ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4293/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4293/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au fost respinse

solicitările mai multor judecători printre care și G.M., judecător în cadrul

Tribunalului Cluj, privind recunoașterea gradului profesional de judecător de

curte de apel, pe care să-l valorifice în condițiile art. 65 alin. (6) din

Legea nr. 303/2004 pentru că dobândirea acestui grad profesional se face numai

după promovarea prin concurs, organizat la nivel național, în limita posturilor

vacante existente, așa cum impun prevederile art. 43 din Legea nr. 303/2004.

S-a mai reținut în motivarea hotărârii

menționate că, argumentele invocate de petenți privind discriminarea acestor

judecători în raport cu procurorii din cadrul DNA și din cadrul D.I.I.C.O.T.,

care au obținut prin hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

recunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, nu pot fi primite, deoarece hotărârile judecătorești

invocate au efect relativ, privind numai părțile implicate, iar nu și terțe

persoane iar, pe de altă parte situația invocată nu se încadrează în definiția

conceptului de „discriminare”, așa cum este el prevăzut de dispozițiile art. 2

alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

formelor de discriminare, cu modificările ulterioare.

Împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a declarat recurs, în

temeiul prevederilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată,

recurenta G.M., judecător în cadrul Tribunalului Cluj.

În motivele de recurs recurenta a invocat

Hotărârile nr. 791/2007 și nr. 819/2007 ale Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii, prin care s-au respins cererile de recunoaștere a gradului

profesional corespunzător

p

archetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, formulate de procurori din

cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T., raportate la soluțiile Înaltei Curți de Casație

și Justiție prin care au fost admise recursurile declarate împotriva celor două

hotărâri menționate. În opinia petentei, situația creată pe cale

jurisprudențială reprezintă o „rupere nejustificată a echilibrului" în

rândul celor două categorii de magistrați, iar prevalarea procurorilor din

cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. de alte dispozițiile legale (ce vizează

caracterul special al structurilor din care fac parte), decât cele ale Legii

nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, pentru înlăturarea

regulii imperative a concursului, reprezintă o fraudă la lege tipică.

S-a mai susținut că procurorii au, ca și judecătorii, statut

constituțional de magistrați, prevăzut expres de art. 133 și art. 134 din Legea

fundamentală, iar prin Decizia Curții Constituționale nr. 866 din 28 noiembrie 2006, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 52

alin. (1) din Legea nr. 303/2004, s-a stabilit, cu valoare de principiu, că

judecătorii și procurorii se află în aceeași situație juridică, ceea ce

presupune înlăturarea oricărei situații de discriminare ce s-ar putea ivi între

cele două categorii de magistrați.

Ca

argument final adus în sprijinul cererii sale de recunoaștere a gradului

profesional de judecător de curte de apel, petenta a arătat că, prin acordarea

gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., s-a deschis

posibilitatea acestora de a solicita, în baza Legii nr. 303/2004, recunoașterea

gradului profesional de judecător de curte de apel, fără a susține vreun

concurs de promovare, în condițiile art. 43 din actul normativ amintit.

Recurenta

arată că nu a dobândit anterior gradul profesional de judecător de curte de

apel pe care să-l valorifice în condițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, soluție materializată în Hotărârea nr.

703 din10 iulie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii,

recurenta a precizat că nu a solicitat promovarea la nici o curte de apel din

România, ci numai recunoașterea gradului profesional, întrucât îndeplinește

condiția vechimii de 6 ani în funcția de judecător, precum și celelalte

criterii cerute de lege în acest sens.

Din conținutul cererii de recurs, identic

de altfel cu cel al cererii adresate C.S.M., rezultă că recurenta a solicitat

recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel, invocând

discriminarea existentă între procurorii care au obținut gradul profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin efectul

numirii în cadrul D.I.I.C.O.T. sau D.N.A. și ceilalți procurori și judecători,

care sunt obligați să susțină concursul în vederea promovării într-un grad

profesional superior.

În justificarea acestei discriminări au

fost invocate hotărârile irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, (43 până la formularea cererii)

prin care au fost admise recursurile procurorilor de la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. împotriva hotărârilor nr. 791 și 819 din 28 noiembrie 2007 ale

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, dispunându-se anularea în parte

a acestora,în ceea ce-i privește pe respectivii recurenți și, în consecință,

admiterea cererilor de recunoaștere a gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În opinia recurentei, soluția astfel

adoptată este nefirească, întrucât regula instituită prin art. 43 alin. (1) din

Legea nr. 303/2004 nu cunoaște nici o derogare, iar prevalarea acestor

procurori de alte dispoziții legale ce vizează caracterul special al structurii

din care fac parte, pentru înlăturarea regulii imperative a concursului,

reprezintă o fraudă tipică la lege.

De asemenea, alegațiile Înaltei Curți de

Casație și Justiție referitoare la justificarea obiectivă și rezonabilă nu sunt

suficiente și încalcă, fără nici o justificare, principiul

nemo auditur

propriam turpitudinem allegans

, întrucât înființarea respectivelor

structuri specializate nu a presupus vreodată dificultăți cu privire la

selectarea unor procurori, statul invocând propria turpitudine pentru neputința

și erorile manageriale care au permis ca mai mulți procurori cu grad de

judecătorie să fie numiți în funcții de conducere în structurile D.N.A. și

D.I.I.C.O.T., fapt inadmisibil într-un stat de drept.

Apreciind că situația astfel creată

contravine dispozițiilor O.G. nr. 137/2002, art. 14 din C.E.D.O. și art. 1 din

Protocolul nr. 12 la această Convenție, întrucât crearea pe cale

jurisdicțională a unei căi lăturalnice pentru anumiți procurori de accedere în

gradul cel mai înalt determină o rupere nejustificată de echilibru între judecătorii

și procurorii aflați în aceeași situație juridică, prin statutul lor

constituțional, astfel cum a statuat cu valoare de principiu Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 866 din 28 noiembrie 2006, recurenta a

solicitat, pentru egalitate de tratament, admiterea recursului, anularea

hotărârii atacate și obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre de recunoaștere

a gradului profesional de judecător de curte de apel.

Consiliul Superior al Magistraturii a

formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat

arătând că prin respingerea cererii recurentei Plenul C.S.M, a interpretat

corect dispozițiile legale incidente, referitoare la dobândirea gradului

profesional corespunzător instanței superioare.

S-a mai arătat că din interpretarea

logică și teleologică a dispozițiilor Legii nr. 303/2004, rezultă că în cazul

judecătorilor și procurorilor cariera profesională evoluează, prin promovare

dintr-un grad profesional în gradul profesional imediat următor, numai în urma

susținerii și promovării, în condițiile legii, a concursului de promovare în

funcții de execuție, iar o interpretare contrară ar fi de natură să eludeze

dispozițiile legale.

În sprijinul acestei interpretări

vin și dispozițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 care stabilesc

faptul că judecătorul sau procurorul eliberat din funcție din motive

neimputabile își păstrează gradul profesional dobândit în ierarhia instanțelor

sau parchetelor, precum și dispozițiile art. 83 alin. (3) din același act

normativ care prevăd că reîncadrarea în funcția de judecător, procuror ori

magistrat-asistent se face fără concurs și cu avizul Consiliului Superior al

Magistraturii, la instanțele, sau după caz, la parchetele de pe lângă acestea,

în cadrul cărora au funcționat până la data pensionării. A concluzionat că

acestea sunt singurele excepții de recunoaștere a gradului profesional anterior

dobândit, regula fiind aceea că gradul profesional corespunzător unei instanțe

sau parchet superioare se dobândește numai prin promovarea concursului

organizat în condițiile art. 43-47 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, în acord cu Recomandarea (94) 12 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind independența, eficiența și rolul

judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994.

După examinarea actelor dosarului, a

dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul ca

nefondat pentru următoarele considerente:

Plenul Consiliului Superior

al Magistraturii a respins în mod corect cererea recurentei, interpretând

corect dispozițiile legale referitoare la dobândirea gradului profesional

corespunzător instanței superioare.

Gradul profesional a fost

definit, prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007 a Plenului C.S.M., ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia

instanțelor și a parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire,

promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează

cariera magistraților.

Așadar, acesta nu este o

noțiune abstractă, desprinsă din conținutul concret al atribuțiilor specifice

postului ocupat de magistrat, iar concursurile de promovare se organizează

pentru ocuparea unor funcții de execuție superioare, în limita locurilor

disponibile și nu numai pentru dobândirea unui grad profesional privit în mod

abstract, promovarea pe loc având caracter de excepție și putând fi făcută

numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

Promovarea în funcții

superioare de execuție, pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaștere a

performanțelor magistraților, iar reglementarea concursului, ca modalitate de

dobândire a gradului profesional corespunzător unei instanțe superioare, este

circumscrisă exigenței ca deciziile privind cariera profesională a

judecătorilor să se bazeze numai pe criterii obiective, care să permită o

selecție corectă a acestora, având în vedere evaluările, integritatea,

abilitățile și eficiența lor.

Pentru că legiuitorul nu a

reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad profesional

corespunzător instanței superioare, de îndeplinirea condiției de vechime și a

celorlalte criterii prevăzute de lege în acest sens, așa cum pretinde

recurenta, C.S.M. a apreciat în mod corect că solicitarea sa echivalează cu o

cerere de promovare la instanța superioară, care nu poate fi primită întrucât

nu a susținut examenul de promovare în condițiile art. 43 – 47 din Legea nr. 303/2004.

Referitor la soluțiile

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ, nu pot fi primite susținerile recurentei.

Procedura de numire a

procurorilor în cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A. este

una specială, derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43

din Legea nr. 303/2004 procedură care implică o selecție a candidaților prin

prisma unor condiții și calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor

pentru ocuparea funcțiilor respective.

Procedura specială astfel

instituită se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să

le fixeze pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând de

altfel și egalitatea de tratament a celor două categorii, judecători și

procurori.

Oricum hotărârile pronunțate

nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiți procurori să acceadă într-un

grad profesional, ci doar au constatat că procurorii numiți la D.I.I.C.O.T. și D.N.A., structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, în condițiile legii speciale, au dobândit dreptul de a funcționa

la acest nivel în ierarhia parchetelor.

Sunt nefondate și

susținerile recurentei referitoare la discriminarea creată prin soluțiile

adoptate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv dar jurisprudența C.E.D.O.

a arătat că „a distinge” nu înseamnă „ a discrimina”, iar diferența de

tratament devine discriminare numai atunci când autoritățile statale introduc

distinctiv între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze

pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În speță, nu poate fi

reținută o discriminare a recurentei, în calitatea sa de judecător, în raport cu

procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A.

Și Curtea Constituțională, a arătat că în

concordanță cu jurisprudența C.E.D.O., principiul constituțional al egalității

în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice,

acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru

persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul în speță.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr.

819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2

alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt

neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanțele

judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le

înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în

art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în

conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din această perspectivă

Înalta Curte nu ar putea obliga Consiliul Superior al Magistraturii să-i

recunoască recurentei gradul profesional de judecător de curte de apel, prin

aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de

drept, respectiv procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de recurenta G.M., judecător în cadrul Tribunalului Cluj, ca fiind

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de G.M. împotriva

Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2008.