ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 66/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 66/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

plângerii de față,

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 116/P/2011 din

22 august 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția Parchetelor Militare, în temeiul art. 228 alin. (4) și raportat la art.

10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de

procurorul militar, general-maior I.A., sub aspectul infracțiunilor de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor prevăzut de art. 246 C. pen., fals

intelectual prevăzut de art. 289 C. pen. și nerespectarea hotărârilor

judecătorești prevăzut de art. 271 din același cod, întrucât faptele nu există.

În

considerentele rezoluției susmenționate, procurorul de caz a reținut că la 30

iunie 2011, petentul A.I. a formulat o plângere penală împotriva procurorului

militar șef al Secției de combatere a infracțiunilor de corupție săvârșite de

militari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, general-maior magistrat

I.A., pe care-l acuză de „corupție”

Din examinarea

conținutului plângerii rezultă fără dubiu greșita încadrare juridică dată de

petent presupuselor infracțiuni atribuite magistratului, în realitate

făcându-se trimitere la infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, prevăzut de art. 246 C. pen., fals intelectual, prevăzut de art.

289 C. pen. și nerespectarea hotărârilor judecătorești, prevăzute de art. 271

din același cod. Cu privire la acest aspect, menționăm că procurorul de caz nu

este obligat să țină cont de încadrarea juridică dată faptelor penale de cei

care sesizează, sens în care s-a pronunțat deja Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, prin Sentința nr. 1040 din 25 septembrie 2009 (dosar

penal nr. 3663/1/2009).

În

fundamentarea acuzațiilor sale, se invocă faptul că domnul general-maior

magistrat I.A., cu ocazia soluționării plângerii formulate de petent împotriva

soluției dispuse în dosarul nr. 71/P/2010 al Secției de combatere a

infracțiunilor de corupție săvârșite de militari din cadrul Direcției Naționale

Anticorupție, ar fi comis mai multe abuzuri și falsuri și ar fi ignorat două

hotărâri definitive ale instanței supreme, depuse în copie xerox de

justițiabil.

Abuzurile și

criticile menționate de petent prin cenzurarea rezoluției nr. 53/11-2/2011 din

16 iunie 2011, rezoluție redactată de șeful Secției de combatere a

infracțiunilor de corupție săvârșite de militari din cadrul Direcției Naționale

Anticorupție, constau de fapt în afirmații jignitoare la adresa magistratului

care „...nu știe să citească...", ..."nu știe ce funcție are domnul

colonel G.R....", ..."nu cunoaște prevederile art. 254...", în întrebări

ce vor să sugereze corupția, de genul „...cât a încasat!?...", și în

reproșuri precum ..."domnia sa nu amintește în motivarea rezoluției de

cele două hotărâri judecătorești definitive și executorii de ce?...", și

toată această paletă de aspecte, amestecate fără noimă sau legătură cu vreo

faptă penală concretă, ar contura activitatea infracțională a procurorului I.A.

La finalul

plângerii, petentul concluzionează că „A fost emis un act fals și abuziv

împotriva actelor probatorii cu nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive

și executorii pronunțate prin încheierea nr. 63/2003 a Curții Supreme de

Justiție și nr. 224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, infracțiune

precizata la art. 271 C. pen.".

Prin încheierea

nr. 63 din 05 septembrie 2003, la care petentul face trimitere în mai toate

demersurile sale, Curtea Supremă de Justiție - Completul de 9 Judecători - a

dispus scoaterea de pe rol a dosarului privind cererea formulată de

petiționarul A.I., prin care acesta solicita revizuirea deciziei nr. 106 din 07

octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție și trimiterea dosarului la

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, pentru efectuarea actelor de

cercetare prevăzute de art. 399 C. proc. pen. Actele de cercetare au fost

efectuate de Parchetul Militar Timișoara, iar prin sentința nr. 128 din 08

octombrie 2003, Tribunalul Militar Timișoara a dispus respingerea cererii

revizuientului.

De asemenea,

prin încheierea nr. 224 din 10 martie 2005, rămasă definitivă prin decizia nr.

53 din 13 februarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus

scoaterea de pe rolul instanței a plângerii formulate de A.I. și trimiterea

cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru

efectuarea urmăririi penale privind pe J.S. Cauza a fost înregistrată sub nr.

18/P/2006, iar prin rezoluția din data de 02 februarie 2006 Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare, a

dispus neînceperea urmăririi penale, în nici una din situațiile prezentate mai

sus neînțelegându-se de către petent caracterul definitiv al soluțiilor date de

organele judiciare și faptul că cererile sale au fost respinse în mod temeinic

și legal.

În consecință,

urmează să se constate că, în mod evident, nu ne aflăm în ipoteza nerespectării

unor hotărâri judecătorești, așa cum susține numitul A.I., iar aspectele

menționate anterior nu au absolut nici o legătură cu activitatea procurorului

I.A., care, la data redactării încheierilor menționate mai sus și a producerii

efectelor lor, se afla la o altă unitate de parchet și deținea o altă funcție,

care, din punct de vedere al competenței materiale și teritoriale, nu i-ar fi

impus obligații profesionale în legătură cu hotărârile instanței supreme.

Dosarul nr.

71/P/2010 al Direcției Naționale Anticorupție, Secția de combatere a

infracțiunilor de corupție, săvârșite de militari, la care se face trimitere, a

fost constituit la 29 septembrie 2010, în urma demersului juridic al aceluiași

petent, inițiat prin depunerea unei plângeri penale pentru presupuse fapte de

corupție săvârșite de magistrați militari din cadrul Secției Parchetelor

Militare. Prin rezoluția nr. 71/P/2010 din 24 septembrie 2011, Secția de

combatere a infracțiunilor de corupție săvârșite de militari a dispus

neînceperea urmăririi penale în această cauză, întrucât s-a constatat că fapta

de luare de mită nu există.

Nemulțumit de

această soluție, în temeiul art. 278 C. proc. pen., petentul a formulat

plângere penală împotriva rezoluției nr. 71/P/2010 din 24 septembrie 2011,

înregistrată la Secția de combatere a infracțiunilor de corupție săvârșite de

militari sub nr. 53/II-2/2011, lucrare în care, prin rezoluția cu același număr

din 16 iunie 2011, s-a dispus respingerea ca nefondată a plângerii formulată de

A.I.

Deși petentul

putea să se adreseze instanței competente, în conformitate cu dispozițiilor

art. 278

1

C. proc. pen., a formulat din nou plângere penală pentru

„corupție" împotriva șefului secției, reluând aceleași acuze și fraze

șablon, prezente în majoritatea demersurilor sale, fără nici un fel de rațiune

sau legătură între faptele și criticile aduse în susținerea celor invocate.

Cercetarea

faptelor prezentate de petent s-a făcut atât prin studierea și verificarea

celor invocate de acesta, cât și prin examinarea altor lucrări cu caracter

asemănător sau identic, pe care sus-numitul le-a inițiat în decursul anilor

precedenți împotriva unor judecători militari și a tuturor procurorilor din

cadrul Secției Parchetelor Militare și în ultima perioadă împotriva

procurorilor Direcției Naționale Anticorupție, Secția de combatere a

infracțiunilor de corupție săvârșite de militari, iar în prezenta lucrare

împotriva șefului secției, explicația constând în faptul că șeful secției este

procurorul competent a soluționa plângerile formulate în temeiul art. 278 C. proc.

pen.

În general,

petentul obișnuiește să adreseze petiții instituțiilor și autorităților publice

centrale, invocând tot felul de abuzuri ale unor magistrați sau oficialități

care nu i-au soluționat în mod favorabil cererile sale, solicitând, pe fondul

unei nemulțumiri evidente, cercetarea penală a acestora, in special pentru abuz

în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului și fals

intelectual.

Din studierea

bogatului material constituit în urma sesizărilor petentului în decursul

anilor, aflate în arhiva secției, coroborat cu plângerea penală ce a generat

prezenta lucrare, rezultă fără dubiu caracterul subiectiv al acuzațiilor

formulate de A.I., inexistența faptelor invocate de acesta și o tendință

accentuată de mistificare a realității, grefate pe o nemulțumire patologică,

întreținută de respingerea tuturor demersurilor sale adresate în cascadă mai

multor instituții și autorități publice locale și centrale, parte din ele

remise ulterior spre competentă soluționare Secției Parchetelor Militare și

unor instanțe de judecată, devenind astfel notorie predispoziția justițiabilă a

sus-numitului.

Această lucrare

este asemănătoare cu cele anterioare și fusese precedată de dosarul penal nr.

85/P/2009, nr. 60/P/2009, nr. 21/P/2009, 8/P/2008, nr. 9/P/2008, nr. 17/P/2008,

18/P/2008, nr. 30/P/2008, 22/P/2007, 69/P/2009, 97/P/2011, 112/P/2011 și alte

câteva zeci soluționate de Secția Parchetelor Militare, precum și cu rezoluția

nr. 79/VIII-1/2009 din 27 februarie 2009 a procurorului general, toate

petițiile petentului aflându-se într-o înlănțuire psihogenă cauză-efect,

soluția dată într-o lucrare și comunicarea acesteia inițiind un nou demers

justițiabil într-un ciclu oniric fără sfârșit, șicanator, consumator de timp,

efort uman și resurse financiare publice.

În prezenta

cauză, acuzele sus-numitului sunt focalizate pe procurorul militar I.A., care,

în calitatea sa de șef al Secției de combatere a infracțiunilor de corupție

săvârșite de militari, așa cum s-a precizat anterior, a soluționat, în temeiul

dispozițiilor art. 278, alin. (2) C. proc. pen., plângerea formulată de petent

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 71/P/2010 din 24

septembrie 2011 a aceleiași secții.

Din

reexaminarea actelor și lucrărilor menționate cu titlu exemplificativ mai sus

și în urma cercetărilor efectuate în lucrarea nr. 53/11-2/2011 a Secției de

combatere a infracțiunilor de corupție săvârșite de militari, rezultă fără

dubiu că respingerea de către șeful secției a plângerii s-a făcut în condițiile

prevăzute de Codul de procedură penală și în urma unei motivări temeinice,

concluzionându-se încă o dată, în mod justificat, că susținerile petentului

sunt nefondate.

Prin rezoluția

nr. 227/II/2/2011 din 12 septembrie 2011, procurorul șef al Secției Parchetelor

Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 278 C. proc. pen., s-a dispus

respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulată de numitul A.I., împotriva

rezoluției nr. 116/P/2011, din data de 22 februarie 2011, prin care Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare, a

dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) și (6) raportat la art. 10 lit. a) C.

proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de procurorul militar

general-maior magistrat I.A., sub aspectul comiterii infracțiunii de fals

intelectual prev. și ped. de art. 289 C. pen., respectiv a infracțiunii de

nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzute și pedepsite de art. 271 C.

pen.

Pentru a adopta

rezoluția susmenționată, procurorul șef a reținut că prin plângerea formulată,

petentul A.I. menționează că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă

în dosarul nr. 116/P/2011 al Secției Parchetelor Militare ar fi netemeinică,

nelegală și abuzivă.

Din actele

premergătoare efectuate în cauză, se constată faptul că aspectele invocate de

către numitul A.I. în susținerea netemeiniciei și nelegalității rezoluției nr.

116/P/2011 din data de 22 februarie 2011, sunt nefondate, întrucât, pe de o

parte, în cauză nu poate fi pusă în discuție încălcarea prevederilor art. 277

C. proc. pen. și art. 93 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor

și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar

pe de altă parte, nu este incidente nici unul din cazurile de incompatiblitate

prevăzute de art. 49 C. proc. pen., la soluționarea cauzei au fost avute în

vedere hotărârile judecătorești la care face referire numitul A.I. și nu s-a

produs o vătămare a unui drept sau interes legitim, printr-un act administrativ

sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Raportat la

susținerea numitului A.I. potrivit căreia rezoluția nr. 116/P/2011 din data de

22 februarie 2011 ar fi „abuzivă”, întrucât conform opiniei sale, este „un act

fals împotriva actelor probatorii, împotriva prevederilor legale în vigoare cu

nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii” se constată,

pe de o parte, că A.I. nu face referire la nici un argument suplimentar în

sprijinul acuzațiilor formulate, iar pe de altă parte, că aceste acuzații sunt

specifice conduitei sale procesuale deja consacrate. Așa cum se reține și în

motivarea rezoluției nr. 116/P/2011 din data de 22 februarie 2011, numitul A.I.

a înțeles și înțelege să-și exercite drepturile conferite de prevederile

codului de procedură penală, formulând, de fiecare dată, plângeri penale

împotriva procurorilor militari care au soluționat dosarele având ca obiect

sesizările sale, fiecare soluție constituind temei pentru formularea unei noi

plângeri cuprinzând acuzații similare la adresa procurorului care a dispus

soluția.

Împotriva

soluției de netrimitere în judecată dispusă de procuror, petentul A.I. a

formulat plângere în fața judecătorului întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Petentul nu s-a

prezentat la termenul stabilit pentru judecarea cauzei, iar prin memoriul depus

la dosar a reiterat motivele invocate anterior, apreciind că „au fost emise

acte false și abuzive împotriva actelor probatorii și a prevederilor legale în

vigoare, cu nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii.

Examinând

rezoluția de netrimitere în judecată adoptată de procuror, pe baza lucrărilor

și a materialului din dosarul cauzei și a înscrisurilor prezentate de petent,

așa cum cer dispozițiile 278

1

alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că plângerea formulată nu este fondată.

Între soluțiile

pe care le pronunță judecătorul investit cu soluționarea unei plângeri,

formulată în procedura reglementată de art. 278

1

C. proc. pen. este

cea de la alin. (8) lit. b) al acestui text de lege potrivit căruia judecătorul

„admite plângerea, prin sentință desființează rezoluția sau ordonanța atacată

și trimite cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi

penale, după caz. Judecătorul este obligat să acorde motivele pentru care a

trimis cauza procurorului, urmând, totodată, faptele și împrejurările ce

urmează a fi constatate și prin care anume mijloace de probă.”

Potrivit art.

228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală, sesizat prin vreunul

din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluție începerea urmăririi

penale când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare

efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a

acțiunii penale prevăzută de art. 10, cu excepția celui de la lit. b)1.

Din actele

premergătoare efectuate în cauză nu rezultă indicii care să ducă la

presupunerea rezonabilă că în cauză s-au comis infracțiunile reclamate de

petent, ceea ce duce la concluzia incidenței prevederilor art. 10 lit. a) C.

proc. pen., corect reținute de procuror.

Magistratul

care îndeplinește cu bună credință actul jurisdicțional beneficiază de

protecția legii, iar prezumția de nevinovăție care operează în materie penală

impune obligația dovedirii prin probe certe, nu prin simple afirmații, a

săvârșirii infracțiunii reclamate, nefiind suficiente pentru a se dispune

începerea urmăririi penale criticile aduse hotărârilor pronunțate de judecător

sau soluțiilor adoptate de procuror.

Nemulțumirea

petentului cu privire la soluțiile în care acestea sunt fundamentate pe

probatoriile administrate și analizate de către magistrați și în conformitate

cu dispozițiile legale în materie, nu poate constitui temei pentru angajarea

răspunderii penale a intimatului pentru infracțiunile reclamate.

Eventuala

nelegalitate sau netemeinicie a unei hotărâri judecătorești ori a unei soluții

de netemeinicie în judecată, poate fi îndreptată numai prin exercitarea în

condițiile prevăzute de lege, a căilor de atac.

De altfel,

petentul a exercitat căile de atac, iar faptul că soluțiile finale îl

nemulțumesc nu duce automat la concluzia că magistrații și-au încălcat cu

știință atribuțiile de serviciu și au săvârșit fapte de natură penală.

În consecință,

reținând că soluția de netrimitere în judecată din data de 22 august 2011

adoptată de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare, în dosarul nr. 116/P/2011,

menținută prin rezoluția nr. 227/II/2/2011 din 12 septembrie 2011 al

Procurorului Șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul aceleiași unități

de parchet este legală și temeinică, plângerea formulată de petentul A.I., se

va respinge, ca nefondată, în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen.

Potrivit art.

192 alin. (2) C. proc. pen., petentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge, ca nefondată,

plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 116/P/2011 din 22

august 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția Parchetelor Militare.

Menține

rezoluția atacată.

Obligă petentul

la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 19 ianuarie 2012.