ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4178/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele: S-a constatat că, nesoluționarea notificării este imputabilă Primăria municipiului București prin Primarul General, care nu s-a conformat obligației imperative reglementată de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv de a emite în termenul prevăzut de lege dispoziție sau decizie motivată cu privire la notificare. Instanța, apreciind că acțiunea este întemeiată a dispus obligarea pârâtei să emită dispoziție motivată ca răspuns la notificare, cu privire la imobilul situat în București, sector 2. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținându-se culpa procesuală a pârâtei, instanța a obligat-o să plătească reclamantului 1000 lei cheltuieli de judecată.

Prin apelul declarat de pârâtă, hotărârea instanței de fond a fost criticată pentru nelegalitate și netemeinicie, învederându-se că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire are caracter dispozitiv și depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la plata despăgubirilor, în măsura dovedirii culpei. De asemenea, s-a arătat că în mod greșit pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu s-a dovedit culpa sa procesuală.

Instanța de apel a reținut că, cererea de sesizare a instanței la 17 martie 2006 are ca obiect obligarea apelantei să se pronunțe asupra notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, prin care intimatul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 2. Nu s-au putut reține criticile formulate de apelant cu privire la natura termenului, având în vedere că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care, stabilind obligația unității deținătoare de a se pronunța prin decizie motivată asupra cererii de restituire în natură, stabilește un termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, conform cerințelor art. 23 din aceeași lege.

S-a avut în vedere că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației ce revine unității deținătoare are două date de referință, respectiv data depunerii notificării și data depunerii actelor doveditoare, concluzie ce se desprinde din textul de lege menționat și care este prevăzut în mod expres în H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, modificată. Prorogarea acestui termen s-ar fi putut face cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor depuse ar fi comunicat intimatului în intervalul de 60 de zile împrejurarea că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Cu privire la obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, curtea a reținut că la baza acordării acestora se află principiul acoperirii integrale a pagubei suferite de partea câștigătoare și culpa procesuală a părții adverse, conform disp. art. 274 C. proc. civ. În acest sens, s-a reținut că chiar promovarea căii de atac aleasă de pârât justifică acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece nu a ales calea executării de bună-voie a obligației stabilite de lege, ci a preferat ca persoana îndreptățită, după ce a depus notificare, să se adreseze instanțelor judecătorești pentru a-și valorifica dreptul născut din lege, fiind nefondată și această critică. În motivarea recursului, pârâta arată că, instanța de apel a respins în mod nefondat apelul, reținând greșit că, ea nu a comunicat intimatului G.M.

necesitatea completării probelor, deși notificarea a fost însoțită de înscrisuri. Se susține de recurentă că nu este de acord cu raționamentul instanței de apel, deoarece termenul de 60 de zile în care trebuie să răspundă la notificare este unul de recomandare și nu un termen imperativ, fiind practic imposibil ca într-un interval de 60 de zile să fie soluționată o notificare formulată de persoana îndreptățită, în sensul prevăzut de Legea nr. 10/2001. O a doua critică se referă la aplicarea greșită a disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ., prin care a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, fără a se dovedi culpa sa procesuală și că suma de 1000 lei este prea mare în raport cu munca efectiv îndeplinită de avocat în cauză.

Analizând recursul în limita criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat. În mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, procedura administrativă constituie o primă etapă obligatorie, însă, în prezenta cauză, intimatul-reclamant a declanșat această procedură, formulând în termenul prevăzut de lege notificare pentru restituirea imobilului, situat în București, sector 2. Obiectul cauzei îl constituie „obligația de a face", respectiv de a răspunde reclamantului prin decizie motivată la notificarea trimisă în baza Legii nr. 10/2001. Este bine cunoscut că, finalizarea procedurii administrative se realizează prin emiterea dispoziției, sau, după caz, a deciziei de către unitatea notificată, iar în cauză intimatul-reclamant nu este în culpă pentru nefinalizarea acestei proceduri.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra notificării în termen de 60 de zile de la data înregistrării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Prin lege sunt stabilite două date de referință pentru îndeplinirea obligației unității notificate de a se pronunța asupra notificării, dar, în cazul în care persoana îndreptățită a depus actele pe care le posedă și arată că nu deține alte acte, unitatea notificată este obligată să se pronunțe numai pe baza actelor depuse. Termenul pentru îndeplinirea obligației nu poate fi prorogat fără acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite. Prorogarea este posibilă numai dacă entitatea obligată să soluționeze notificarea, în urma analizei actelor doveditoare, deja depuse, comunică notificatorului, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei.

Or, în speță, nu s-a solicitat intimatului-reclamant vreo dovadă în plus, acesta acceptând soluționarea notificării, în raport de actele existente. Î n cazul acțiunii promovate de intimatul-reclamant nu se cercetează existența și întinderea drepturilor, ci se verifică numai dacă recurenta și-a îndeplinit în termenul prevăzut de lege obligația de a răspunde la notificare. În situația în care recurenta aprecia că intimatul-reclamant nu a dovedit cu actele prezentate solicitările din notificare, avea obligația să procedeze la emiterea unei decizii de respingere motivate ori de admitere parțială, decizie care este supusă controlului instanței de judecată. Trebuie observat că, prin hotărârea recurată, care a menținut soluția instanței de fond, recurenta-pârâtă nu a fost obligată să emită decizie de admitere a notificării, ci doar să emită o decizie ca răspuns la notificarea formulată de reclamant.

Față de faptul că, reclamantul a adresat notificare pârâtei, ca persoană deținătoare, în accepțiunea juridică a acestei noțiuni și că persoana notificată nu a răspuns persoanei îndreptățite printr-o decizie sau dispoziție motivată de respingere a notificării, singura care poate fi atacată în justiție de către persoana care se pretinde îndreptățită, în termenul prevăzut de lege, corect s-a reținut conduita culpabilă a persoanei notificate care nu s-a conformat legii și care nu poate să afecteze interesele legitime ale persoanei solicitante. Or, conduita imputabilă persoanei notificate, care, din neglijență sau rea-voință nu dă curs notificărilor, refuzând să răspundă persoanei îndreptățite nu poate să prejudicieze interesele acesteia, ci, prin urmare, să o lipsească de posibilitatea de a-și valorifica dreptul instituit prin lege.

De aceea, se va considera că tăcerea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea de către aceasta a obligației statornicite prun lege corespunzător dreptului subiectiv, recunoscut persoanei îndreptățite, fie la restituirea în natură a unui bun, fie la celelalte forme de restituire prin echivalent a imobilelor preluate abuziv. În consecință, corect s-au interpretat dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reținându-se că este vorba de un termen imperativ și nu de recomandare, critica formulată sub acest aspect fiind nefondată. La fel este și critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanța a reținut culpa procesuală a recurentei, în condițiile în care reclamantul a avut câștig de cauză.

În plus, pârâta, prin promovarea căii de atac a apelului, care a fost respins, l-a obligat pe reclamant la efectuarea unor noi cheltuieli pentru angajarea apărătorului care să-i apere posibilitatea de valorificare a dreptului născut din lege. Este adevărat că potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au posibilitatea să micșoreze onorariile apărătorilor, în condițiile în care constată motivat că sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat în cauză. Or, în speță, cheltuielile de judecată la care a fost obligat apelantul sunt proporționale cu valoarea pricinii și cu munca prestată în apărare, corect fiind aplicate dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. Față de considerentele expuse, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București prin Primarul General urmează să fie respins ca nefondat. Conform art. 274 alin. (1), la cererea intimatului-reclamant, recurenta-pârâtă va fi obligată să-i plătească acestuia suma de 1190 lei cheltuieli de judecată în recurs, dovedite cu chitanța de la fila 11 dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 48A din 28 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurenta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant G.M. suma de 1190 lei (unamieosutănouăzeci lei) cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2009.