ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1742/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Petenții U.M., ș.a., judecători la Judecătoria Curtea de Argeș și la Judecătoria Câmpulung Muscel au solicitat intimatului Consiliul Superior al Magistraturii, recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel, precizând că îndeplinesc condiția vechimii în funcția de judecător, precum și celelalte condiții prevăzute de lege pentru recunoașterea gradului profesional, potrivit art. 44 din Legea nr. 303/2004, republicată.

Prin Hotărârea nr. 1468 din 17 decembrie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost respinsă cererea formulată de U.M., ș.a., cu motivarea că petenții nu au dobândit anterior, gradul profesional de judecători de tribunal, respectiv de curte de apel pe care să-l valorifice în condițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare . Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen petenții U.M., ș.a., solicitând anularea hotărârii atacate și obligarea intimatului să emită o nouă hotărâre de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel, pentru fiecare dintre recurenți, în condițiile în care sunt îndeplinite atât condiția vechimii de 6 ani în funcția de judecător, cât și celelalte cerințe pentru recunoașterea gradului profesional.

Reluând situația de fapt prezentată și în cuprinsul cererii inițiale adresată Consiliul Superior al Magistraturii, recurenții au susținut în esență că, dobândirea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de către procurori, doar prin numirea la D.N.A. sau D.I.I.C.O.T., indiferent de vechimea lor în funcție, creează o situație discriminatorie, dezavantajoasă, în raport cu ceilalți procurori și judecători, care, pentru promovarea la parchetele și instanțele imediat superioare, trebuie să susțină concurs. Recurenții au făcut ample referiri la jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul admiterii cererilor unor recurenți, procurori D.N.A.

și D.I.I.C.O.T. de recunoaștere a gradului profesional de procuror corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și la argumentele prezentate în cuprinsul respectivelor hotărâri judecătorești arătând că, față de această practică, deja cristalizată, o altă soluție decât cea de admitere a cererii de recunoaștere a gradului profesional în sensul solicitat ar echivala cu acceptarea unor divergențe de jurisprudență. Or, potrivit art. 6 din C.E.D.O., practica contradictorie, mai ales la nivelul celei mai înalte autorități judiciare este în sine contrară principiului securității juridice care, rezidă implicit din toate articolele convenției, după cum s-a statuat în cauza Beian contra României, nr. 30658/05.

Recurenții au mai susținut că s-a produs o discriminare în raport de ceilalți procurori și față de toți judecătorii, prin practica Înaltei Curți de Casație și Justiție menționată, întrucât procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., în aprecierea lor, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 li se permite promovarea numai prin concurs organizat la nivel național, această regulă fiind general aplicabilă și fără derogări exprese. În plus, prin Decizia Curții Constituționale nr. 866 din 28 noiembrie 2006, cu valoare de principiu, Curtea a constatat că, judecătorii și procurorii se află în aceeași situație juridică, prin statutul lor constituțional similar, procurorii având ca și judecătorii statut constituțional de magistrați, prevăzut expres în art. 133 și art. 134 din Legea fundamentală.

În fine, recurenții au conchis că, în raport de regimul aplicat procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. prin deciziile irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a creat o situație discriminatorie dezavantajoasă în primul rând în raport cu ceilalți procurori din cadrul Ministerului Public, dar și față de toți judecătorii, care sunt obligați să participe la concurs pentru dobândirea gradelor profesionale, astfel că se impune admiterea recursului, în sensul formulat. Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat în cauză întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul a arătat că, în susținerea căii de atac promovată împotriva hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1468 din 17 decembrie 2008 prin care au fost respinse cererile recurenților de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel, fără concurs, a fost învederată, în esență, discriminarea produsă în raport cu procurorii și judecătorii care, pentru obținerea gradului profesional corespunzător instanței superioare sau parchetului, trebuie să susțină concursul de promovare, recurenții prevalându-se de hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, de recunoaștere a gradului profesional de procuror corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru procurorii D.N.A.

și D.I.I.C.O.T. Intimata a precizat că, prin respingerea cererii recurenților, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a interpretat corect dispozițiile legale incidente referitoare la dobândirea gradului profesional corespunzător instanței superioare, respectiv art. 43 și art. 44 din Legea nr. 303/2004, modificată și republicată, potrivit căreia promovarea judecătorilor și procurorilor se realizează numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante existente la tribunale și curți de apel, sau după caz, la parchete.

Intimata a mai arătat că, în ceea ce îi privește pe recurenți, acești nu au susținut examenul de promovare în condițiile art. 43-47 din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel că cererea lor de recunoaștere a gradului profesional corespunzător judecătorului de curte de apel nu poate fi primită, mai cu seamă că, aceștia nu se regăsesc în nici una din situațiile de excepție reglementate de dispozițiile art. 65 alin. (6) și ale art. 83 din Legea nr. 303/2004. În fine, s-a mai arătat de către intimată că, în ceea ce privește hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la care se referă recurenții în susținerea ideii de discriminare, acestea au fost pronunțate în cauze având ca obiect un recurs individual iar nu unul în interesul legii astfel că, nu constituie o dezlegare la o problemă de drept supusă judecății și nu au caracter obligatoriu, în cauze similare supuse judecății.

Cu privire la pretinsa discriminare invocată de recurenții s-a menționat de către intimată, prin raportare la conceptul de discriminare, astfel cum este el definit de art. 2 din O.G. nr. 137/2000 și de jurisprudența C.E.D.O., incluzând art. 14 din Convenție, că situațiile învederate de recurentă nu sunt identice sau similare, prin prisma circumstanțelor de fapt și de drept avute în vedere în fiecare caz în parte examinat de instanța supremă, or așa cum s-a arătat în jurisprudența Curții Constituționale, care concordă cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitate de soluții, numai pentru situații identice. Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând legalitatea hotărârii atacate în raport de prevederile legale incidente în cauză și față de criticile aduse prin recurs reține că, Plenul CSM în mod corect a respins cererea de recunoaștere a gradului profesional de judecător corespunzător curții de apel, fără susținerea concursului de promovare, interpretând corect dispozițiile legale referitoare la dobândirea gradului profesional corespunzător instanței sau parchetului de pe lângă aceasta, pentru următoarele considerente: Gradul profesional poate fi definit ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia instanțelor și a parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează cariera magistraților, cum s-a reținut, de altfel, atât prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cât și în jurisprudența relevantă în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Gradul profesional nu este așadar, o noțiune abstractă, desprinsă de conținutul concret al atribuțiilor specifice postului pe care îl ocupă magistratul, atribuții care corespund nivelului instanței sau parchetului în cadrul căruia își desfășoară acesta activitatea. În mod corespunzător, concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de execuție superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc având caracter de excepție și putând fi făcută numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.

Din economia prevederilor legale incidente în materia promovării pe loc rezultă de altfel că, prin această formă de excepție a promovării se urmărește, în principal, crearea unei rezerve de judecători și procurori care să poată funcționa, în condițiile art. 57-60 din Legea nr. 303/2004, la instanțele superioare sau la parchetele de pe lângă acestea în cazul unei vacantări masive de posturi, ori a unei modificări de competență, de natură să atragă supraaglomerarea acestora. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor reglementează, prin dispozițiile Cap. V, Secțiunea 1, numai promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale, curți de apel și parchete. Potrivit art. 43 alin. (1) al acestei secțiuni, promovarea judecătorilor și procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la tribunale, curți de apel și parchete.

Condițiile pentru participarea la concursul de promovare și modalitatea de desfășurare a acestuia sunt stabilite prin art. 44, art. 46 și art. 47 din aceeași lege și Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 621 din 21 septembrie 2006 a Plenului C.S.M., cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 659 din 3 iulie 2008. În conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 44 din lege, pot participa la concurs, în vederea promovării pe loc, în limita numărului de locuri aprobat anual de Consiliul Superior al Magistraturii, scopul acestei forme a promovării fiind, în principal, cel anterior arătat.

Promovarea în funcții superioare de execuție, pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaștere a performanțelor magistraților, iar reglementarea concursului, ca modalitate de dobândire a gradului profesional corespunzător unei instanțe superioare, este circumscrisă exigenței ca, deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor să fie bazate numai pe criterii obiective, care să permită o selecție corectă a acestora, având în vedere evaluările, integritatea, abilitățile și eficiența lor.

Prin urmare, întrucât legiuitorul nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad profesional corespunzător instanței superioare, la îndeplinirea condiției de vechime și a celorlalte criterii prevăzute de lege în acest sens, cum pretind recurenții, Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat în mod corect că, solicitarea lor echivalează cu o cerere de promovare la instanța superioară, care nu poate fi primită, întrucât nu au susținut examenul de promovare, în condițiile art. 43-47 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor.

Pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 303/2004 a instituit, prin prevederile Secțiunii a 3-a, o altă procedură, având vocația de a accede în acest grad atât judecătorii cât și procurorii care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 52 alin. (1). Referirea recurenților la Decizia Curții Constituționale nr. 866/2006 este de asemenea fără relevanță în contextul de față, întrucât prin această decizie s-a constatat că, dispozițiile textului de lege sunt neconstituționale, numai în partea care condiționează această promovare de îndeplinirea funcției de judecător în ultimii 2 ani.

S-a apreciat astfel că, numai această exigență și nu întreaga procedură constituie o discriminare contrară legii fundamentale, respectiv o rupere nejustificată a echilibrului în sânul celor două categorii de magistrați, raportat la statutul lor constituțional similar și în plus, la faptul că, prin însăși condiția de bază impusă de textul analizat, pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, aceea a vechimii de 12 ani în funcția de judecător sau de procuror, aceștia au fost așezați într-o situație juridică identică, exigența respectivă având ca efect promovarea numai a magistraților judecători și excluderea posibilității promovării magistraților procurori.

Legea nr. 304/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, a reglementat de asemenea, prin art. 75 și art. 87, o procedură specială de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A., derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004, procedură care implică o selecție a candidaților prin prisma unor condiții și calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru ocuparea funcțiilor respective. Respectându-se statutul constituțional similar al celor două categorii de magistrați, ambele texte au impus, între altele, condiția vechimii de cel puțin 6 ani în funcția de judecător sau procuror pentru numirea în cadrul acestor entități specializate.

Anterior intrării în vigoare a acestei legi, O.U.G nr. 43/2002 a instituit de asemenea, pentru procurorii D.N.A., o procedură derogatorie de la dispozițiile art. 66 alin. (5) din Legea nr. 92/1992 care instituiau condiția examenului pentru promovarea în funcțiile de execuție superioare la tribunale, curți de apel și parchetele de pe lângă aceste instanțe, iar Legea nr. 303/2004 în forma inițială, a prevăzut prin art. 100 alin. (1), că magistrații în funcție la data intrării ei în vigoare se consideră că îndeplinesc condițiile legale pentru ocuparea funcțiilor în care sunt numiți. D.I.I.C.O.T.

a fost înființată prin Legea nr. 508/2004, ca structură specializată în combaterea unor astfel de infracțiuni, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar numirea procurorilor în cadrul acestei structuri specializate s-a făcut inițial în condițiile stabilite prin dispozițiile cu caracter special ale acestui act normativ, derogatorii de la dreptul comun în materia promovării judecătorilor și procurorilor în funcții de execuție sau de conducere la tribunale, curți de apel și parchete, reprezentat de dispozițiile Legii nr. 303/2004, cap.V, Secțiunea 1. Prevederile art. 8 din acest act normativ au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, aceeași procedură specială fiind prevăzută însă de art. 72 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin aceeași Lege 247/2005, devenit art. 75 în urma republicării.

Procedura specială astfel instituită se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să le fixeze pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând de altfel și egalitatea de tratament a celor două categorii, judecători și procurori, prin stabilirea vocației de a accede la respectivele funcții și în favoarea judecătorilor cu o vechime de cel puțin 6 ani. Contrar celor susținute de recurenți, Înalta Curte reține și reafirmă că normele cu caracter special în discuție au avut o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul jurisprudenței C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile judecătorești irevocabile invocate de recurentă, statuări care își păstrează în întregime valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei împotriva corupției, a criminalității organizate și terorismului.

Hotărârile judecătorești în discuție, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiți procurori să acceadă în gradul profesional cel mai înalt, prin eludarea concursurilor, constatând doar o realitate de fapt, conformă normelor legale cu caracter special incidente în materie, respectiv aceea că procurorii numiți la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile legii speciale, au dobândit dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalența funcțiilor respective rezultând și din prevederile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de persoane din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007.

În conformitate cu acest text de lege, procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. sunt salarizați potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii iar, în conformitate cu dispozițiile art. 33 din O.U.G. nr. 27/2006, judecătorii și procurorii aflați în activitate la data intrării în vigoare a acesteia se consideră că îndeplinesc condițiile legale pentru funcția în care sunt încadrați. Procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A.

nu au solicitat de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a se putea susține că s-ar fi realizat, pe cale jurisdicțională, o rupere nejustificată a echilibrului între cele două categorii de magistrați, prin crearea unei alte modalități de promovare decât cea a concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale, curți de apel și parchete, iar îndeplinirea condițiilor prevăzute de normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost contestată. Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea.

El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție. La data de 1 aprilie 2005 a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare. Potrivit art. 1 al acestui Protocol, exercitarea dreptului prevăzut de legea națională a unui stat contractant este asigurată, fără nici o discriminare întemeiată, în special, pe unul din motivele arătate de text, sau orice altă situație și nimeni nu poate face obiectul unei discriminări din partea unei autorități publice, dacă aceasta ar fi întemeiată pe unul din motivele arătate.

Prin urmare, după această dată, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante pot invoca încălcarea dreptului la nediscriminare nu numai cu privire la drepturile și libertățile garantate de convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, ci și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a statului contractant în cauză. Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenților, în calitatea lor de judecători, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută. În plan național, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul în speță.

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat de asemenea că, prevederile art. 1, art.2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga Consiliul Superior al Magistraturii să le recunoască recurenților gradul profesional de judecător de curte de apel, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept, respectiv procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții U.M., ș.a., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de U.M., ș.a., împotriva Hotărârii nr. 1468 din 17 decembrie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2009.