ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față:

La data de 15 noiembrie 2011

s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți

de Casație și

Justiție, secția penală, plângerea

formulată de petiționarul A.I. împotriva rezoluției nr. 125/P/2011 din 13

octombrie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

parchetelor militare.

Prin rezoluția

susmenționată s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în baza art. 228 alin. (4)

și (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., față de procurorul

militar, general de brigadă magistrat L.N., sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen., art. 271 C. pen., art. 273 C. pen. și

art. 289 C. pen., reținându-se că faptele nu există, pentru următoarele motive:

La data

de 8 septembrie 2011, A.I. a formulat plângere penală împotriva procurorului

militar șef adjunct al Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând efectuarea de

cercetări față de magistrat pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 271 C.

pen. și art. 273 C. pen.

În motivarea

plângerii, petiționarul a arătat că magistratul general de brigadă L.N. „… a

exclus actele probatorii atașate plângerii penale din data de 24 iunie 2011, a

emis un act fals și abuziv …” cu prilejul soluționării Dosarului penal cu nr. 116/P/2011.

Examinând

plângerea susmenționată, procurorul de caz a constatat că din conținutul

acesteia rezultă fără putință de tăgadă greșita încadrare dată de petiționar

presupuselor infracțiuni atribuite magistratului, reținând că, în drept,

aspectele descrise de către acesta pot fi susceptibile de a întruni elementele constitutive

ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art.

246 C. pen.

Deopotrivă,

procurorul de caz a apreciat că petiționarul a formulat plângerea penală cu

rea-credință, fără a avea temeiuri de fapt și drept, plângerea constituind o

înșiruire fără logică de presupuse fapte săvârșite de către magistratul

militar, precum și de articole din legi penale (Constituția României, Codul

penal, Codul de procedură penală ș.a.), care nu au niciun fel de legătură cu

faptele descrise.

S-a reținut în

acest sens că petiționarul a formulat o multitudine de plângeri penale identice

sau asemănătoare care au format obiectul Dosarelor penale nr. 22/P/2007,

8/P/2008, 9/P/2008, 17/P/2008, 18/P/2008, 30/P/2008, 21/P/2009, 60/P/2009,

69/P/2009, 85/P/2009, 97/P/2011, 112/P/2011 și altele soluționate de Secția

Parchetelor Militare.

S-a mai

reținut că fiecare soluție adoptată de către procuror în dosarele penale

formate la plângerile petiționarului A.I., a generat o nouă plângere penală,

formulată împotriva magistratului care a adoptat soluția, deși calea legală a

contestării este aceea a formulării plângerii împotriva soluției, drept

procesual penal prevăzut în dispozițiile art. 278 C. proc. pen., această cale

fiind sporadic uzitată de către petiționar.

În consecință,

s-a apreciat că toate plângerile formulate de către numitul A.I. împotriva

magistraților sunt vădit șicanatorii, susnumitul având cunoștință că faptele

imputate nu există, dreptul la petiție fiind exercitat cu rea-credință și

constituind abuz de drept.

Pentru

argumentele prezentate, constatând, deopotrivă, că nu există suficiente

elemente care să conducă la efectuarea de cercetări penale față de magistratul

reclamat procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale față de acesta, în

baza art. 228 alin. (4) și (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen.

Împotriva acestei

rezoluții,

petiționarul a

formulat plângere la procurorul ierarhic superior, care a fost respinsă ca

neîntemeiată prin Rezoluția nr. 291/II-2/2011 din 03 noiembrie 2011 a

procurorului militar șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nemulțumit de

soluțiile obținute la nivelul Ministerului Public, petiționarul a formulat plângere

la instanță în cuprinsul căreia a reiterat aceleași aspecte ca și în plângerea

penală inițială.

Plângerea

formulată de petiționar împotriva acestei soluții, conform art. 278

1

C. proc. pen.,

nu este

fondată, din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, soluția procurorului

dovedindu-se a fi temeinică și legală.

Într-adevăr,

așa cum rezultă din actele premergătoare efectuate în cauză, în cauză nu sunt

indicii cu privire la săvârșirea infracțiunilor reclamate în sarcina

intimatului magistrat.

Din actele

dosarului rezultă că acesta și-a îndeplinit, în mod corect, atribuțiile de

serviciu, fără a cauza vreo vătămare intereselor legale ale petiționarului.

Criticile

petiționarului, care se referă la nemulțumirea sa cu privire la soluțiile

nefavorabile succesive pronunțată de procurorii militari, inclusiv de intimatul

din prezenta cauză, nu pot constitui un motiv pentru tragerea la răspundere

penală a magistraților sub aspectul săvârșirii infracțiunilor reclamate de

petiționar.

Se reține în

acest sens că persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicție își

desfășoară activitatea în temeiul legii, având obligația să-și îndeplinească

atribuțiile ce le revin, prin pronunțarea unor soluții legale și temeinice, în

raport de probele administrate, ce pot fi verificate și desființate prin

intermediul căilor legale de atac.

Desfășurarea

activității de jurisdicție nu poate fi concepută fără independența și autonomia

acelora care realizează sau înfăptuiesc justiția, principiu înscris în

Constituție și în Statutul Magistraților.

Așa fiind,

soluțiile magistraților nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor

legale de atac, acestea neputând fi considerate, prin ele însele, obiectul unor

infracțiuni.

În raport

de considerentele expuse se constată că rezoluția de neîncepere a urmăririi

penale atacată este temeinică și legală, motiv pentru care plângerea formulată

de petiționarul A.I. va fi respinsă, ca nefondată, cu obligarea acestuia la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGH

H O T Ă R Ă Ș T

E

Respinge,

ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.I. împotriva Rezoluției nr.

125/P/2011 din 13 octombrie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția parchetelor militare.

Menține

rezoluția atacată.

Obligă

petiționarul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 19 martie 2012.