ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1392/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

rezoluția nr. 467/P/2009 din 6 octombrie 2009, a Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Timișoara, s-a dispus - în temeiul art. 10 lit. a) din C. proc. pen. -

neînceperea urmăririi penale față de executorul judecătoresc C.G. pentru fapta

prevăzută de art. 246 C. pen.

În sinteză - potrivit plângerii penale formulată de

numitul S.I. - s-a reclamat că executorul judecătoresc și-ar fi exercitat

abuziv atribuțiile de serviciu cu ocazia evacuării silite dintr-un imobil

(garaj).

Plângerea petentului S.I. a fost respinsă ca

neîntemeiată prin rezoluția nr. 1177/II/2/2009 din 9 noiembrie 2009 a

procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

În condițiile art. 278

1

C. proc. pen.,

petentul S.I. a formulat plângere la instanța competentă.

Prin sentința penală nr. 25/PI din 4 februarie 2010, Curtea

de Apel Timișoare, secția penală, a respins ca nefondată plângerea petentului.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut

următoarele:

Prin plângerea înregistrată la data de 25 iunie 2009

la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, petentul S.l. a sesizat

faptul că executorul judecătoresc C.G. i-a cauzat cu rea-credință o vătămare a

intereselor legale prin modul în care și-a exercitat atribuțiile de serviciu,

în sensul că l-a evacuat din imobilul situat în Arad, imobil cu destinația de

garaj. S-a mai precizat în plângere faptul că, pentru imobilul menționat,

petentul avea contractul de închiriere din 13 septembrie 2006 la Administrația

Financiară Arad, contractul fiind încheiat cu proprietarii imobilului, soții B.K.M.

și H.

Prin rezoluția nr. 467/P/2009 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de

executorul judecătoresc C.G.

Din probele administrate, procurorul a reținut că

imobilul situat în Arad, proprietatea soților B., a format obiectul executării

silite din Dosarul execuțional nr. 424/2008 al Biroului Executorului

Judecătoresc C.G. și vândut la licitație publică, fiind adjudecat de numitul T.M.,

căruia i s-a eliberat actul de adjudecare la data de 25 martie 2009. S-a mai

reținut că, prin încheierea civilă nr. 161 din 25 mai 2009 a Judecătoriei Arad

dată în Dosarul nr. 6158/2009, s-a admis cererea de executare silită formulată

de Biroul Executorului Judecătoresc C.G. în Dosarul execuțional nr. 281/2009, titlul

executoriu constituindu-l actul de adjudecare anterior menționat, iar la data

de 17 iunie 2009, după îndeplinirea procedurilor prealabile de somare,

executorul judecătoresc a efectuat predarea imobilului către noul proprietar T.M.

în prezența organelor de poliție, iar bunurile care au fost găsite în imobil au

fost predate unui custode, deoarece fostul proprietar nu s-a prezentat la fața

locului.

Prin urmare, în final, s-a apreciat că evacuarea

bunurilor din imobilul situat în Arad, s-a făcut în mod legal, în baza

încheierii civile nr. 161 din 25 mai 2009 a Judecătoriei Arad, prin care s-a

admis cererea de executare silită formulată în Dosarul execuțional nr. 281/2009,

iar la data executării silite contractul de închiriere de care se prevalează petentul

nu mai era în vigoare, din adresa Administrației Finanțelor Publice Arad nr. 107072/ad

din 12 iunie 2009 reținându-se că acesta a încetat la data de 01 aprilie 2007,

prin act adițional al părților.

Împotriva aceste rezoluții a formulat plângere, la

data de 29 octombrie 2009, petentul S.l., solicitând infirmarea rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale emisă în Dosarul nr. 467/P/2009 privind pe

executorul judecătoresc C.G., arătându-se în motivare că soluția este

netemeinică și nelegală, iar fapta executorului judecătoresc de a evacua silit imobilul

situat în Arad, este abuzivă și prezintă elementele constitutive ale

infracțiunii prev. de art. 246 C. pen.

Prin rezoluția din data de 09 noiembrie 2009, în Dosarul

nr. 1177/11/2/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, a fost

respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul S.l. S-a apreciat că

din actele premergătoare efectuate în cauză reiese că executarea silită a fost

efectuată cu respectarea dispozițiilor legale. Astfel, s-a reținut că la data

executării silite - 17 iunie 2009 - contractul de închiriere dintre foștii

proprietari B.K.M. și H. și petentul S.l. nu mai era în vigoare, fiind reziliat

în cursul anului 2007, iar petentul nu mai avea dropt de folosință asupra

imobilului în litigiu, drept care s-a reîntors la foștii proprietari. Prin

urmare, s-a concluzionat că executorul judecătoresc nu a comis nici o

infracțiune cu prilejul executării silite.

Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate de

petentul S.l. instanța de fond a apreciat că rezoluția contestată este

temeinică și legală, plângerea urmând a fi respinsă ca nefondată pentru

următoarele considerente:

Prin dispozițiile art. 246 C. pen. a fost incriminată

ca infracțiunea de „abuz în serviciu contra intereselor persoanelor",

fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu,

cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin

aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. Raportat la

actele și lucrările dosarului de urmărire penală, instanța de fond a reținut că

nu s-a făcut dovada că executorul judecătoresc, cu rea credință, nu și-a

îndeplinit sau și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu, astfel

încât soluția de netrimitere în judecată este legală și temeinică. Astfel, în

ce privește contractul de închiriere din 13 septembrie 2006, prin adresa din 11

iunie 2009 intimatul - executor judecătoresc C.G. a solicitat informații de la

Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, această instituție comunicându-i

prin adresa din 12 iunie 2009 că respectivul contract a încetat începând cu

data de 01 aprilie 2007, prin act adițional. Totodată, din extrasul de carte

funciară Arad rezultă că acest contract de închiriere nu este notat pentru a fi

opozabil terțelor persoane. Prin urmare, executorul judecătoresc a depus toate

diligentele pentru a nu vătămata drepturile altor persoane asupra imobilului

supus executării silite. Pe de altă parte, formulând plângere, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale confirmată

de procurorul ierarhic superior, petentul nu a administrat probe în raport cu

care să se poată stabili o altă situație de fapt. Astfel, potrivit art. 399 și art.

401 alin. (2) C. proc. civ. petentul avea dreptul de a se adresa instanței de

judecată cu o contestație la executare în cazul în care aprecia că i-au fost

încălcate drepturile prin executarea silită efectuată de intimat, ceea ce nu

s-a întâmplat în speță, fapt ce a format convingerea instanței de fond că se

urmărește apărarea acestora în alt mod decât cel reglementat de dispozițiile

legale.

Împotriva sentinței, petentul a declarat prezentul

recurs.

Prealabil examinării recursului, Înalta Curte

constată următoarele:

- la soluționarea plângerii de către instanța de fond

petentul, legal citat, nu s-a prezentat (fii. 14 și 20 d.p.i.);

- de asemenea, legal citat (fii. 4), petentul nu s-a

prezentat la soluționarea recursului.

Prin fax, petentul a transmis la instanța de recurs

un „memoriu" (fii. 6-9) în care, după reluarea acuzațiilor aduse

intimatului, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței, desființarea

rezoluțiilor și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi

penale față de intimatul-executor judecătoresc. De asemenea, a solicitat

judecarea recursului „în lipsă" (pag. 4 a memoriului).

În sinteză, recurentul susține - prin interpretarea

proprie a actelor premergătoare efectuate - că sunt întrunite toate elementele

constitutive ale infracțiunii reclamate și că în mod greșit nu a fost audiat de

procuror.

Recursul petentului S.I. va fi respins ca nefondat

pentru motivele ce se vor arăta.

În conformitate cu dispozițiile art. 66 alin. (1) și art.

5

2

din C. proc. pen., precum și cu cele ale art. 23 alin. (11) din

Constituția României, orice cetățean beneficiază de prezumția de nevinovăție,

deschiderea unei proceduri judiciare penale (prin începerea urmăririi penale)

nefiind posibilă decât în condițiile prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen.,

organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221

C. proc. pen., dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din

cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă

vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale

prevăzute de art. 10 C. proc. pen. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile

art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale,

organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.

În respectarea acestor dispoziții legale, procurorul

a efectuat acte premergătoare, acte prevăzute de art. 224 alin. (2) C. proc. pen.,

fiind format Dosarul penal nr. 467/P/2009 care conține, în copie, înscrisurile

cu relevanță probatorie necesare soluționării plângerii penale, inclusiv

copiile dosarului execuțional.

În urma efectuării acestor acte premergătoare,

necesare atât pentru soluționarea plângerii penale formulată de petent, dar și

pentru a se stabili eventuala incidență a vreunuia din cazurile de împiedicare

a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen., nu

au fost relevate minime indicii temeinice - în sensul art. 68

1

C. proc.

pen. - care să justifice presupunerea rezonabilă că persoana față de care s-au

efectuat acte premergătoare a săvârșit faptele expuse în plângerea penală.

Dimpotrivă, actele premergătoare efectuate au relevat

existența cazului prevăzut de art. 10 lit. a) din C. proc. pen. („fapta nu

există

”

), caz care împiedică punerea în mișcare a acțiunii

penale.

Efectuarea actelor de cercetare penală propriu-zise

(ca acte de urmărire penală), inclusiv ascultarea petentului în calitate de

parte vătămată, ar fi fost legal posibilă numai în măsura în care, din

conținutul actelor premergătoare, nu ar fi fost constatată incidența unuia

dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale.

În lipsa altor critici concrete ale petentului cu

privire la legalitatea și temeinicia sentinței atacate (în motivele de recurs

acestea rezumându-se la reiterarea situației de fapt și de drept, precum și la

reiterarea acuzațiilor aduse persoanei față de care s-au efectuat acte

premergătoare), Înalta Curte constată - pentru motivele arătate - că organele

judiciare (procurorul, procurorul general și judecătorul instanței de fond) au

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materia soluționării

plângerii penale, precum și în materia soluționării plângerilor împotriva

soluțiilor de netrimitere în judecată. Soluțiile dispuse sunt temeinic motivate

în fapt și în drept, Înalta Curte însușindu-și toate argumentele de natură

probatorie și juridică prezentate de organele judiciare.

Motivarea sentinței primei instanțe, astfel cum a

fost expusă anterior, justifică nu numai concluzia legalității și temeiniciei

sentinței atacate, dar și pe cea a inutilității reiterării argumentației de

fapt și de drept.

În final, Înalta Curte mai constată că

recurentul-petent, deși a cerut adoptarea soluției prevăzute de art. 278

1

alin. (8) lit. b) din C. proc. pen. (trimiterea cauzei la procuror în vederea

începerii urmăririi penale față de intimat), nu a menționat motivele care

justifică legal această soluție, faptele și împrejurările ce urmează a fi

constatate și prin care anume mijloace de probă.

În raport cu cele reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., recursul petentului urmează a fi respins ca

nefondat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul

va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul

S.l. împotriva sentinței penale nr. 25/PI din 4 februarie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 aprilie 2010.