ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2613/2014

Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 05 decembrie 2012, sub nr. 47213/3/2012, reclamantele I.L. și M.G.C., în contradictoriu cu pârâții D.D., Z.I., Ministerul Apărării Naționale, G.G., Ministerul Administrației și Internelor au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 1.000.000 RON pentru fiecare, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral ce le-a fost cauzat și solicitând totodată, repunerea în termenul de prescripție a dreptului la acțiune în sens material, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1294 din 12 iunie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția autorității de lucru judecat, ca fiind neîntemeiată, a respins cererea de repunere în termenul de prescripție extinctivă ca neîntemeiată, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele I.L. și M.G.C. în contradictoriu cu pârâții D.D., Z.I., Ministerul Apărării Naționale, G.G., Ministerul Administrației și Internelor, ca fiind prescrisă. Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat în raport de decizia penală nr. 20 din 19 februarie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 40/2000.

Prin această decizie s-a dispus obligarea, în solidar, a inculpaților D.D., Z.I., G.G. dintre care D.D. și Z.I. în solidar și cu Ministerul Apărării Naționale, ca parte responsabilă civilmente, iar G.G. în solidar și cu Ministerul de Interne, ca parte responsabilă civilmente, la plata a câte 8 milioane ROL daune materiale și câte 100 milioane ROL daune morale către partea civilă O.S. Prin cererea introductivă de instanță, reclamantele I.L. și M.G.C. au solicitat obligarea pârâților la plata daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a morții tatălui lor. Deși obiectul acțiunii civile promovate în procesul penal era parțial identic cu cel care face obiectul procedurii de față, iar cauza este aceeași, a fost reținut că nu este întrunită a treia cerință pentru a fi incidentă autoritatea de lucru judecat, și anume identitatea de părți.

Contrar susținerilor autorului excepției, partea civilă O.S. a figurat în procesul penal în nume propriu, și nu în calitate de reprezentant al reclamantelor, care nu s-au constituit părți civile în procesul penal. Tribunalul a considerat că este neîntemeiată cererea de repunere în termenul de prescripție a dreptului la acțiune în sens material întrucât aspectele învederate de către reclamante, referitoare la lipsa cunoștințelor juridice necesare pentru a solicita despăgubiri (aspect culpabil), lipsa accesului la dispozitivul deciziei Curții Supreme de Justiție până la decesul mamei din data de 30 octombrie 2005 (aspect relevant sub aspectul determinării momentului subiectiv ce marchează limita inferioară a termenului de prescripție extinctivă, raportat la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), nu constituie cauze temeinice de împiedicare de natură să determine repunerea în termenul de prescripție extinctivă.

Tribunalul a considerat că este întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material. Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, dispozițiile menționate reglementând regula generală în materie de prescripție extinctivă. În cazul acțiunii în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, regula specială este cuprinsă la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care prevede că prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Regula menționată se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, moment ce poate fi stabilit prin orice mijloc de probă propus de reclamant sau după caz de pârât, iar pe de altă parte momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Or, în speța de față, momentul obiectiv când păgubitul trebuia ori putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este cel al pronunțării deciziei penale nr. 20 din 19 februarie 2001 de către Curtea Supremă de Justiție, respectiv data de 19 februarie 2001, moment în raport de care termenul de prescripție a dreptului la acțiune s-a împlinit la data de 19 februarie 2004. Tribunalul a constatat că prin cererea introductivă, reclamantele au susținut teza potrivit căreia nu au avut cunoștință de dispozitivul sentinței penale menționate decât la decesul mamei, teză care nu este susținută de probe; cu titlu de considerent subsidiar, tribunalul a constatat că, și în cazul în care se acceptă teza menționată cu consecința reținerii ca punct de plecare a termenului de prescripție extinctivă a momentului subiectiv, raportat la data decesului mamei, 30 octombrie 2005, termenul de prescripție era împlinit.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantele, solicitând admiterea apelului, casarea sentinței civile nr. 1294 din 12 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rejudecarea pe fond a cauzei, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, și obligarea pârâților să achite reclamantelor daune cominatorii și morale pentru prejudiciul pricinuit prin uciderea tatălui lor. În motivarea apelului, apelantele au arătat că excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată. Potrivit prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei, pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Au arătat că, s-au aflat în evidentă eroare, crezând că mama acestora, O.S., a figurat ca parte civilă în decizia nr. 20 pronunțată în ședința publică din data de 19 februarie 2001 de către Curtea Supremă de Justiție în Dosarul nr. 40/2000, pentru suferințele morale pricinuite prin moartea tatălui, atât pentru ea cât și pentru apelante. Deoarece la data respectivă, apelantele nu mai erau minore, O.S. nu putea să formuleze cerere de înscriere ca parte vătămată pentru apelante și nici nu a făcut-o. Având în vedere prevederile dispozitivului decizia nr. 20 pronunțată în ședința publică din data de 19 februarie 2001 de către Curtea Supremă de Justiție în Dosarul nr. 40/2000, de care apelantele au luat cunoștință la data formulării acțiunii, termenul de prescripție curge de la acea dată.

Apelantele au învederat că termenul de prescripție a crimelor Revoluției din Decembrie 1989 a fost întrerupt prin acțiunile formulate de Asociația 21 Decembrie 1989, atât la instanțele din România, cât și la C.E.D.O. În continuare au arătat că instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ, prevăzut de art. 129 C. proc. civ. și nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere privind apărările formulate cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune. Apelantele au mai arătat că nu au formulat cereri de înscriere ca parte vătămată în procesul penal menționat, fiind induse în eroare de mama acestora, care susținea neîntemeiat că doar ea are dreptul la despăgubiri și nu apelantele. În drept, apelantele a invocat prevederile art. 998-1000 C. civ., art. 301 - 304 și urm. C. proc.

civ., Legea nr. 27 din 16 martie 2012, art. 2 - 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin decizia civilă nr. 56 A din 17 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește dreptul material la acțiunea în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, în mod corect a considerat tribunalul că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care prevede că prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În mod greșit au considerat apelantele că termenul de prescripție în ceea ce privește acțiunea civilă a fost întrerupt prin acțiunile formulate de Asociația „21 decembrie 1989” la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în procesul care a avut loc la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată la data de 24 mai 2011 în Cauza Asociația „21 decembrie 1989” și alții împotriva României, au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit din cauza duratei excesive și a ineficienței anchetei deschise în urma evenimentelor din decembrie 1989. În acea cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța dreptului victimelor și a celor în drept de a cunoaște adevărul cu privire la circumstanțele evenimentelor ce implică încălcarea masivă a drepturilor fundamentale cum este dreptul la viață, ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă și eventualul drept la reparație.

Din acest motiv, în cazul utilizării masive a forței letale împotriva populației civile în timpul manifestațiilor antiguvernamentale precedând tranziția de la un regim comunist la un regim democrat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a acceptat ca o anchetă să fie efectivă în cazul în care se termină prin efectul prescripției răspunderii penale, în vreme ce înseși autoritățile au rămas inactive.

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că statul pârât trebuie să oprească situația constatată în speță, pe care a considerat-o contrară Convenției, ce reiese din dreptul numeroaselor persoane atinse, cum sunt persoanele reclamante, la o anchetă efectivă, care nu se termină cu efectul prescripției răspunderii penale, ținând cont și de importanța pentru societatea românească de a cunoaște adevărul cu privire la evenimentele din decembrie 1989. Datorită faptului că în cauză ancheta era încă pendinte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că încălcarea art. 2 sub aspect procedural le-a cauzat persoanelor în cauză un prejudiciu moral, punându-i într-o situație de suferință și frustrare.

S-a reținut însă că în cauza menționată, a fost în discuție desfășurarea unui proces penal, care la momentul pronunțării hotărârii de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu era finalizat. În cauza pendinte, pe de o parte, procesul penal a fost finalizat prin decizia penală nr. 20 din 19 februarie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, iar pe de altă parte, acțiunea pendinte reprezintă o acțiune civilă în răspundere civilă delictuală. Cele două forme specifice ale răspunderii juridice, răspunderea penală și răspunderea civilă delictuală, sunt instituții juridice distincte reglementate de legea penală și, respectiv, de legea civilă, având astfel temeiuri, regimuri și funcții diferite.

Acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, astfel cum a procedat O.S., sau poate fi formulată separat, în fața instanței civile, dacă persoana care se pretinde a fi vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, astfel cum au procedat apelantele reclamante. Acțiunea civilă formulată de reclamante pune în discuție răspunderea civilă delictuală a pârâților, și nu răspunderea penală, la a cărei prescripție s-a referit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza menționată. Acțiunea civilă separată se stinge printr-o prescripție distinctă de prescripția acțiunii penale.

Astfel, prescripția dreptului la acțiune în răspunderea civilă delictuală rămâne în mod exclusiv supusă dreptului comun, adică Decretului nr. 167/ 1958. Fiind incident în cauză termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din acest act normativ, față de regulile expuse de art. 8 din același act, momentul începerii curgerii termenului a fost considerat de tribunal ca fiind momentul pronunțării deciziei penale. Întrucât luarea în considerare a oricărui alt moment anterior ar crea apelantelor o situație mai grea în propria cale de atac, ceea ce este interzis de art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel București a avut în vedere data pronunțării deciziei penale, prin care s-a stabilit definitiv că pârâții au săvârșit fapta, ca dată a începerii curgerii termenului de prescripție.

În raport de această dată, 19 februarie 2001, Curtea de apel a constatat că, la data formulării acțiunii, 05 decembrie 2012, termenul prescripției de 3 ani era împlinit. Chiar acceptând susținerea reclamantelor din acțiune, în sensul că nu au avut acces la dispozitivul deciziei Curții Supreme de Justiție până la decesul mamei lor, Curtea a reținut că, și de la acel moment, 30 octombrie 2005, astfel cum rezultă din certificatul de deces din dosarul tribunalului, la data formulării acțiunii, 10 decembrie 2012, termenul prescripției de 3 ani era împlinit. În raport de susținerea menționată a reclamantelor, expusă în acțiunea introductivă, în sensul că au aflat de decizia penală la momentul decesul mamei lor, nu poate fi reținută afirmația contrară făcută ulterior, în cererea de apel, în sensul că ar fi luat cunoștință de respectiva decizie la data formulării acțiunii.

În această situație, având în vedere că înseși reclamantele au recunoscut că au cunoscut dispozitivul deciziei penale cel mai târziu la data de 30 octombrie 2005 precum și faptul că, pentru perioada ulterioară acestui moment, nu au invocat cauze temeinic justificate pentru care s-ar impune o repunere în termen, Curtea a constatat că în mod corect a respins tribunalul cererea formulată în acest sens. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele I.L. și M.G.C., în conformitate cu dispozițiile art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: Instanța de apel a aplicat greșit legea, termenul de prescripție începând să curgă de la când păgubitul a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv de la momentul de la care reclamantele au luat la cunoștință de conținutul dispozitivului deciziei penale care coincide cu momentul introducerii prezentei acțiuni.

Așa cum au susținut și în acțiunea introductivă, s-au aflat într-o evidentă eroare, crezând că mama acestora O.S. a figurat ca parte civilă în dosarul în care a fost pronunțată decizia nr. 20 din 19 februarie 2001 de Curtea Supremă de Justiție. Pentru că la data pronunțării deciziei menționate recurentele nu erau minore, mama acestora nu a putut formula cerere de constituire a acestora ca părți vătămate.

Întrucât de dispozitivul deciziei nr. 20 din 19 februarie 2001 au aflat la data formulării prezentei acțiuni, apreciază că momentul în raport de care se calculează începerea curgerii termenului de prescripție al răspunderii delictuale este cel la care au luat la cunoștință de acesta, respectiv 05 decembrie 2012. Au susținut că termenul de prescripție a crimelor Revoluției din Decembrie 1989 a fost întrerupt prin acțiunile formulate de Asociația 21 Decembrie 1989 formulate de președintele acestei asociații, atât în România cât și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, au criticat decizia recurată și din perspectiva neanalizării de către instanța de apel a hotărârilor Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Europene a Drepturilor Omului care stipulează în mod expres că atât pe latură penală cât și pe cea civilă, sunt repuse în termenul de prescripție pentru recuperarea sumelor cuvenite drept daune morale pentru uciderea tatălui lor, critică pe care au încadrat-o motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Au apreciat că sunt îndreptățite la acordarea acestor despăgubiri întrucât, pe de o parte, moartea părintelui lor a avut consecințe pe planul realizării lor profesionale, iar pe de altă parte, întreg probatoriu administrat în cauză atestă faptul că nu au figurat ca părți în niciun alt dosar care să aibă drept obiect acordarea de despăgubiri pentru uciderea tatălui lor, până în prezent neprimind nicio altă sumă cu acest titlu, crimele Revoluției din Decembrie 1989 fiind imprescriptibile. Recursul este nefondat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., se constată că susținerile recurentelor reclamante nu se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci se referă, exclusiv, la omisiunea instanței de apel de a analiza apărările formulate de acestea privitoare la excepția prescripția dreptului la acțiune , raportat la dispozițiile Decretului nr. 167/1958. O asemenea susținere nu se încadrează în motivul de nelegalitate astfel invocat, urmând a fi supus analizei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește critica încadrată juridic în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., vizând greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale care stabilesc momentul de începere al curgerii termenului de prescripție privind acțiunea în răspundere civilă delictuală, se constată, că este nefondată. Acțiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare unui fapt ilicit, are ca obiect valorificarea unui drept de creanță, fiind astfel prescriptibilă extinctiv, motiv pentru care problema de drept ce se impune a fi analizată în prezenta cauză este legată de data de la care începe să curgă termenul de prescripție, raportat la identificarea,(din perspectiva celui vătămat), atât a persoanei vinovate cât și a prejudiciului cauzat.

Cum t emeiul pretențiilor solicitate de reclamante îl constituie dispozițiile art. 998-1000 C. civ., sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume: pe de o parte momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și implicit al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui și stabilind, astfel, că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba cât și pe cel are răspunde de ea.

Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției un timp mai îndelungat. Acesta este motivul pentru care legiuitorul s-a simțit nevoit să stabilească și un alt moment obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru recuperarea prejudiciului creat printr-o faptă ilicită, respectiv data de la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea și a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă delictuală. În cauza de față, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de împușcarea, la data de 23 decembrie 1989, în timpul revoluției din Decembrie 1989, a tatălui recurentelor, O.P., de către pârâți, în timp ce acesta conducea un autocamion cu militari. Cât privește paguba suferită de recurentele reclamante ca urmare a uciderii tatălui lor, aceasta are caracter complex și nu poate fi legată sub aspectul cunoașterii întinderii și amplitudinii doar de momentul la care a fost săvârșită fapta ilicită.

Aspectele concrete privind urmările decesului lui O.P., ca elemente de natură să contureze prejudiciile reale suferite de familia acestuia au putut fi cunoscute cu ocazia derulării procesului penal, finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 20 din 19 februarie 2001 de către Curtea Supremă de Justiție și prin care pârâții D.D., Z.I. și G.G., dintre care D.D., Z.I. în solidar cu Ministerul Apărării Naționale în calitate de parte responsabilă civilmente iar G.G.I. în solidar cu Ministerul de Interne în calitate de parte responsabilă civilmente, au fost obligați la plata a 8 milioane ROL cu titlu de daune materiale și 100.000.000 ROL cu titlu de daune morale în favoarea mamei reclamantelor, O.S. Este real că în cadrul procesului penal finalizat prin decizia penală mai sus amintită, reclamantele din prezenta cauză, deși nu au probat existența vreunei situații mai presus de voința lor, nu s-au constituit părți civile.

Necunoașterea faptului că ele nu sunt reprezentate în proces de către mama acestora, O.S. invocată de către recurente în apărare, nu poate echivala cu o astfel de împrejurare, cu atât mai mult cu cât la momentul respectiv erau majore iar reprezentarea lor prin O.S., în calitate de părinte, nu mai era posibilă în raport de dispozițiile C. proc. pen. Cu toate acestea, art. 19 C. proc. pen. prevede că persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune și că judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. De asemenea, art. 14 alin. (3) C. proc.

pen. prevede că “Repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile”. Reiese deci, că acțiunea civilă alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal se va soluționa după regulile dreptului civil aplicabil, cu atât mai mult acțiunea civilă introdusă în fața instanțelor civile se vor supune reglementărilor dreptului civil. Prin urmare, acțiunea introdusă de reclamante în temeiul dispozițiilor mai sus redate, urmează să se supună reglementărilor dreptului civil, în raport de care termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciile produse de către inculpați, pârâții din prezenta cauză, a început să curgă la momentul pronunțării deciziei penale de condamnare, moment obiectiv în raport de care reclamantele puteau să cunoască pe autorii prejudiciului.

Susținând că acțiunea promovată nu putea fi sancționată prin opunerea prescripției extinctive, recurentele afirmă că astfel de drepturi trebuie considerate imprescriptibile extinctiv având în vedere că prescripția nu poate înlătura răspunderea penală pentru infracțiunile contra păcii și omenirii, genocid. Este adevărat că răspunderea penală pentru faptele invocate de reclamante este una imprescriptibilă extinctiv, dar așa cum s-a învederat, reclamantele nu se mai pot prevala de dispoziții ale legii penale într-o acțiune civilă, întemeiată pe dispoziții ale C. civ., chiar dacă izvorul răspunderii civile delictuale îl reprezintă o faptă sancționată de legea penală. Contrar susținerilor recurentelor, instanța de apel a reținut corect că ceea ce se tinde a se valorifica pe calea acțiunii promovate reprezintă de fapt pretenții patrimoniale, ca expresie a atingerii aduse unor drepturi personal nepatrimoniale.

Or, potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul-lege nr. 167/1958 astfel de drepturi, având un obiect patrimonial, se sting prin prescripție înăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din același act normativ. De asemenea, în mod corect s-a reținut că, promovându-se o acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite, termenul de prescripție începe să curgă de la data când a fost cunoscută paguba și pe cel care răspunde de ea, așa cum reglementează și dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958. Fiind vorba despre o faptă ilicită săvârșită la data de 23 decembrie 1989 și a căror autori puteau fi cunoscuți la data de 19 februarie 2001, dată la care a fost pronunțată decizia penală de condamnare a acestora, în mod corect a fost reținut că termenul de prescripție începe să curgă de la acel moment.

Reclamantele susțin însă că momentul la care au luat la cunoștință de conținutul dispozitivului și au aflat cine sunt persoanele responsabile de prejudiciu creat, este nu cel al pronunțării deciziei penale de condamnare, ci un alt moment, ulterior. Astfel, inițial acestea au susținut că au luat la cunoștință de conținutul deciziei penale la data decesului mamei acestora, respectiv la 30 octombrie 2005, așa cum a reținut și instanța de apel în considerentele deciziei recurate, ca ulterior, în faza dezbaterilor asupra recursului, să revină și să precizeze că au luat la cunoștință de conținutul dispozitivului deciziei penale la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată. Aceste susțineri nu sunt de natură să ducă la o altă consecință asupra excepției prescripției extinctive.

Raportat chiar la momentul la care reclamantele au luat la cunoștință cel mai devreme de conținutul dispozitivului hotărârii penale, termenul de prescripție era împlinit. Față de regulile expuse de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, incident cauzei, termenul de prescripție începe să curgă de la momentul la care sunt cunoscuți și cei răspunzători de moartea tatălui reclamantelor, și care este reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare a pârâților prin decizia penală nr. 20 din 19 februarie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție. Raportat la acest moment, al pronunțării hotărârii penale de condamnare și data la care acțiunea a fost introdusă, respectiv 05 decembrie 2012, în mod corect instanța de apel a reținut că dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a decesului reclamantelor este prescris.

Drept urmare, fiind incident în cauză termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, momentul începerii curgerii termenului a fost considerat atât de către tribunal cât și de către Curtea de apel ca fiind momentul pronunțării deciziei penale. Ca atare, raportat la cele expuse și la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reține că în cazul în care reclamantele nu s-au constituit părți civile în procesul penal, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu, este momentul la care partea ce pretinde despăgubirile, a cunoscut despre existența prejudiciului și persoana vinovată.

Susținerea recurentelor în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care reclamantele au introdus prezenta acțiune, este nu numai nefondată dar contravine și dispozițiilor speciale în materia prescripției extinctive, în condițiile în care acestea puteau să ia la cunoștință de conținutul deciziei penale la data pronunțării.

Privitor la critica deciziei recurate din perspectiva în care instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor referitoare la întreruperea termenului de prescripție a răspunderii civile delictuale prin acțiunile formulate de Asociația 21 Decembrie 1989 formulate de președintele acestei asociații, atât în România cât și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia, din următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, prin întreruperea termenului de prescripție se înțelege acea modificare a cursului ei constând în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerea unei alte prescripții extinctive.

Cauzele de întrerupere sunt: recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie și introducerea unei cereri de chemare în judecată. Pentru ca cererea de chemare în judecată să producă efectul întreruptiv al termenului de prescripție, aceasta trebuie să îndeplinească mai multe condiții în mod cumulativ: să privească fondul cauzei, să fie introdusă la o instanță competentă, să fie serioasă și admisă.

Acțiunea de care se prevalează reclamantele pentru invocarea întreruperii termenului de prescripție al răspunderii civile delictuale a pârâților nu vizează o anumită acțiune, ci se referă, în general la acțiunile pe care T.M., în calitate de președinte al Asociației 21 Decembrie 1989, le-a introdus în fața instanțelor române și europene cu privire la despăgubirile acordate altor victime ale revoluției din decembrie 1989. Se constată astfel, că reclamantele nu au avut înregistrat pe rolul unei instanțe române sau europene o cauză care să privească fondul prezentei cauze, motiv pentru care Înalta Curte reține că în raport de condițiile impuse de dispozițiile art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958 nu sunt îndeplinite condițiile întreruperii termenului de prescripție extinctivă.

Având în vedere că acțiunea reclamantelor a fost respinsă ca prescrisă, toate celelalte critici care privesc fondul cauzei, nu mai pot fi analizate în cadrul prezentului demers judiciar. Având în vedere aceste considerente, urmează ca, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantelor I.L. și M.G.C. împotriva deciziei nr. 56A din 17 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s ă fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele I.L. și M.G.C. împotriva deciziei nr. 56A din 17 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2014.