ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei penale de față constată că:

Prin

rezoluția din data de 13 noiembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 632/P/2012, Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunile prevăzute de art. 246

C. pen., art. 248 C. pen., art. 249 C. pen. și art. 250 C. pen. față de procurorul

militar colonel D.V. și comisarii șefi de poliție judiciară P.I. și P.F.R., din

cadrul D.N.A., întrucât faptele nu există.

Pentru a pronunța această soluție, procurorul

a reținut următoarele:

Prin plângerea penală adresată la data

de 2 iulie 2012, R.V., ofițer de jandarmi, a solicitat cercetarea sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 248 C. pen., art. 249 C.

pen. și art. 250 C. pen. a procurorului militar D.V. din cadrul D.N.A. și a comisarului

șef de poliție judiciară P.I., imputându-le, în esență, abuzurile comise cu ocazia

instrumentării unei cauze penale.

Ulterior, la data de 12 septembrie 2012,

la dosar a fost atașată o plângere cu conținut similar adresată ministrului justiției

și remisă parchetului spre competentă soluționare.

La data de 10 iulie 2012, o plângere cu

obiect identic a fost înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, sub nr. 61 /P/2012.

Prin ordonanța din 18 iulie 2012, secția

parchetelor militare a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privind

pe procurorul militar D.V. în favoarea secției de urmărire penală și criminalistică

motivat de faptul că ofițerii de poliție judiciară reclamați prin aceeași plângere,

respectiv comisar șef P.I. și comisar șef P.F.R. nu au calitatea de miliar activ,

fiind incidente dispozițiile art. 35 alin. (2) C. proc. pen.

Dosarul a fost înregistrat în evidențele

secției de urmărire penală și criminalistică sub nr. 682/P/2012 la data de 23

iulie 2012, iar prin rezoluția din 25 septembrie 2012 s-a dispus conexarea acestuia

la Dosarul nr. 623/P/2012, având în vedere identitatea de obiect dintre cele două

cauze penale.

Din examinarea plângerilor cu conținut

identic adresate diverselor instituții judiciare, precum și a actelor anexate de

petent rezultă, în esență, că acesta este nemulțumit de faptul că deși începând

cu anul 2008 este cercetat de D.N.A. în două dosare penale, respectiv nr. 57/P/2008

și nr. 78/P/2008, până la această dată nu s-a dispus vreo soluție în respectivele

cauze penale. Îi acuză totodată atât pe procurorul militar, cât și pe cei doi ofițeri

de poliție judiciară menționați supra că ar fi exercitat presiuni asupra sa și a

altor colegi cu ocazia audierilor, că au fost amenințați și jigniți, aceste atitudini

circumscriindu-se elementelor constitutive ale infracțiunilor sesizate.

Cu ocazia audierii de către procuror, persoana

vătămată și-a sintetizat nemulțumirile: „perioada foarte lungă de timp respectiv

patru ani de cercetare a actelor premergătoare”, precum și la „obiectul și numărul

dosarelor, modalitatea abuzivă de cercetare a actelor premergătoare”, aceste fapte

„întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 246, 248,

249, 250”, declarația fiind dată în prezența apărătorului ales.

În

urma unor verificări efectuate la D.N.A., a rezultat că R.V.

este cercetat într-o singură cauză penală, înregistrată sub nr. 78/P/2008, ce are

ca obiect plângerea penală formulată împotriva sa de numita B.V., care îl acuză

pe ofițer de săvârșirea infracțiunii de șantaj, contând în aceea că, în anul 2007,

sub amenințarea că i-ar publica pe internei fotografii compromițătoare (intime),

i-ar fi pretins și primit în mod repetat diferite sume de bani. S-a mai stabilit

că emiterea unor corespondențe, s-a datorat unei erori materiale. La plângerea inițială,

pe timpul cercetărilor, sus-numita a depus ulterior, completări, dând și declarații,

din care rezultă că în unitatea militară din care face parte ofițerul s-au comis

o serie de fapte penale legate de emiterea unor adeverințe de salariu false, folosite

în scopul acordării pe nedrept a unor credite de o unitate bancară, în această rețea

fiind implicate multe cadre militare, printre care și R.V.

Pe cale de consecință, procurorul militar

a extins cercetările cu privire la toate infracțiunile sesizate, constatându-se

că ar fi fost falsificate peste 600 de astfel de documente (adeverințe). De asemenea,

a extins investigațiile și cu privire la alte presupuse fapte de corupție specifice

relației dintre ofițer și inspectorul șef al unității, existând indicii că acesta

face parte dintr-un grup de cadre militare care au beneficiat de protecția interesată

din punct de vedere material a șefului inspectoratului de jandarmi.

Firește că amploarea cercetărilor a generat

un volum mare de activități ce justifică durata mare de timp necesară finalizării

cauzei penale.

Este de precizat faptul că persoana pretins

vătămată în drepturile sale a formulat plângere împotriva măsurilor și actelor de

urmărire penală dispuse de procuror, aceasta fiind respinsă ca neîntemeiată prin

ordonanța din 2 mai 2012 a procurorului șef al secției de combatere a infracțiunilor

de corupție săvârșite de militari din cadrul D.N.A.

La plângerile adresate instituțiilor judiciare

ofițerul a anexat declarațiile date în fața unui notar de câteva cadre militare

care confirmă faptul că atât ele cât și petiționarul „pe tot parcursul audierii

au fost puse sub presiune și amenințare de către procuror și de comisarii de poliție”.

Aceste declarații nu au nicio relevanță din moment ce respectivele cadre militare,

la rândul lor, sunt cercetate în respectiva cauză penală, ele reprezentând de fapt,

încercări de apărare de o eventuală răspundere penală.

Se observă că declarațiile anexate sunt

identice și ele reprezintă aprecieri cu caracter general cu privire la atitudinea

pretins abuzivă a anchetatorilor, ele necoroborându-se cu vreun alt mijloc de probă.

În

contextul evocat, mijloacele folosite de anchetatori, circumscrise

regulilor tacticii criminalistice de ascultare a persoanelor, sunt percepute diferit,

funcție de personalitatea, temperamentul, educația acestora și nu pot face obiectul

evaluării.

Din examinarea tuturor înscrisurilor depuse,

inclusiv articole critice la adresa procurorului militar, se poate concluziona,

în opinia procurorului, că demersul petentului de a reclama magistratul și, respectiv,

ofițerii de poliție, constituie, fie un mijloc de inducere a unei aparente stări

de dușmănie, care ulterior să fie valorificată drept temei al unei cereri de recuzare

a persoanelor reclamate, fie un moment de decompresiune psihologică, care urmează

audierii.

În

aceste condiții, este evidentă lipsa oricărui indiciu privind

neîndeplinirea cu știință sau îndeplinirea în mod defectuos a vreunui act de către

procurorul militar și ofițerii de poliție reclamați, în exercițiul atribuțiilor

de serviciu, care să fi cauzat o vătămare a intereselor legale ale petiționarului.

Pentru aceleași considerente, dar și față

de principiul specializării incriminării penale, de vreme ce, din motivele arătate,

nu există infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, care

are caracter general și subsidiar în raport de

celelalte

modalități consacrate de lege, nu pot exista nici faptele prevăzute de art. 248

C. pen., art. 249 C. pen. și art. 250 C. pen.

Față de cele ce preced, apare evidentă

lipsa de corespondent în realitatea probată a celor reclamate, precum și caracterul

speculativ al demersului petiționarului.

Împotriva rezoluției procurorului, petentul

a formulat plângere la procurorul șef de secție, care a fost respinsă prin rezoluția

nr. 4311/II/2/2012 din data de 8 ianuarie 2013.

S-a arătat de către procurorul șef al secției

de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție că din verificările efectuate s-a constatat că în sarcina

magistratului D.V. și a ofițerilor de poliție P.I. și P.F.R. nu se poate reține

săvârșirea niciunei fapte de natură penală, susținerile petentului fiind simple

afirmații fără suport probator.

Astfel, declarațiile date în fața notarului

de mai multe cadre militare, care confirmă faptul că pe parcursul audierilor atât

ele, cât și petiționarul au fost supuse la presiuni și amenințări de către procuror

și ofițerii de poliție, nu au relevanță întrucât aceste cadre militare sunt cercetate

în respectiva cauză penală, atitudinea lor reprezentând o încercare de apărare de

o eventuală răspundere penală.

Actele premergătoare efectuate în cauză

nu au evidențiat existența niciunui indiciu privind neîndeplinirea cu știință, sau

îndeplinirea în mod defectuos a vreunui act de către persoanele menționate. În exercițiul

atribuțiilor de serviciu, cu prilejul cercetărilor ce se efectuează în Dosarul

nr. 78P/2008 al D.N.A., secția de combatere a infracțiunilor de corupție, săvârșite

de militari care să fi cauzat o vătămare a intereselor legale ale petiționarului.

Pentru aceste motive, a apreciat soluția

dispusă în Dosarul nr. 623/P/2012, al secției de urmărire penală și criminalistică,

din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca fiind

legală și temeinică, urmând a fi menținută, iar plângerea petentului ca neîntemeiată.

Împotriva rezoluției procurorului petentul

R.V. a formulat, Ia data de 18 februarie 2013, plângere la Curtea de Apel București,

în conformitate cu dispozițiile art. 278 C. proc. pen.

Prin sentința penală nr. 168 din 15

aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis excepția necompetenței

materiale a instanței și în baza art. 29 pct. 1 lit. e), art. 42 raportat la

art. 39 și art. 278

1

C. proc. pen., a declinat competența de soluționare

a plângerii în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Petentul R.V. a solicitat admiterea plângerii,

desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea cauzei procurorului pentru a se

administra probele propuse de acesta.

Analizând plângerea petentului, prin prisma

motivelor invocate și verificând rezoluția atacată, pe baza lucrărilor și a materialului

din dosarul cauzei și a înscrisurilor prezentate și admise de către instanță, în

conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen.,

Înalta Curte apreciază că plângerea petentului R.V. este întemeiată, pentru motivele

ce se vor expune în continuare.

Verificând dosarul de urmărire penală înaintat

instanței de judecată, se constată că acesta cuprinde, în mare parte, înscrisurile

depuse de către petent, unele dintre acestea în mai multe exemplare.

Totodată, se constată că în cauză nu s-au

făcut verificări pe aspectele învederate de petent prin plângerea penală depusă

la organele de urmărire penală.

Astfel, nu s-a verificat împrejurarea invocată

în plângerea petentului cu privire la existența a două numere de înregistrare diferite

a dosarului în care se fac cercetări în ceea ce îl privește, deși solicitările adresate

Inspectoratului de Jandarmi al județului Alba de către Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, D.N.A. privesc dosare diferite: adresa din 21 septembrie

2009, se referă la Dosarul nr. 57/P/2008; adresa din 30 septembrie 2009 privește

Dosarul nr. 78/P/2008; adresa din 24 mai 2011 face trimitere din nou la Dosarul

57/P/2008; pentru ca la data de 18 aprilie 2012, organele de urmărire penală să

se refere la Dosarul nr. 78/P/2008.

Faptul că în rezoluția atacată, procurorul

arată că „în urma unor verificări efectuate la D.N.A., a rezultat că R.V. este cercetat

într-o singură cauză penală, înregistrată sub nr. 78/P/2008”, în lipsa probelor

privind efectuarea unor verificări efective privind numărul de înregistrare sub

care s-au efectuat actele de cercetare ale petentului în cauza aflată pe rolul D.N.A.,

constituie, în opinia instanței, o afirmație, nedovedită în niciun fel.

Tot ca o afirmație este privită de către

instanță și concluzia la care ajunge procurorul, în sensul că „demersul petentului

de a reclama magistratul și ofițerii de poliție constituie un mijloc de inducere

a unei aparente stări de dușmănie care ulterior să fie valorificată drept temei

al unei cereri de recuzare a persoanelor reclamate, fie un moment de decompresiune

psihologică, care urmează audierii”, în condițiile în care nu este fundamentată

pe niciun mijloc de probă.

Ori, calitatea petentului de învinuit într-o

cauză penală nu conduce, în mod automat, la aprecierea că demersul său de a reclama

persoanele care-l anchetează este făcută în scopul înlăturării răspunderii sale,

această concluzie trebuie să rezulte din minime acte premergătoare efectuate de

către organele de urmărire penală.

Având în vedere că petentul a solicitat,

în vederea probării afirmațiilor sale audierea mai multor martori, procurorul urma

să dispună audierea unor persoane, dintre cele menționate de către petent, cu privire

la care aprecia că acestea au cunoștință despre vreo faptă sau împrejurare de natură

să servească la aflarea adevărului în cauză.

Conform jurisprudenței C.E.D.O., obligația

ce revine autorităților este aceea de a se asigura că are loc ancheta penală adecvată

și că autoritățile implicate au acționat într-un mod competent și eficient. Exigențele

de promptitudine și diligență rezonabile sunt implicite anchetei efective. Ori,

desfășurarea cu promptitudine a anchetei este necesară pentru a păstra încrederea

publicului în respectarea principiului legalității și

pentru

a evita orice aparență de complicitate sau de toleranță cu privire la actele legale.

Față de cele arătate mai sus, constatând

că în cauză soluția de neîncepere a urmăririi penale a fost pronunțată în condițiile

neefectuării unor verificări efective asupra aspectelor invocate de către petent,

Înalta Curte, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen., va desființa

rezoluția procurorului și va dispune trimiterea cauzei la parchet în vederea efectuării

de cercetări față de intimați.

Prevederile menționate permit o astfel

de soluție, respectiv trimiterea cauzei pentru completarea cercetărilor, verificarea

aspectelor sesizate urmând a fi făcută în cadrul actelor premergătoare, având în

vedere că instanța este în imposibilitatea verificării temeiniciei soluției de neîncepere

a urmăririi penale datorită neefectuării de verificări în raport de aspectele învederate

prin plângerea formulată de către petent.

Deși petentul a solicitat și desființarea

rezoluției nr. 4311/II/2/2012 din data de 8 ianuarie 2013, având în vedere natura

actului procedural, care are la bază controlul ierarhic al activității procurorului,

cât și faptul că obiectul cenzurii instanței conform art. 278 C. pr. pen. este,

în speță, rezoluția procurorului, Înalta Curte apreciază că nu este necesară desființarea

rezoluției procurorului șef, aceasta rămânând fără obiect prin desființarea ordonanței

procurorului.

În

consecință,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

În

baza art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen.,

admite plângerea formulată de petentul R.V., desființează rezoluția nr. 623/P/2012

emisă la data de 13 noiembrie 2012 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție și trimite cauza procurorului în vederea efectuării de cercetări cu

privire la intimații D.V., P.I. și P.F.R.

Cheltuielile rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 1 noiembrie 2013.