grea în propria cale de atac, ceea ce este interzis de art. 296 C. proc. civ.,

Curtea de Apel București a avut în vedere data pronunțării deciziei penale, prin

care s-a stabilit definitiv că pârâții au săvârșit fapta, ca dată a începerii curgerii

termenului de prescripție. În raport de această dată, 19 februarie 2001, Curtea

de apel a constatat că, la data formulării acțiunii, 05 decembrie 2012, termenul

prescripției de 3 ani era împlinit. Chiar acceptând susținerea reclamantelor din

acțiune, în sensul că nu au avut acces la dispozitivul deciziei Curții Supreme de

Justiție până la decesul mamei lor, Curtea a reținut că, și de la acel moment, 30

octombrie 2005, astfel cum rezultă din certificatul de deces din dosarul tribunalului,

la data formulării acțiunii, 10 decembrie 2012, termenul prescripției de 3 ani era

împlinit.

În raport de susținerea

menționată a reclamantelor, expusă în acțiunea introductivă, în sensul că au aflat

de decizia penală la momentul decesul mamei lor, nu poate fi reținută afirmația

contrară făcută ulterior, în cererea de apel, în sensul că ar fi luat cunoștință

de respectiva decizie la data formulării acțiunii. În această situație, având în

vedere că înseși reclamantele au recunoscut că au cunoscut dispozitivul deciziei

penale cel mai târziu la data de 30 octombrie 2005 precum și faptul că, pentru perioada

ulterioară acestui moment, nu au invocat cauze temeinic justificate pentru care

s-ar impune o repunere în termen, Curtea a constatat că în mod corect a respins

tribunalul cererea formulată în acest sens.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamantele I.L. și M.G.C., în conformitate cu dispozițiile

art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Instanța de apel a aplicat

greșit legea, termenul de prescripție începând să curgă de la când păgubitul a cunoscut

atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv de la momentul de la care

reclamantele au luat la cunoștință de conținutul dispozitivului deciziei penale

care coincide cu momentul introducerii prezentei acțiuni.

Așa cum au susținut și

în acțiunea introductivă, s-au aflat într-o evidentă eroare, crezând că mama acestora

O.S. a figurat ca parte civilă în dosarul în care a fost pronunțată decizia nr.

20 din 19 februarie 2001 de Curtea Supremă de Justiție. Pentru că la data pronunțării

deciziei menționate recurentele nu erau minore, mama acestora nu a putut formula

cerere de constituire a acestora ca părți vătămate.

Întrucât de dispozitivul

deciziei nr. 20 din 19 februarie 2001 au aflat la data formulării prezentei acțiuni,

apreciază că momentul în raport de care se calculează începerea curgerii termenului

de prescripție al răspunderii delictuale este cel la care au luat la cunoștință

de acesta, respectiv 05 decembrie 2012.

Au susținut că termenul

de prescripție a crimelor Revoluției din Decembrie 1989 a fost întrerupt prin acțiunile

formulate de Asociația 21 Decembrie 1989 formulate de președintele acestei asociații,

atât în România cât și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, au criticat

decizia recurată și din perspectiva neanalizării de către instanța de apel a hotărârilor

Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Europene a Drepturilor Omului

care stipulează în mod expres că atât pe latură penală cât și pe cea civilă, sunt

repuse în termenul de prescripție pentru recuperarea sumelor cuvenite drept daune

morale pentru uciderea tatălui lor, critică pe care au încadrat-o motivului de nelegalitate

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Au apreciat că sunt îndreptățite

la acordarea acestor despăgubiri întrucât, pe de o parte, moartea părintelui lor

a avut consecințe pe planul realizării lor profesionale, iar pe de altă parte, întreg

probatoriu administrat în cauză atestă faptul că nu au figurat ca părți în niciun

alt dosar care să aibă drept obiect acordarea de despăgubiri pentru uciderea tatălui

lor, până în prezent neprimind nicio altă sumă cu acest titlu, crimele Revoluției

din Decembrie 1989 fiind imprescriptibile.

Recursul este nefondat.

În ceea ce privește motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8

C. proc. civ.,

se constată că susținerile

recurentelor reclamante nu se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor

lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau

act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci se referă,

exclusiv, la omisiunea instanței de apel de a analiza apărările formulate de acestea

privitoare la excepția prescripția dreptului la acțiune

, raportat la dispozițiile

Decretului nr. 167/1958.

O asemenea susținere nu

se încadrează în motivul de nelegalitate astfel invocat, urmând a fi supus analizei

din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica

încadrată juridic în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9  C. proc. civ.,

vizând greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale care stabilesc momentul

de începere al curgerii termenului de prescripție privind acțiunea în răspundere

civilă delictuală, se constată, că este nefondată.

Acțiunea prin

care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare unui

fapt ilicit, are ca obiect valorificarea unui drept de creanță, fiind astfel prescriptibilă

extinctiv, motiv pentru care problema de drept ce se impune a fi analizată în prezenta

cauză este legată de data

de la care începe să curgă termenul de prescripție, raportat la identificarea,(din

perspectiva celui vătămat), atât a persoanei vinovate cât și a prejudiciului cauzat.

Cum t

emeiul pretențiilor solicitate

de reclamante îl constituie dispozițiile art. 998-1000 C. civ., sunt incidente dispozițiile

art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că prescripția dreptului

la acțiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită, începe să curgă de la

data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel

care răspunde de ea.

Această regulă specială

de determinare a începutului prescripției extinctive se caracterizează prin stabilirea

a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume:

pe de o parte momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde

de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea

ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Prescripția dreptului

la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să

curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune

trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la

reparațiune, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască

paguba și pe cel care răspunde de ea.

Pentru a ocroti drepturile

victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul

nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită

și implicit al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv

al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui și stabilind, astfel,

că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba

cât și pe cel are răspunde de ea.

Soluția începerii cursului

prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte

ilicite de la data când cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de

ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției

un timp mai îndelungat. Acesta este motivul pentru care legiuitorul s-a simțit nevoit

să stabilească și un alt moment obiectiv, de la care începe să curgă prescripția

dreptului la acțiune pentru recuperarea prejudiciului creat printr-o faptă ilicită,

respectiv data de la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel

care răspunde de ea. Prin instituirea și a unui moment obiectiv de la care începe

să curgă prescripția se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei

faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază

și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare

pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul

dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie

în aflarea elementelor care să îi permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă

delictuală.

În cauza de față, fapta

ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de împușcarea, la data de 23

decembrie 1989, în timpul revoluției din Decembrie 1989, a tatălui recurentelor,

O.P., de către pârâți, în timp ce acesta conducea un autocamion cu militari.

Cât privește paguba suferită

de recurentele reclamante ca urmare a uciderii tatălui lor, aceasta are caracter

complex și nu poate fi legată sub aspectul cunoașterii întinderii și amplitudinii

doar de momentul la care a fost săvârșită fapta ilicită. Aspectele concrete privind

urmările decesului lui O.P., ca elemente de natură să contureze prejudiciile reale

suferite de familia acestuia au putut fi cunoscute cu ocazia derulării procesului

penal, finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 20 din 19 februarie 2001 de către

Curtea Supremă de Justiție și prin care pârâții D.D., Z.I. și G.G., dintre care

D.D., Z.I. în solidar cu Ministerul Apărării Naționale în calitate de parte responsabilă

civilmente iar G.G.I. în solidar cu Ministerul de Interne în calitate de parte responsabilă

civilmente, au fost obligați la plata a 8 milioane ROL cu titlu de daune materiale

și 100.000.000 ROL cu titlu de daune morale în favoarea mamei reclamantelor, O.S.

Este real că în cadrul

procesului penal finalizat prin decizia penală mai sus amintită, reclamantele din

prezenta cauză, deși nu au probat existența vreunei situații mai presus de voința

lor, nu s-au constituit părți civile. Necunoașterea faptului că ele nu sunt reprezentate

în proces de către mama acestora, O.S. invocată de către recurente în apărare, nu

poate echivala cu o astfel de împrejurare, cu atât mai mult cu cât la momentul respectiv

erau majore iar reprezentarea lor prin O.S., în calitate de părinte, nu mai era

posibilă în raport de dispozițiile C. proc. pen.

Cu toate acestea,

art. 19 C. proc. pen. prevede că persoana vătămată care nu s-a constituit parte

civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea

pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune și că judecata

în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

De asemenea,

art. 14 alin. (3) C. proc. pen. prevede că “Repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor

legii civile”. Reiese deci, că acțiunea civilă alăturată acțiunii penale în cadrul

procesului penal se va soluționa după regulile dreptului civil aplicabil, cu atât

mai mult acțiunea civilă introdusă în fața instanțelor civile se vor supune reglementărilor

dreptului civil.

Prin urmare, acțiunea

introdusă de reclamante în temeiul dispozițiilor mai sus redate, urmează să se supună

reglementărilor dreptului civil, în raport de care termenul de prescripție pentru

introducerea acțiunii în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciile produse

de către inculpați, pârâții din prezenta cauză, a început să curgă la momentul pronunțării

deciziei penale de condamnare, moment obiectiv în raport de care reclamantele puteau

să cunoască pe autorii prejudiciului.

Susținând că acțiunea

promovată nu putea fi sancționată prin opunerea prescripției extinctive, recurentele

afirmă că astfel de drepturi trebuie considerate imprescriptibile extinctiv având

în vedere că prescripția nu poate înlătura răspunderea penală pentru infracțiunile

contra păcii și omenirii, genocid. Este adevărat că răspunderea penală pentru faptele

invocate de reclamante este una imprescriptibilă extinctiv, dar așa cum s-a învederat,

reclamantele nu se mai pot prevala de dispoziții ale legii penale într-o acțiune

civilă, întemeiată pe dispoziții ale C. civ., chiar dacă izvorul răspunderii civile

delictuale îl reprezintă o faptă sancționată de legea penală.

Contrar susținerilor recurentelor,

instanța de apel a reținut corect că ceea ce se tinde a se valorifica pe calea acțiunii

promovate reprezintă de fapt pretenții patrimoniale, ca expresie a atingerii aduse

unor drepturi personal nepatrimoniale.

Or, potrivit dispozițiilor

art. 1 din Decretul-lege nr. 167/1958 astfel de drepturi, având un obiect patrimonial,

se sting prin prescripție înăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani,

conform art. 3 alin. (1) din același act normativ. De asemenea, în mod corect s-a

reținut că, promovându-se o acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea

unei fapte ilicite, termenul de prescripție începe să curgă de la data când a fost

cunoscută paguba și pe cel care răspunde de ea, așa cum reglementează și dispozițiile

art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958. Fiind vorba despre o faptă ilicită

săvârșită la data de 23 decembrie 1989 și a căror autori puteau fi cunoscuți la

data de 19 februarie 2001, dată la care a fost pronunțată decizia penală de condamnare

a acestora, în mod corect a fost reținut că termenul de prescripție începe să curgă

de la acel moment.

Reclamantele susțin însă

că momentul la care au luat la cunoștință de conținutul dispozitivului și au aflat

cine sunt persoanele responsabile de prejudiciu creat, este nu cel al pronunțării

deciziei penale de condamnare, ci un alt moment, ulterior. Astfel, inițial acestea

au susținut că au luat la cunoștință de conținutul deciziei penale la data decesului

mamei acestora, respectiv la 30 octombrie 2005, așa cum a reținut și instanța de

apel în considerentele deciziei recurate, ca ulterior, în faza dezbaterilor asupra

recursului, să revină și să precizeze că au luat la cunoștință de conținutul dispozitivului

deciziei penale la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată. Aceste

susțineri nu sunt de natură să ducă la o altă consecință asupra excepției prescripției

extinctive. Raportat chiar la momentul la care reclamantele au luat la cunoștință

cel mai devreme de conținutul dispozitivului hotărârii penale, termenul de prescripție

era împlinit.

Față de regulile expuse

de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, incident cauzei, termenul de prescripție

începe să curgă de la momentul la care sunt cunoscuți și cei răspunzători de moartea

tatălui reclamantelor, și care este reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii

penale de condamnare a pârâților prin decizia penală nr. 20 din 19 februarie 2001

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție.

Raportat la acest moment,

al pronunțării hotărârii penale de condamnare și data la care acțiunea a fost introdusă,

respectiv 05 decembrie 2012, în mod corect instanța de apel a reținut că dreptul

de a cere despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a decesului reclamantelor

este prescris.

Drept urmare, fiind incident

în cauză termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

momentul începerii curgerii termenului a fost considerat atât de către tribunal

cât și de către Curtea de apel ca fiind momentul pronunțării deciziei penale.

Ca atare,

raportat la cele expuse și la dispozițiile art.

8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

Înalta Curte reține că

în cazul în care reclamantele nu s-au constituit părți civile în procesul

penal, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material

la acțiune în stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta unei persoane

care a cauzat alteia un prejudiciu, este momentul la care partea ce pretinde despăgubirile,

a cunoscut despre existența prejudiciului și persoana vinovată.

Susținerea recurentelor

în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care reclamantele

au introdus prezenta acțiune, este nu numai nefondată dar

contravine

și dispozițiilor speciale în materia prescripției extinctive, în condițiile în care

acestea puteau să ia la cunoștință de conținutul deciziei penale la data pronunțării.

Privitor la

critica deciziei recurate din perspectiva în care instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a dispozițiilor referitoare la întreruperea termenului de prescripție a

răspunderii civile delictuale

prin acțiunile formulate de Asociația 21 Decembrie 1989 formulate

de președintele acestei asociații, atât în România cât și la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului

, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia, din următoarele

considerente:

Potrivit dispozițiilor

art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, prin întreruperea termenului de prescripție

se înțelege acea modificare a cursului ei constând în înlăturarea prescripției scurse

înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerea unei alte prescripții extinctive.

Cauzele de întrerupere sunt: recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie

și introducerea unei cereri de chemare în judecată.

Pentru ca

cererea de chemare în judecată să producă efectul întreruptiv al termenului de prescripție,

aceasta trebuie să îndeplinească mai multe condiții în mod cumulativ: să privească

fondul cauzei, să fie introdusă la o instanță competentă, să fie serioasă și admisă.

Acțiunea de

care se prevalează reclamantele pentru invocarea întreruperii termenului de prescripție

al răspunderii civile delictuale a pârâților nu vizează o anumită acțiune, ci se

referă, în general la acțiunile pe care T.M., în calitate de președinte al Asociației

21 Decembrie 1989, le-a introdus în fața instanțelor române și europene cu privire

la despăgubirile acordate altor victime ale revoluției din decembrie 1989. Se constată

astfel, că reclamantele nu au avut înregistrat pe rolul unei instanțe române sau

europene o cauză care să privească fondul prezentei cauze, motiv pentru care Înalta

Curte reține că în raport de condițiile impuse de dispozițiile art. 16 și art. 17

din Decretul nr. 167/1958 nu sunt îndeplinite condițiile întreruperii termenului

de prescripție extinctivă.

Având în vedere

că acțiunea reclamantelor a fost respinsă ca prescrisă, toate celelalte critici

care privesc fondul cauzei, nu mai pot fi analizate în cadrul prezentului demers

judiciar.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul

reclamantelor

I.L.

și M.G.C. împotriva deciziei nr. 56A din 17 februarie 2014 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, s

ă fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele

I.L. și M.G.C. împotriva deciziei nr. 56A din 17 februarie 2014 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie

2014.