ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1742/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1742/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Petenții U.M., ș.a., judecători la

Judecătoria Curtea de Argeș și la Judecătoria Câmpulung Muscel au solicitat intimatului

Consiliul Superior al Magistraturii, recunoașterea gradului profesional de

judecător de curte de apel, precizând că îndeplinesc condiția vechimii în

funcția de judecător, precum și celelalte condiții prevăzute de lege pentru

recunoașterea gradului profesional, potrivit art. 44 din Legea nr. 303/2004,

republicată.

Prin Hotărârea nr. 1468 din 17 decembrie

2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost respinsă cererea

formulată de U.M., ș.a., cu motivarea că petenții nu au dobândit anterior,

gradul profesional de judecători de tribunal, respectiv de curte de apel pe

care să-l valorifice în condițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare .

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs în termen petenții U.M., ș.a., solicitând anularea hotărârii

atacate și obligarea intimatului să emită o nouă hotărâre de recunoaștere a gradului

profesional de judecător de curte de apel, pentru fiecare dintre recurenți, în

condițiile în care sunt îndeplinite atât condiția vechimii de 6 ani în funcția

de judecător, cât și celelalte cerințe pentru recunoașterea gradului

profesional.

Reluând situația de fapt prezentată

și în cuprinsul cererii inițiale adresată Consiliul Superior al Magistraturii,

recurenții au susținut în esență că, dobândirea gradului profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de

către procurori, doar prin numirea la D.N.A. sau D.I.I.C.O.T., indiferent de

vechimea lor în funcție, creează o situație discriminatorie, dezavantajoasă, în

raport cu ceilalți procurori și judecători, care, pentru promovarea la parchetele

și instanțele imediat superioare, trebuie să susțină concurs.

Recurenții au făcut ample referiri la

jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul

admiterii cererilor unor recurenți, procurori D.N.A. și D.I.I.C.O.T. de recunoaștere

a gradului profesional de procuror corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție și la argumentele prezentate în cuprinsul

respectivelor hotărâri judecătorești arătând că, față de această practică, deja

cristalizată, o altă soluție decât cea de admitere a cererii de recunoaștere a

gradului profesional în sensul solicitat ar echivala cu acceptarea unor

divergențe de jurisprudență. Or, potrivit art. 6 din C.E.D.O., practica

contradictorie, mai ales la nivelul celei mai înalte autorități judiciare este

în sine contrară principiului securității juridice care, rezidă implicit din

toate articolele convenției, după cum s-a statuat în cauza Beian contra României,

nr. 30658/05.

Recurenții au mai susținut că s-a produs

o discriminare în raport de ceilalți procurori și față de toți judecătorii,

prin practica Înaltei Curți de Casație și Justiție menționată, întrucât

procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., în aprecierea lor, potrivit art. 43 alin.

(1) din Legea nr. 303/2004 li se permite promovarea numai prin concurs

organizat la nivel național, această regulă fiind general aplicabilă și fără

derogări exprese.

În plus, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 866 din 28 noiembrie 2006, cu valoare de principiu, Curtea

a constatat că, judecătorii și procurorii se află în aceeași situație juridică,

prin statutul lor constituțional similar, procurorii având ca și judecătorii

statut constituțional de magistrați, prevăzut expres în art. 133 și art. 134

din Legea fundamentală.

În fine, recurenții au conchis că, în

raport de regimul aplicat procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. prin deciziile

irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a creat o situație

discriminatorie dezavantajoasă în primul rând în raport cu ceilalți procurori

din cadrul Ministerului Public, dar și față de toți judecătorii, care sunt

obligați să participe la concurs pentru dobândirea gradelor profesionale,

astfel că se impune admiterea recursului, în sensul formulat.

Intimatul Consiliul Superior al

Magistraturii a formulat în cauză întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul a arătat că, în susținerea căii

de atac promovată împotriva hotărârii Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii nr. 1468 din 17 decembrie 2008 prin care au fost respinse cererile

recurenților de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de

apel, fără concurs, a fost învederată, în esență, discriminarea produsă în

raport cu procurorii și judecătorii care, pentru obținerea gradului profesional

corespunzător instanței superioare sau parchetului, trebuie să susțină

concursul de promovare, recurenții prevalându-se de hotărârile pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție, de recunoaștere a gradului profesional de

procuror corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Intimata a precizat că, prin respingerea

cererii recurenților, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a

interpretat corect dispozițiile legale incidente referitoare la dobândirea

gradului profesional corespunzător instanței superioare, respectiv art. 43 și art.

44 din Legea nr. 303/2004, modificată și republicată, potrivit căreia

promovarea judecătorilor și procurorilor se realizează numai prin concurs

organizat la nivel național, în limita posturilor vacante existente la

tribunale și curți de apel, sau după caz, la parchete.

Intimata a mai arătat că, în ceea ce îi privește

pe recurenți, acești nu au susținut examenul de promovare în condițiile art. 43-47

din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel că cererea lor de recunoaștere a

gradului profesional corespunzător judecătorului de curte de apel nu poate fi

primită, mai cu seamă că, aceștia nu se regăsesc în nici una din situațiile de

excepție reglementate de dispozițiile art. 65 alin. (6) și ale art. 83 din

Legea nr. 303/2004.

În fine, s-a mai arătat de către intimată

că, în ceea ce privește hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la care se referă

recurenții în susținerea ideii de discriminare, acestea au fost pronunțate în

cauze având ca obiect un recurs individual iar nu unul în interesul legii

astfel că, nu constituie o dezlegare la o problemă de drept supusă judecății și

nu au caracter obligatoriu, în cauze similare supuse judecății.

Cu privire la pretinsa discriminare

invocată de recurenții s-a menționat de către intimată, prin raportare la

conceptul de discriminare, astfel cum este el definit de art. 2 din O.G. nr.

137/2000 și de jurisprudența C.E.D.O., incluzând art. 14 din Convenție, că

situațiile învederate de recurentă nu sunt identice sau similare, prin prisma

circumstanțelor de fapt și de drept avute în vedere în fiecare caz în parte

examinat de instanța supremă, or așa cum s-a arătat în jurisprudența Curții

Constituționale, care concordă cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al

egalității în drepturi presupune identitate de soluții, numai pentru situații

identice.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând legalitatea

hotărârii atacate în raport de prevederile legale incidente în cauză și față de

criticile aduse prin recurs reține că, Plenul CSM în mod corect a respins

cererea de recunoaștere a gradului profesional de judecător corespunzător

curții de apel, fără susținerea concursului de promovare, interpretând corect

dispozițiile legale referitoare la dobândirea gradului profesional

corespunzător instanței sau parchetului de pe lângă aceasta, pentru următoarele

considerente:

Gradul profesional poate fi definit

ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia

instanțelor și a parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire,

promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează

cariera magistraților, cum s-a reținut, de altfel, atât prin Hotărârea nr. 878

din 13 decembrie 2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cât și

în jurisprudența relevantă în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal.

Gradul profesional nu este așadar, o

noțiune abstractă, desprinsă de conținutul concret al atribuțiilor specifice

postului pe care îl ocupă magistratul, atribuții care corespund nivelului

instanței sau parchetului în cadrul căruia își desfășoară acesta activitatea.

În mod corespunzător, concursurile de

promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de execuție superioare,

în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru dobândirea unui grad

profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc având caracter de

excepție și putând fi făcută numai în cazurile și condițiile expres prevăzute

de lege.

Din economia prevederilor legale

incidente în materia promovării pe loc rezultă de altfel că, prin această formă

de excepție a promovării se urmărește, în principal, crearea unei rezerve de

judecători și procurori care să poată funcționa, în condițiile art. 57-60 din

Legea nr. 303/2004, la instanțele superioare sau la parchetele de pe lângă

acestea în cazul unei vacantări masive de posturi, ori a unei modificări de

competență, de natură să atragă supraaglomerarea acestora.

Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor reglementează, prin dispozițiile Cap. V,

Secțiunea 1, numai promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale, curți

de apel și parchete.

Potrivit art. 43 alin. (1) al acestei

secțiuni, promovarea judecătorilor și procurorilor se face numai prin concurs

organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la tribunale, curți

de apel și parchete.

Condițiile pentru participarea la

concursul de promovare și modalitatea de desfășurare a acestuia sunt stabilite

prin art. 44, art. 46 și art. 47 din aceeași lege și Regulamentul privind

organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și

procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 621 din 21 septembrie 2006 a Plenului C.S.M., cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 659 din 3 iulie 2008.

În conformitate cu prevederile art. 45

din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii care îndeplinesc condițiile

prevăzute la art. 44 din lege, pot participa la concurs, în vederea promovării

pe loc, în limita numărului de locuri aprobat anual de Consiliul Superior al

Magistraturii, scopul acestei forme a promovării fiind, în principal, cel

anterior arătat.

Promovarea în funcții superioare de

execuție, pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaștere a performanțelor

magistraților, iar reglementarea concursului, ca modalitate de dobândire a

gradului profesional corespunzător unei instanțe superioare, este circumscrisă

exigenței ca, deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor să

fie bazate numai pe criterii obiective, care să permită o selecție corectă a

acestora, având în vedere evaluările, integritatea, abilitățile și eficiența

lor.

Prin urmare, întrucât legiuitorul nu a

reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad profesional

corespunzător instanței superioare, la îndeplinirea condiției de vechime și a

celorlalte criterii prevăzute de lege în acest sens, cum pretind recurenții,

Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat în mod corect că, solicitarea lor

echivalează cu o cerere de promovare la instanța superioară, care nu poate fi

primită, întrucât nu au susținut examenul de promovare, în condițiile art.

43-47 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor.

Pentru promovarea în funcția de judecător

la Înalta Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 303/2004 a instituit, prin

prevederile Secțiunii a 3-a, o altă procedură, având vocația de a accede în

acest grad atât judecătorii cât și procurorii care îndeplinesc condițiile

prevăzute de art. 52 alin. (1).

Referirea recurenților la Decizia Curții

Constituționale nr. 866/2006 este de asemenea fără relevanță în contextul de față,

întrucât prin această decizie s-a constatat că, dispozițiile textului de lege

sunt neconstituționale, numai în partea care condiționează această promovare de

îndeplinirea funcției de judecător în ultimii 2 ani. S-a apreciat astfel că,

numai această exigență și nu întreaga procedură constituie o discriminare

contrară legii fundamentale, respectiv o rupere nejustificată a echilibrului în

sânul celor două categorii de magistrați, raportat la statutul lor

constituțional similar și în plus, la faptul că, prin însăși condiția de bază

impusă de textul analizat, pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta

Curte de Casație și Justiție, aceea a vechimii de 12 ani în funcția de

judecător sau de procuror, aceștia au fost așezați într-o situație juridică

identică, exigența respectivă având ca efect promovarea numai a magistraților

judecători și excluderea posibilității promovării magistraților procurori.

Legea nr. 304/2004 republicată, cu

modificările și completările ulterioare, a reglementat de asemenea, prin art.

75 și art. 87, o procedură specială de numire a procurorilor în cadrul

structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A., derogatorie de la procedura

de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004, procedură care

implică o selecție a candidaților prin prisma unor condiții și calități

profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru ocuparea funcțiilor

respective.

Respectându-se statutul constituțional

similar al celor două categorii de magistrați, ambele texte au impus, între

altele, condiția vechimii de cel puțin 6 ani în funcția de judecător sau

procuror pentru numirea în cadrul acestor entități specializate.

Anterior intrării în vigoare a acestei

legi, O.U.G nr. 43/2002 a instituit de asemenea, pentru procurorii D.N.A., o

procedură derogatorie de la dispozițiile art. 66 alin. (5) din Legea nr.

92/1992 care instituiau condiția examenului pentru promovarea în funcțiile de

execuție superioare la tribunale, curți de apel și parchetele de pe lângă

aceste instanțe, iar Legea nr. 303/2004 în forma inițială, a prevăzut prin art.

100 alin. (1), că magistrații în funcție la data intrării ei în vigoare se

consideră că îndeplinesc condițiile legale pentru ocuparea funcțiilor în care

sunt numiți.

D.I.I.C.O.T. a fost înființată prin Legea

nr. 508/2004, ca structură specializată în combaterea unor astfel de

infracțiuni, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, iar numirea procurorilor în cadrul acestei structuri specializate s-a

făcut inițial în condițiile stabilite prin dispozițiile cu caracter special ale

acestui act normativ, derogatorii de la dreptul comun în materia promovării

judecătorilor și procurorilor în funcții de execuție sau de conducere la tribunale,

curți de apel și parchete, reprezentat de dispozițiile Legii nr. 303/2004,

cap.V, Secțiunea 1.

Prevederile art. 8 din acest act normativ

au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, aceeași procedură specială fiind

prevăzută însă de art. 72 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat

prin aceeași Lege 247/2005, devenit art. 75 în urma republicării.

Procedura specială astfel instituită se

înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să le fixeze

pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând de altfel și

egalitatea de tratament a celor două categorii, judecători și procurori, prin

stabilirea vocației de a accede la respectivele funcții și în favoarea

judecătorilor cu o vechime de cel puțin 6 ani.

Contrar celor susținute de recurenți,

Înalta Curte reține și reafirmă că normele cu caracter special în discuție au

avut o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul jurisprudenței C.E.D.O.,

astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile judecătorești irevocabile

invocate de recurentă, statuări care își păstrează în întregime valabilitatea,

raportat la necesitatea eficientizării luptei împotriva corupției, a

criminalității organizate și terorismului.

Hotărârile judecătorești în discuție,

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiți

procurori să acceadă în gradul profesional cel mai înalt, prin eludarea

concursurilor, constatând doar o realitate de fapt, conformă normelor legale cu

caracter special incidente în materie, respectiv aceea că procurorii numiți la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, în condițiile legii speciale, au dobândit dreptul de a funcționa la

acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalența funcțiilor respective

rezultând și din prevederile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, privind

salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii

de persoane din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007.

În conformitate cu acest text de lege,

procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. sunt salarizați potrivit nr. crt.

6-13 de la lit. A) din anexă – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați

potrivit legii iar, în conformitate cu dispozițiile art. 33 din O.U.G. nr.

27/2006, judecătorii și procurorii aflați în activitate la data intrării în

vigoare a acesteia se consideră că îndeplinesc condițiile legale pentru funcția

în care sunt încadrați.

Procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A. nu au

solicitat de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, pentru a se putea susține că s-ar fi realizat, pe cale

jurisdicțională, o rupere nejustificată a echilibrului între cele două categorii

de magistrați, prin crearea unei alte modalități de promovare decât cea a

concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor și procurorilor la

tribunale, curți de apel și parchete, iar îndeplinirea condițiilor prevăzute de

normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost

contestată.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de

art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv substanțial, care nu are o

existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților

fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât

prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o

situație dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata și o

încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei

încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt

drept apărat de Convenție.

La data de 1 aprilie 2005 a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la convenție privitor la interdicția generală a oricărei

forme de discriminare.

Potrivit art. 1 al acestui Protocol,

exercitarea dreptului prevăzut de legea națională a unui stat contractant este

asigurată, fără nici o discriminare întemeiată, în special, pe unul din motivele

arătate de text, sau orice altă situație și nimeni nu poate face obiectul unei

discriminări din partea unei autorități publice, dacă aceasta ar fi întemeiată

pe unul din motivele arătate.

Prin urmare, după această dată, toate

persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante pot invoca încălcarea

dreptului la nediscriminare nu numai cu privire la drepturile și libertățile

garantate de convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, ci și cu privire

la orice drept recunoscut în legislația națională a statului contractant în

cauză.

Făcând o interpretare nuanțată a

prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge

nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine

discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile

statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca

acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Or, raportat la circumstanțele concrete

ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în

discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a

recurenților, în calitatea lor de judecători, în raport cu procurorii

D.I.I.C.O.T. și D.N.A., în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută.

În plan național, în sensul dispozițiilor

O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în

raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două

sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără

ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere

a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ menționat se asigură

o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare

stabilite de Constituția României, precum și de către documentele

internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de

România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se

consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza

cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform jurisprudenței Curții Constituționale,

în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul

constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai

pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul

în speță.

Curtea Constituțională prin Decizia nr.

819 din 3 iulie 2008, a constatat de asemenea că, prevederile art. 1, art.2

alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt

neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanțele

judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le

înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în

art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în

conformitate cu care, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din această perspectivă

Înalta Curte nu ar putea obliga Consiliul Superior al Magistraturii să le

recunoască recurenților gradul profesional de judecător de curte de apel, prin

aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de

drept, respectiv procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de recurenții U.M., ș.a., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de U.M.,

ș.a., împotriva Hotărârii nr. 1468 din 17 decembrie 2008 a Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26

martie 2009.