ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1673/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin.

(1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată sub nr. 14216/121/2010

din 29 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului Galați

reclamanta D.E.P.A.B.D. București a

solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație în Italia a pârâtului B.F. pentru o

perioadă de cel mult 3 ani.

În motivarea

cererii reclamanta a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia la data de 22

septembrie 2010 în baza Decretului Prefectului Provinciei Padova, Italia,

măsura fiind luată datorită comportamentului de care a dat dovadă pârâtul pe

perioada șederii în Italia, gradul scăzut de integrare a lui în perimetrul

statului italian și activitatea infracțională pe care acesta a avut-o în Italia

și prin care a adus atingere ordinii și siguranței publice, fiind arestat

pentru, furt, violență și ultraj.

Prin Sentința

civilă nr. 241 din 04 februarie 2010 Tribunalul Galați

a respins ca nefondată acțiunea

formulată de către reclamanta D.E.P.A.B.D. București.

În termen

legal, împotriva

;

, acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Verificând

legalitatea și temeinicia hotărârii apelate prin prisma motivelor de apel, prin

decizia nr. 55/ A din 30 martie 2011 Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins

apelul ca nefondat.

Pentru a

decide astfel, Curtea a reținut că H.G. nr. 1347/2007 cuprinde planul de măsuri

privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației

create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează

îndepărtarea de pe teritoriu.

Prin

dispozițiile obiectivului 2 lit. d) - invocat ca temei de drept al acțiunii de

față, s-a prevăzut înaintarea de către D.E.P.A.B.D. București către instanțe a

„dosarului de îndepărtare

”

, menționându-se totodată în acest

text că demersul trebuie efectuat în directa corelare cu prevederile art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005.

Or,

potrivit art. 38 lit. b) din lege; se poate limita dreptul la circulație

persoanei a cărei prezență pe teritoriul unui stat prin activitatea pe care o

desfășoară ar aduce atingere gravă intereselor României sau relațiilor

bilaterale dintre România și acel stat.

În speță, deși

pârâtul a fost expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o

amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, nu s-a făcut

nici o dovadă în acest sens, astfel că nu se poate reține că comportamentul

acestuia constituie o amenințare pentru ordinea și siguranța publică.

În

legislația primară, art. 18.1 TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are

dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub

rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate

pentru aplicarea sa.

În

legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind libera circulație a

cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai

acestora pe teritoriul statelor

membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a

directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE,

90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește prin art. 27, că limitarea

dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă

numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică,

cu respectarea principiului proporționalității și să se bazeze exclusiv pe

comportamentul personal al individului vizat.

Întrucât

reclamanta nu a probat în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia

dintre cazurile de limitare prevăzute în Directivă, Curtea a constatat că

instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, dată cu aplicarea și

interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta,

solicitând casarea deciziei atacate cu

reținerea cauzei spre rejudecare și, pe fond, admiterea cererii introductive.

Recursul

nu a fost motivat în drept.

În

dezvoltarea motivelor, recurenta-reclamantă a susținut că măsura returnării

dispusă de autoritățile italiene a fost luată în considerarea dispozițiilor art.

28 din Directiva nr. 2004/38/CE, această măsură făcând dovada că pârâtul nu a

respectat condițiile de ședere în străinătate în momentul verificărilor

efectuate de către autoritățile italiene competente, fapt pe care instanța de

apel ar fi trebuit să-l aibă în vedere. A mai susținut că instanțele nu se pot

subroga legiuitorului în crearea de norme juridice favorabile pârâtului, că acesta

reprezintă, prin conduita sa, o amenințare reală, prezentă și suficient de

serioasă la adresa interesului fundamental al societății italiene și că, în mod

greșit instanța de apel nu a luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2

lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 și nici pe cele cuprinse în Decretul Prefectului

Provinciei Padova.

Analizând

recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi circumscrise motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l

respinge, pentru considerentele ce succed:

Intimatul-pârât

a fost expulzat din Italia la data de 22 septembrie 2010 în baza Decretului

Prefectului Provinciei Padova.

Potrivit

legii interne (art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005), singura

condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca

persoana în cauză să fi fost returnată

dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul

stat.

Această

reglementare trebuie însă aplicată prin coroborare cu prevederile Directivei

2004/3 8/CE din 29 aprilie 2004, care permit limitarea dreptului fundamental la

libera circulație doar în situații excepționale privind motive de ordine

publică sau de sănătate publică (art. 27 alin. (1) din Directivă).

Pentru

ca aceste motive de ordine publică sau de siguranță publică să justifice

măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, totodată,

să fie respectat principiul proporționalității iar conduita persoanei în cauză

să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societății (art. 27 alin. (2) din Directivă).

Or,

astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al

returnării, măsură dispusă în baza unui acord de readmisie, pentru că ar

însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai

intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei comunitare.

Or, sub

acest aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații

decurgând din aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea internă, în

orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în

principiu tară aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge

rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se

conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a

Comunității Europene.

Ca

atare, măsura expulzării dispusă față de pârât la data de 22 septembrie 2010 de

autoritățile italiene, nu poate constitui, prin ea însăși, un motiv de

restrângere a dreptului acesteia la libera circulație de către instanța română,

chemată să analizeze cerințele prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

În mod

corect instanțele de fond au constatat că Directiva analizată nu îngrădește

dreptul de intrare și de ședere al cetățeanului român pe teritoriul altui stat

membru UE, decât pentru motive ce țin de ordine publică, siguranța publică sau

sănătatea publică și că în cauză nu s-au făcut dovezi că pârâtul-intimat, prin

conduita sa, ar constitui un pericol în sensul vizat de text.

În acest

context al analizei, este de menționat și că stoparea de către statul român a

fenomenelor de migrație ilegală, argument invocat de reclamantă prin recurs,

trebuie să se realizeze prin mijloace specifice acestui fenomen infracțional și

fără a restricționa, în afara dispozițiilor legale, dreptul la liberă

circulație al cetățenilor români.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. împotriva deciziei nr. 55/

A din 30 martie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 08 martie 2012.