ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1146/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta B.M. a chemat în judecată SC E. SA, filiala M.S. București, și a solicitat instanței ca prin sentința, care se va pronunța să o oblige pe pârâtă, sub sancțiunea daunelor cominatorii, să desființeze pe cheltuiala sa stâlpul de energie electrică aflat pe proprietatea sa, întrucât îi incomodează vederea din locuința personală și o împiedică să utilizeze terenul în întregul lui. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 494, art. 1075 și art. 1076 C. civ., iar în fapt s-au adus argumente în sprijinul susținerii că stâlpul aflat pe terenul suprafața sa constituie un real pericol prin sursa de energie instalată și că îi încalcă dreptul de proprietate.

Litigiul a fost soluționat de Tribunalul București, secția comercială, care prin sentința nr. 4169 din 21 martie 2008 a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să mute stâlpul de energie electrică amplasat pe proprietatea reclamantei reprezentată de 1184 mp, identificat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3531 din 22 octombrie 2003, pe cheltuiala pârâtei, sub sancțiunea plății de daune cominatorii în cuantum de 50 Ron/zi până la îndeplinirea acestei obligații. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că pârâta nu a prezentat niciun document din care să rezulte împrejurările și îndeplinirea condițiilor legale de amplasare a stâlpului în litigiu în conformitate cu O.U.G.

nr. 63/1998. Potrivit instanței pentru amplasarea acestuia era necesară autorizația autorității competente și acordul proprietarului terenului din care să rezulte durata, conținutul și limitele de exercitare. În sprijinul acestei concluzii au fost citate dispozițiile art. 44 alin. (1) și art. 53 alin. (3) din O.U.G. nr. 63/1998. Au fost înlăturate apărările pârâtei în legătură cu imposibilitatea prezentării dovezilor referitoare la condițiile de amplasare întrucât motivele invocate nu o exonerează de obligația de prezentare a probei. Împotriva sentinței nr. 4169 din 21 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, a declarat apel pârâta SC E.D.M. SA care a argumentat susținerea privind nelegalitatea și netemeinicia sentinței pe faptul că pentru instalațiile de joasă tensiune, regulamentul pentru acordarea licențelor și autorizațiilor, aprobat prin H.G.

nr. 567/1999, nu prevede necesitatea obținerii unei autorizații. Apelanta pârâtă a invocat în sprijinul susținerilor sale și prevederile Legii nr. 318/2003, precum și a legii în vigoare nr. 13/2007 prin care, în opinia sa, s-a instituit o sarcină gratuită asupra proprietății afectate de capacități energetice pe motivul că dreptul de uz și servitute vizează utilitatea publică. Curtea de Apel București, prin decizia nr. 472/2008 în urma analizei criticilor aduse sentinței fondului a respins apelul. Analiza susținerilor apelantei a fost făcută de instanța de apel în raport de probele aflate la dosar, de concluziile raportului de expertiză ordonată în cauză și de actele normative incidente la momentul afectării proprietății prin edificarea stâlpului în discuție.

În acest context s-a stabilit că la data amplasării stâlpului pe terenul reclamantei (anul 2000) erau în vigoare prevederile O.U.G. nr. 63/1998 și că apelanta nu a prezentat niciun document din care să rezulte autorizarea primită din partea autorității competente, pentru amplasare și nicio altă documentație din care să rezulte că montarea stâlpului nu îl pune în pericol pe proprietarul terenului. De asemenea s-a reținut că și la acel moment cât și ulterior abrogării O.U.G. nr. 63/1998 obligația încheierii unor acorduri cu proprietarul subzistă. În consecință, având în vedere și concluziile celui de al doilea raport de expertiză prin care s-a analizat gradul de pericol a amplasamentului asupra proprietății intimatei, soluția primei instanțe a fost confirmată prin respingerea apelului declarat de pârâtă.

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, pârâta SC E.D.M. SA pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv recurenta a expus situația de fapt după care și-a exprimat punctul său de vedere în legătură cu soluția de primă instanță pe care a considerat-o netemeinică și nelegală. În primele puncte din recurs, autoarea nu s-a oprit asupra deciziei Curții de Apel și nu a expus argumentele sale în legătură cu motivul evocat. Singura critică în ce privește decizia Curții de Apel se regăsește la pct. 3 din recurs prin care s-a susținut că instanța nu a analizat aplicabilitatea art. 37 alin. (4) din Legea nr. 318/2003, respectiv a art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007.

În conformitate cu aceste dispoziții s-a susținut că art. 41 alin. (4) nu consacră trecerea în proprietatea statului a terenurilor pe care se află amplasate rețelele electrice de distribuție, ci prevede că acestea rămân în proprietatea publică a statului. A mai susținut recurenta că asupra acestui aspect s-a pronunțat și Curtea Constituțională care a reținut prin Decizia nr. 280/2004 că nu sunt incidente prevederile art. 44 alin. (2) teza I și art. 154 alin. (1) din Constituție pentru că prin amplasarea rețelelor electrice nu se realizează nici exproprierea și nici transferul dreptului de proprietate, ci, terenurile pe care se află rețelele electrice de distribuție existente la data intrării în vigoare a legii sunt și rămân proprietatea publică a statului.

De asemenea a criticat și aplicarea art. 16 alin. (4) din Legea nr. 318/2003 pe considerentul că dreptul de uz și de servitute asupra bunurilor imobile afectate de capacități energetice este gratuită. Față de aceste susțineri s-a considerat îndreptățită să solicite admiterea recursului și modificarea în tot a soluțiilor anterior pronunțate în sensul respingerii acțiunii. Intimata prin întâmpinare a analizat punctual motivul de nelegalitate invocat de recurentă și a arătat că Legea nr. 318/2003 și Legea nr. 13/2007 nu erau în vigoare la data amplasării stâlpului, că și în ipoteza în care acestea ar fi aplicabile [art. 37 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 318/2003] , dispozițiile respective prevăd în mod expres că „Rețele electrice de distribuție se dezvoltă cu respectarea dreptului de proprietate și protecției sănătății și vieții persoanelor”.

În continuare a făcut trimitere la constatările expertizelor, la faptul că trebuie respectat aliniamentul normal pe care sunt situați și ceilalți clienți și granițele dintre proprietari. În fine, a susținut că instanța de apel s-a pronunțat în legătură și cu al treilea motiv de recurs chiar dacă nu s-a referit expres la dispozițiile invocate de recurentă. Recursul este nefondat. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. invocat de recurentă vizează lipsa temeiului legal sau încălcarea legii. Dintre aceste ipoteze, recurenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37 alin. (4) din Legea nr. 318/2003, respectiv a art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007 sub cuvânt că instanța de apel nu s-a pronunțat și pe această critică.

În legătură cu această critică se va reține că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanței de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept așa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluția fiind motivată pe aspectele esențiale care au format convingerea Curții de Apel pentru respingerea apelului. În acest sens s-a pronunțat și CEDO în cauza Van de Hurk contra Olandei, hotărârea din 19 aprilie 1994, prin care s-a stabilit că tribunalului îi revine obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și probele părților, fără însă a răspunde detaliat fiecărui argument.

Din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că s-au respectat circumstanțele cauzei și că au fost analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța referindu-se expres la dispozițiile legale aplicabile la momentul plasării stâlpului pentru rețelele electrice, pe terenul intimatei. În consecință motivarea pe chestiunile de esență este suficientă pentru că s-au examinat în mod real problemele legate de împrejurările cauzei și dispozițiile legale aplicabile, (Hotărârea Helle contra Finlanda din 19 decembrie 1997), așa încât critica nu va fi reținută. Astfel, s-a stabilit care erau normele în vigoare la momentul instalării stâlpului, din O.U.G. nr. 63/1998 fiind citate dispozițiile art. 44 alin. (1) potrivit cărora realizarea unei noi capacități de distribuție a energiei este supusă autorizării.

De altfel acest motiv nu a fost argumentat în concret de către recurentă prin explicitarea faptului încălcării legii. Deciziile Curții Constituționale care au fost citate de recurentă dau o dezlegare de principiu art. 37 alin. (4) din Legea nr. 318/2003 și art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, numai că, așa cum s-a arătat mai sus nu acesta a fost obiectul cererii introductive de instanță și împrejurările cauzei. Așa cum s-a analizat de instanțele anterioare, dezvoltarea rețelelor de distribuție nu poate să ignore respectarea regulilor de urbanism, dreptul de proprietate, protecția sănătății și normele de siguranță cuprinse în reglementările în vigoare.

Probele au relevat, fără însă ca instanța de recurs să le reconsidere în recurs datorită faptului că țin de netemeinicia soluției și nu de nelegalitate, că nu a existat documentația prealabilă care să justifice oportunitatea amplasării stâlpului într-un anumit loc cât și pericolul evident asupra proprietății intimatei. În plus, trebuie reținut că legile invocate nu stabilesc un drept de protecție a interesului general fără o minimă protecție a proprietății private, așa cum încearcă să inducă recurenta, că ar fi spiritul Legii nr. 318/2003 întrucât aprecierea luării măsurii de a realiza astfel de instalații trebuie să fie absolut necesară și fără altă posibilitate de valorificare a interesului public.

În concluzie, pe acest aspect al analizei motivului de apel indicat la pct.3 al recursului, Înalta Curte va reține că principiul egalității armelor a fost respectat în ce privește motivarea întrucât nu era necesar să se dea răspunsuri detaliate fiecărui argument, așa cum s-a arătat deja. În ce privește interpretarea prevederilor art. 53 alin. (3) din O.U.G. nr. 63/1998, recurenta a considerat că acestea trebuie interpretate în raport de prevederile art. 54 alin. (4) din aceeași ordonanță în sensul că acordul proprietarului este cerut numai pentru accesul operatorului de distribuție, pe perioade determinate de timp în vederea efectuării de intervenții pentru reparații și retehnologizări. Critica este nefondată întrucât soluția instanței de fond și de apel a avut în vedere art. 53 alin. (3) și art. 44 alin. (1) din O.U.G.

nr. 63/1998. În temeiul acestor dispoziții, aplicabile la momentul realizării capacității de distribuție, documentația și autorizațiile erau de natură să demonstreze că normele tehnice de instalare au avut în vedere și asigurarea că nu există riscuri sau pericol. Distincția pe care recurenta o face în legătură cu natura instalației, dacă este de joasă sau de înaltă tensiune, Înalta Curte va reține că nu prezintă nicio relevanță față de lucrările expertizei și concluziile acesteia din care rezultă că amplasamentul realizat de recurentă prezintă pericol. În lipsa unei documentații care să justifice aceste chestiuni de fond, bine au fost respinse apărările recurentei pârâte privind aplicarea celorlalte acte normative.

În ce privește criticile asupra sentinței fondului, Înalta Curte nu le va putea examina întrucât obiectul recursului îl constituie decizia instanței de apel, iar aceste critici trebuie să se regăsească în cuprinsul motivelor de recurs. Cu alte cuvinte, numai motivele care corespund riguros art. 304 C. proc. civ. pot fi puse în discuție, iar aceste motive au fost analizate. În consecință, față de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E.D.M. SA București, filiala M.S. București, împotriva deciziei comerciale nr. 472 din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2009.