ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2815/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, reclamanta T.B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Arad anularea Hotărârii nr. 14 din 31 martie 2008 emisă de pârâtă, și, totodată, obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a fost supusă la persecuție etnică și rasială în perioada 17 octombrie 1940 – 23 august 1944. Reclamanta a mai menționat faptul că la momentul respectiv avea 2 ani, iar din cauza faptului că tatăl său a fost dus la muncă forțată, întreaga familie a resimțit toate neajunsurile provenite de pe urma legilor rasiale.

Reclamanta a mai susținut că a fost înscrisă în Registrul de Recensământ ca „având sânge evreiesc" și ca urmare a C.C.M. nr. 8368 din 03 septembrie 1941 toți evreii, inclusiv copii au fost obligați să poarte, ca semn distinctiv, o stea cu șase colțuri, cusută pe haină, în partea dreaptă a pieptului. Totodată, autorizația comercială a tatălui său a fost anulată, interzicându-i-se dreptul de a profesa meseria familiei. În susținerea acțiunii, reclamanta a depus înscrisuri. Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 303 din 12 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara, a admis acțiunea reclamantei, a anulat Hotărârea nr. 14 din 31 martie 2008, a constatat că reclamanta este beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 și, totodată, a obligat pârâta să-i acorde aceste drepturi începând cu data de 1 aprilie 2008 . Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta era născută la momentul la care tatăl său a fost supus la muncă obligatorie, în perioada august 1941 - august 1944, perioadă în care familia reclamantei a fost strămutată din localitatea Vânători - unde își desfășurau activitatea comercială - în localitatea Arad, la bunica reclamantei.

Chiar dacă reclamanta - având vârsta de doi ani la momentul strămutării - nu a fost supusă direct unor represiuni din partea autorităților, instanța de fond a considerat că această stare de fapt nu înlătură consecințele pe care strămutarea părinților săi, închiderea societății comerciale deținută de tatăl reclamantei și obligarea acestuia la muncă forțată au avut-o asupra împrejurărilor în care reclamanta a fost nevoită să trăiască, din momentul nașterii sale. Împotriva acestei hotărâri, pârâta C.J.P. Arad a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta susține că localitatea din care s-a mutat reclamanta era liberă, iar motivul plecării a fost oricare altul decât persecuția etnică.

Recurenta mai arată că reclamanta nu a făcut dovada refugierii/strămutării pretinse, astfel cum impun prevederile art. 4 din HG nr. 127/2002 . De asemenea, se menționează că instanța de fond a apreciat în mod nelegal, în absenta probelor, faptul că reclamanta „beneficiază de statutul de refugiată, dat fiind faptul că a fost afectată în mod indiscutabil prin această formă de persecutare la care au fost supuși părinții săi", atât timp cât din înscrisurile existente la dosar nu rezultă că familia reclamantei ar fi fost strămutată, refugiată sau evacuată în mod forțat din motive etnice de către autoritățile vremii respective. Obligarea tatălui reclamantei, H.I., la muncă forțată, potrivit adeverinței nr. CR-737 din 23 iunie 1970 eliberată de C.M.J.

Arad, nu poate conduce la concluzia că familia reclamantei a fost strămutată, refugiată sau evacuată din localitatea Vânători. Deasemenea, faptul că societatea comercială deținută de părinții reclamantei în localitatea Vânători, județul Arad, „a fost radiată din oficiu pe data de 9 februarie 1941", astfel cum se certifică prin adeverința nr. C5-500 din 9 iunie 1970, eliberată de M.A.I. – F. A.S. județul Arad, nu înseamnă că familia reclamantei a fost refugiată, strămutată sau evacuată din localitatea Vânători, iar acest fapt a reprezentat o persecuție din motive etnice. Adeverința nr. 674 din 7 noiembrie 2007, eliberată de C. E. (M) Arad certifică faptul că numita H.B., născută în anul 1939, an în care avea domiciliul în Arad, figurează înscrisă în registrul privind recensământul locuitorilor având sânge evreiesc.

Dovada strămutării, refugierii sau evacuării nu se face în nici un caz prin deduceri, supoziții, presupuneri, care, în speță, așa cum rezultă din considerentele sentinței recurate, nu sunt întemeiate nici măcar pe un raționament logic. Dealtfel, instanța de fond prin soluția dată nici nu indică care ar fi perioada în care reclamanta ar fi fost refugiată, astfel că, deși obligă comisia din cadrul C.J.P. Arad să emită hotărârea de recunoaștere a calității reclamantei de refugiată și de acordare a drepturilor, instanța de fond omite să indice în dispozitivul sentinței intervalul de timp în care ar fi fost refugiată reclamanta. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Înalta Curte constată că reclamanta nu a fost în măsură să dovedească cu certitudine cele invocate, iar actul administrativ atacat nu a fost combătut cu nici un mijloc de probă din care să rezulte că situația sa se încadrează în dispozițiile Legii nr. 189/2000, în sensul că în perioada regimurilor instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice.

Așadar, înscrisurile pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă. Prin urmare, în raport cu obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Astfel, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, potrivit textului de lege sus citat, să pună întrebări părților sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc.

De asemenea, instanța este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor. Neprocedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată. La rejudecare se va solicita reclamantei să depusă înscrisuri din care să rezulte statutul de strămutați sau refugiați al părinților săi sau să propună audierea martorilor care cunosc motivele și perioada strămutării sau refugierii, localitatea în care au fost strămutați sau refugiați, cu respectarea prevederilor O.U.G.

nr. 105/1999, modificată prin Legea nr. 189/2000 și Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, cu modificările ulterioare. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., recursul va fi admis iar sentința atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.J.P. Arad, împotriva sentinței civile nr. 303 din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2009.