ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2777/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2777/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea introdusă la Tribunalul Galați, secția civilă, și înregistrată sub nr. 3037/121/2010

reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date

București din cadrul Ministerul Administrației și Internelor a solicitat ca prin

sentința ce se va pronunța, să se restrângă exercitarea dreptului la libera circulație

în Italia, a numitului B.T.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat

că pârâtul a fost expulzat din Italia la data de 12 martie 2010, în baza Decretului

Prefectului provinciei Chieti, din cauza comportamentului de care a dat dovadă pe

perioada șederii în Italia, prin decret dispunându-se măsura interzicerii de a se

mai afla pe teritoriul Italiei.

În dovedire, reclamanta a depus la dosar

talonul din 12 martie 2010, Decretul Prefectului din provincia Chieti la care s-a

făcut referire ca și declarația pârâtului din data de 12 martie 2010.

Prin sentința civilă nr. 967 din 3 mai

2010 pronunțată în Dosarul nr. 3037/121/2010, Tribunalul Galați, secția civilă,

a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că returnarea pârâtei pentru considerentul că nu avea acte de ședere legală

în Italia nu reprezintă un motiv care să se circumscrie în cazurile limitativ prevăzute

de Directiva 2004/38/CE.

Împotriva acestei sentințe, a declarat

apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanta a susținut că pârâta a desfășurat

o activitate infracțională pe teritoriul statului italian, care a adus atingere

ordinii și siguranței publice, conduita sa reprezentând o amenințare reală, prezentă

și suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului

italian.

Au fost învederate și dispozițiile

art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană privind readmisia,

ratificat prin Legea nr. 173/1997.

S-a solicitat admiterea apelului, schimbarea

sentinței, în sensul admiterii cererii.

Prin decizia civilă nr. 183A din 22 iunie

2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă, apelul reclamantei a fost respins ca

nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii exercitării

dreptului la liberă circulație în străinătate pe o perioadă de cel mult 3 ani, în

cazul persoanelor returnate dintr-o altă țară în baza unui acord de readmisie, însă,

odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată

prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate, potrivit art. 148

alin. (2) și (4) din Constituție.

Această prioritate este instituită și prin

art. 10 din Tratatul Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială

între statele membre, inclusiv a instanțelor judecătorești, prin respectarea principiilor

și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

În cauza Van Gend en Los și Cauza Becker,

Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei directive sunt direct

aplicabile, chiar în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, cu condiția

să fie necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești

să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr. 248/2005,

instanța de apel a constatat că pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului

român la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre

ale Uniunii Europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat dintr-un stat,

în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent

de motivul pentru care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă, art. 27

din Directiva nr. 2004/38/CE stabilește, expres și limitativ, doar trei cazuri în

care autoritățile statelor membre pot lua o astfel de măsură restrictivă, respectiv

afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

În cauză, s-a susținut că măsura restrângerii

dreptului la circulație pentru pârât este justificată de faptul că acesta a săvârșit

pe teritoriul Italiei fapte prevăzute de legea penală (furt).

Curtea Europeană de Justiție a subliniat

că, deși statele sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță

publică, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia de la un stat

membru la altul și de la o perioadă la alta, nu este mai puțin adevărat că în contextul

comunitar și în special ca justificare a unei derogări de la principiul fundamental

al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie interpretate în mod

strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat

membru fără exercitarea unui control din partea instituțiilor Comunității Europene

(Hotărârea Rutili, din 28 octombrie 1975, Hotărârea Bouchereau, din 27 octombrie

1977 și Hotărârea Orfanopoulos și Olivieri din 29 aprilie 2004).

Derogările de la principiul fundamental

al liberei circulații a persoanelor fiind de strictă interpretare, măsurile luate

în aplicarea art. 27 din Directiva 2004/38 trebuie să se întemeieze exclusiv pe

conduita persoanei în cauză, pentru a fi justificate, neputând fi acceptate motivări

care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații

de prevenție generală.

În pronunțarea hotărârii preliminare din

10 iulie 2008, în procedura Ministerului Administrației și Internelor - Direcția

Generală de Pașapoarte București împotriva lui G.J., formulată în temeiul art. 234

din CE de Tribunalul Dâmbovița, Curtea Europeană de Justiție a precizat că „art.

27 din Directiva 2004/38 nu se opune reglementării naționale care permite restrângerea

dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui

alt stat membru, cu condiția ca pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte

o amenințare reală și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății

și pe de altă parte, măsura restrictivă avută în vedere, să fie aptă să garanteze

realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce

este necesar pentru atingerea acestuia”.

În speță, condițiile anterior enunțate

nu sunt incidente, a constatat instanța de apel. Simplul fapt că pârâtul a săvârșit

o infracțiune de drept comun pentru care a fost condamnat de autoritățile italiene

nu duce la concluzia că prezența sa pe teritoriul acestui stat constituie o amenințare

la adresa siguranței publice. În aceste condiții, măsura ce se solicită a fi luată

nu respectă principiul proporționalității cu scopul urmărit, și încalcă astfel dreptul

la liberă circulație de care se bucură toți cetățenii Uniunii.

Aceeași concluzie se desprinde și din interpretarea

art. 2 din Protocolul adițional nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Tribunalul a apreciat corect că nu sunt

incidente prevederile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE și prin urmare, nu se

poate restrânge exercitarea dreptului la liberă circulație pentru pârâtă, astfel

că, și apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat, în temeiul

art. 296 C. proc. civ.

Împotriva deciziei menționate, a declarat

recurs reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor

de Date din Cadrul Ministerului Administrație și Internelor, criticând-o pentru

nelegalitate.

Prin motivele de recurs, s-a susținut că

instanța de apel a menținut în mod greșit soluția primei instanțe de respingere

a cererii de chemare în judecată, deoarece pârâtul se află într-una dintre situațiile

prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, reprezentând un pericol pentru

ordinea publică.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosar

rezultă că pe timpul șederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament

antisocial, motiv pentru care s-a dispus măsura interzicerii intrării sale pe teritoriul

Italiei pentru o perioadă de până la 5 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative

de libertate, conform Decretului emis de autoritățile italiene.

Recurenta a făcut referire și la H.G.

nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor

români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul

italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, în care se

prevede că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea

deplasării în Italia a cetățenilor expulzați, pentru o perioadă determinată, la

cererea instituției - reclamante din prezenta cauză.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat.

Recurentul - reclamant nu a indicat temeiul

de drept al căii de atac exercitate, însă, din dezvoltarea motivelor de recurs se

constată că este posibilă încadrarea acestora în cazul de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se aplicarea greșită a legislației naționale,

a celei comunitare și a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene

în materia liberei circulații a persoanelor.

Cererea dedusă judecății, având ca obiect

restrângerea exercițiului dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul

statului italian de unde a fost returnat la 12 martie 2010, conform talonului întocmit

de lucrătorul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, în baza Acordului

de readmisie dintre România și Italia, ratificat prin Legea nr. 173/1997, are ca

temei juridic dispozițiile art. 38 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 248/2005, care

prevăd posibilitatea restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație, cu

privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie

încheiat între România și acel stat.

Potrivit acestei norme, „restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă

pentru o perioadă de cel mult 3 ani (...)".

Din formularea normei incidente în cauză

se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanță nu este obligatorie prin

însuși faptul returnării persoanei și pe de altă parte, că simpla împrejurare a

readmisiei unui cetățean român nu este suficientă pentru adoptarea unei astfel de

măsuri.

Așadar, necesitatea adoptării sale este

la latitudinea instanței de judecată, în funcție de împrejurările concrete ale speței,

măsura având un caracter individual, după cum, în mod corect a relevat instanța

de apel.

Aceeași concluzie se poate desprinde și

în legătură cu H.G. nr. 1347/2007, la care se face referire prin motivele de recurs,

care nu poate impune instanței obligația de a interzice deplasarea cetățenilor expulzați

din Italia, fără o apreciere a conduitei individuale a fiecărui cetățean.

O asemenea interpretare a textului este

singura posibilă pentru a da eficiență acestuia, ca fiind compatibil cu legislația

comunitară lata sensu, respectiv cu art. 18 din Tratatul de instituire a Comunității

Europene (TCE) și Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului

European din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, nu mai

puțin, cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale

ale Omului, în cazul contrar, al neconcordanței cu dreptul comunitar, impunându-se

înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenței dreptului comunitar consacrat

prin art. 11 alin. (2), art. 20 și 148 alin. (2) din Constituție.

Din această perspectivă, în mod corect

instanța de apel s-a raportat la legislația comunitară și la jurisprudența Curții

de Justiție a Comunităților Europene creată în interpretarea acesteia, în primul

rând, chiar în Cauza Jipa (C 33/2007, hotărârea din 10 iulie 2008), din care se

desprind criteriile pe baza cărora s-ar putea dispune o măsură de restrângere a

exercițiului dreptului la liberă circulație a unui cetățean european.

Astfel, este cert că pârâtul, ca cetățean

român, beneficiază de statutul de cetățean al Uniunii Europene în termenii art.

17 parag. 1 TCE și se poate prevala de drepturile aferente unui asemenea statut,

inclusiv în raporturile cu statul de origine.

Dreptul la liberă circulație, recunoscut

prin art. 18 TCE și de art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional nr. 4 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, presupune, în primul rând, dreptul de a intra pe

teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât statul de origine,

dar și dreptul de a-l părăsi pe acesta din urmă.

Acest drept este formulat în termeni expliciți

de art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și trebuie dedus și în contextul jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților

Europene, în care s-a statuat că libertățile fundamentale garantate prin TCE ar

fi golite de conținut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate,

să interzică propriilor cetățeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra

pe teritoriul unui alt stat membru. După cum s-a arătat, măsura de restrângere nu

ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată

în baza unui acord de readmisie și de altfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea

nr. 248/2005 nu impune acest lucru, urmând a se circumstanția în raport de conduita

concretă a respectivei persoane, care este de natură a justifica această restrângere

și se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru

securitatea națională, siguranța publică și menținerea ordinii publice, limitări

ce decurg din articolul 27 din Directivă, cu respectarea principiului proporționalității

(text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe

teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului

Economic European, prin care Directiva a fost transpusă în dreptul intern).

În jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților

Europene s-a statuat că noțiunea de „ordine publică” presupune o amenințare reală,

actuală și suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societății

(parag. 22 și urm. din hotărârea pronunțată în Cauza Jipa, anterior menționată),

chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine.

Pe baza acestor criterii de apreciere,

instanța de evocare a fondului a conchis, în raport de probele administrate de recurenta

- reclamantă, reprezentate de Decretul Prefectului provinciei Chieti din 12

martie 2010 de îndepărtare a pârâtului de pe teritoriul Italiei și interzicerea

reintrării în țară pentru o perioadă de 5 ani, că măsura preconizată de reclamant

nu este justificată, fiind excesivă în raport cu scopul urmărit, cu atât mai mult

cu cât aplicarea acestei măsuri ar echivala cu o dublă sancțiune, ceea ce este inadmisibil.

Înalta Curte nu este în măsură a reevalua

situația de fapt stabilită pe temeiul probatoriului administrat, date fiind limitele

controlului judiciar circumscris cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

însă, apreciază că au fost corect relevate de către instanța de evocare a fondului

condițiile în care instanța de judecată poate dispune restrângerea exercițiului

dreptului la liberă circulație, pentru considerentele expuse anterior.

Drept urmare, Curtea constată că recursul

nu este fondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date

din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, împotriva deciziei nr. 183A

din 22 iunie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25

martie 2011.