ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2815/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, reclamanta T.B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Arad

anularea Hotărârii nr. 14 din 31 martie 2008 emisă de pârâtă, și, totodată, obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de

Legea nr. 189/2000.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a fost supusă la persecuție etnică

și rasială în perioada 17 octombrie 1940 – 23 august 1944.

Reclamanta

a mai menționat faptul că la momentul respectiv avea 2 ani, iar din cauza

faptului că tatăl său a fost dus la muncă forțată, întreaga familie a resimțit

toate neajunsurile provenite de pe urma legilor rasiale.

Reclamanta

a mai susținut că a fost înscrisă în Registrul de Recensământ ca „având sânge

evreiesc" și ca urmare a C.C.M. nr. 8368 din 03 septembrie 1941 toți

evreii, inclusiv copii au fost obligați să poarte, ca semn distinctiv, o stea

cu șase colțuri, cusută pe haină, în partea dreaptă a pieptului. Totodată,

autorizația comercială a tatălui său a fost anulată, interzicându-i-se dreptul

de a profesa meseria familiei.

În susținerea acțiunii,

reclamanta a depus înscrisuri.

Pârâta, prin întâmpinare, a

solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 303

din 12 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara, a admis acțiunea reclamantei, a

anulat Hotărârea nr. 14 din 31 martie 2008, a constatat că reclamanta este beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 și, totodată, a obligat pârâta

să-i acorde aceste drepturi începând cu data de 1 aprilie 2008

.

Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut, în esență,

că reclamanta era născută la momentul la care tatăl său a fost supus la muncă

obligatorie, în perioada august 1941 - august 1944, perioadă în care familia

reclamantei a fost strămutată din localitatea Vânători - unde își desfășurau

activitatea comercială - în localitatea Arad, la bunica reclamantei.

Chiar

dacă reclamanta - având vârsta de doi ani la momentul strămutării - nu a fost

supusă direct unor represiuni din partea autorităților,

instanța de fond a considerat că această stare de fapt nu înlătură

consecințele pe care

strămutarea părinților săi, închiderea societății

comerciale deținută de tatăl reclamantei și obligarea acestuia la muncă forțată

au avut-o asupra împrejurărilor în care reclamanta a fost nevoită să trăiască,

din momentul nașterii sale.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta

C.J.P. Arad a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta susține că localitatea din

care s-a mutat reclamanta era liberă, iar motivul plecării a fost oricare altul

decât persecuția etnică.

Recurenta mai arată că reclamanta

nu a făcut dovada refugierii/strămutării pretinse, astfel cum impun prevederile

art. 4 din HG nr. 127/2002 .

De asemenea, se menționează că instanța de fond a apreciat în mod

nelegal, în absenta probelor, faptul că reclamanta „beneficiază de statutul de

refugiată, dat fiind faptul că a fost afectată în mod indiscutabil prin această

formă de persecutare la care au fost supuși părinții săi", atât timp cât

din

înscrisurile existente la dosar nu

rezultă că familia reclamantei

ar fi fost strămutată, refugiată sau

evacuată în mod forțat din motive etnice de către autoritățile vremii

respective.

Obligarea tatălui reclamantei, H.I., la muncă forțată, potrivit adeverinței

nr. CR-737 din 23 iunie 1970 eliberată de

C.M.J.

Arad, nu poate conduce la concluzia că familia reclamantei a fost

strămutată, refugiată sau evacuată din

localitatea Vânători.

Deasemenea, faptul că societatea comercială deținută de

părinții reclamantei în localitatea Vânători,

județul Arad, „a fost radiată din

oficiu pe data de 9 februarie 1941", astfel cum se certifică prin adeverința nr. C5-500 din 9 iunie 1970,

eliberată de M.A.I. – F.

A.S. județul Arad,

nu înseamnă că familia reclamantei a fost

refugiată, strămutată sau

evacuată din localitatea Vânători, iar acest fapt a reprezentat o persecuție

din motive etnice.

Adeverința nr. 674 din 7 noiembrie 2007, eliberată

de C.

E. (M) Arad certifică faptul că numita H.B., născută în

anul

1939, an în care avea domiciliul în Arad,

figurează

înscrisă în registrul privind recensământul locuitorilor având

sânge evreiesc.

Dovada strămutării, refugierii sau evacuării nu se face

în

nici un caz prin deduceri, supoziții, presupuneri, care, în speță, așa

cum

rezultă din considerentele sentinței recurate, nu sunt întemeiate

nici măcar pe un raționament

logic.

Dealtfel, instanța de fond prin soluția dată nici nu indică care

ar fi

perioada în care reclamanta ar fi fost refugiată, astfel că, deși obligă comisia

din cadrul C.J.P. Arad să emită hotărârea de

recunoaștere a

calității reclamantei de refugiată și de acordare a

drepturilor,

instanța de fond omite să indice în dispozitivul sentinței

intervalul

de timp în care ar fi fost refugiată reclamanta.

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu

dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 1 din O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui

act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate

cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana

care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă

localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să

acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau

au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil,

prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Înalta Curte constată că

reclamanta nu a fost în măsură să dovedească cu certitudine cele invocate, iar

actul administrativ atacat nu a fost combătut cu nici un mijloc de probă din

care să rezulte că situația sa se încadrează în dispozițiile Legii nr. 189/2000,

în sensul că în perioada regimurilor instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice.

Așadar, înscrisurile pe care

instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerințele

prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Prin urmare, în raport cu

obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, pentru a se ajunge

la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind

datori, potrivit textului de lege sus citat, să pună întrebări părților sau să

pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la

dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare,

putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se

împotrivesc.

De asemenea, instanța este

datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul

și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților

ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Neprocedând în acest mod,

hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc

adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care

urmează a fi casată.

La rejudecare se va solicita

reclamantei să depusă înscrisuri din care să rezulte statutul de strămutați sau

refugiați al părinților săi sau să propună audierea martorilor care cunosc

motivele și perioada strămutării sau refugierii, localitatea în care au fost

strămutați sau refugiați, cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 105/1999, modificată

prin Legea nr. 189/2000 și Normele metodologice de aplicare a prevederilor

O.U.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, cu modificările

ulterioare.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și

alin. (2) C. proc. civ., recursul va fi admis iar sentința atacată va fi casată

cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

C.J.P. Arad, împotriva sentinței civile nr. 303 din 12 noiembrie 2008 a Curții

de Apel Timișoara, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 mai 2009.