ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4178/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4178/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Deliberând asupra recursului
civil de față;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
S-a
constatat că, nesoluționarea notificării este imputabilă Primăria municipiului
București prin Primarul General, care nu s-a conformat obligației imperative
reglementată de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv de a emite
în termenul prevăzut de lege dispoziție sau decizie motivată cu privire la
notificare.
Instanța, apreciind că
acțiunea este întemeiată a dispus obligarea pârâtei
să emită dispoziție motivată ca răspuns la notificare, cu privire la
imobilul
situat în București, sector 2.
În baza art. 274 alin. (1) C.
proc. civ., reținându-se culpa procesuală a pârâtei, instanța a obligat-o să
plătească reclamantului 1000 lei cheltuieli de judecată.
Prin apelul declarat de pârâtă, hotărârea instanței de fond a fost
criticată
pentru nelegalitate și netemeinicie, învederându-se că
termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a
se pronunța asupra cererii de restituire are caracter dispozitiv și depășirea
lui poate fi
sancționată cel mult cu
obligarea la plata despăgubirilor, în măsura dovedirii
culpei.
De asemenea, s-a arătat că în mod greșit pârâta a fost obligată la
plata
cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu s-a dovedit
culpa sa procesuală.
Instanța de apel a reținut
că, cererea de sesizare a instanței la 17 martie 2006 are ca obiect obligarea
apelantei să se pronunțe asupra notificării formulate în baza Legii nr.
10/2001, prin care intimatul a solicitat restituirea în natură a imobilului
situat în București, sector 2.
Nu s-au putut reține criticile formulate de apelant cu privire la
natura
termenului, având în vedere că instanța de fond a făcut o corectă
aplicare a dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care,
stabilind obligația
unității deținătoare de
a se pronunța prin decizie motivată asupra cererii de
restituire în natură, stabilește un termen de 60
de zile de la data înregistrării
notificării
sau de la data depunerii actelor doveditoare, conform cerințelor
art. 23
din aceeași lege.
S-a avut în vedere că
termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației ce revine unității
deținătoare are două date de referință, respectiv
data depunerii notificării și data depunerii actelor doveditoare,
concluzie ce
se desprinde din textul
de lege menționat și care este prevăzut în mod expres
în H.G. nr.
250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.
10/2001, modificată.
Prorogarea acestui termen
s-ar fi putut face cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, numai
dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor depuse ar fi comunicat
intimatului în intervalul de 60 de zile
împrejurarea
că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea
deciziei
de restituire.
Cu privire la obligarea
apelantei la plata cheltuielilor de judecată, curtea a reținut că la baza
acordării acestora se află principiul acoperirii integrale a pagubei suferite
de partea câștigătoare și culpa procesuală a părții adverse, conform disp. art.
274 C. proc. civ.
În acest sens, s-a reținut că
chiar promovarea căii de atac aleasă de pârât justifică acordarea cheltuielilor
de judecată, deoarece nu a ales calea executării de bună-voie a obligației
stabilite de lege, ci a preferat ca persoana îndreptățită, după ce a depus
notificare, să se adreseze instanțelor judecătorești pentru a-și valorifica
dreptul născut din lege, fiind nefondată și această critică.
În motivarea recursului,
pârâta arată că, instanța de apel a respins în mod nefondat apelul, reținând
greșit că, ea nu a comunicat intimatului G.M. necesitatea completării probelor,
deși notificarea a fost însoțită de înscrisuri.
Se susține de recurentă că nu
este de acord cu raționamentul instanței de apel, deoarece termenul de 60 de
zile în care trebuie să răspundă la notificare
este unul de recomandare și nu un termen imperativ, fiind practic
imposibil ca într-un interval de 60 de zile să fie soluționată o notificare
formulată de
persoana îndreptățită,
în sensul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
O a doua
critică se referă la aplicarea greșită a disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,
prin care a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată,
fără a se dovedi culpa sa procesuală și că suma
de 1000 lei este prea mare în
raport cu munca efectiv îndeplinită de
avocat în cauză.
Analizând recursul în limita
criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., se constată că nu este fondat.
În mecanismul de punere în
aplicare a Legii nr. 10/2001, procedura
administrativă
constituie o primă etapă obligatorie, însă, în prezenta cauză,
intimatul-reclamant
a declanșat această procedură, formulând în termenul
prevăzut de lege notificare pentru restituirea imobilului, situat în
București,
sector 2.
Obiectul cauzei îl constituie
„obligația de a face", respectiv de a
răspunde
reclamantului prin decizie motivată la notificarea trimisă în baza
Legii
nr. 10/2001.
Este bine cunoscut că,
finalizarea procedurii administrative se realizează prin emiterea dispoziției,
sau, după caz, a deciziei de către
unitatea
notificată, iar în cauză intimatul-reclamant nu este în culpă pentru
nefinalizarea
acestei proceduri.
Potrivit art. 25 alin. (1)
din Legea nr. 10/2001, republicată, unitatea deținătoare
este obligată să se pronunțe asupra notificării
în termen de 60 de zile de la
data înregistrării sau, după caz, de la
data depunerii actelor doveditoare.
Prin lege sunt stabilite două
date de referință pentru îndeplinirea
obligației
unității notificate de a se pronunța asupra notificării, dar, în cazul
în care persoana îndreptățită a depus actele pe
care le posedă și arată că nu
deține alte acte, unitatea notificată este
obligată să se pronunțe numai pe baza actelor depuse.
Termenul pentru îndeplinirea
obligației nu poate fi prorogat fără acordul expres sau tacit al persoanei
îndreptățite.
Prorogarea este posibilă
numai dacă entitatea obligată să soluționeze notificarea, în urma analizei
actelor doveditoare, deja depuse, comunică
notificatorului,
în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este
insuficientă
pentru fundamentarea deciziei.
Or, în speță, nu s-a solicitat
intimatului-reclamant vreo dovadă în plus,
acesta
acceptând soluționarea notificării, în raport de actele existente.
Î
n cazul
acțiunii promovate de intimatul-reclamant nu se cercetează existența și
întinderea drepturilor, ci se verifică numai dacă recurenta și-a îndeplinit în
termenul prevăzut de lege obligația de a răspunde la notificare.
În situația în care recurenta
aprecia că intimatul-reclamant nu a dovedit cu actele prezentate solicitările
din notificare, avea obligația să procedeze la
emiterea unei decizii de respingere motivate ori de admitere parțială,
decizie
care este supusă controlului instanței de judecată.
Trebuie observat că, prin
hotărârea recurată, care a menținut soluția instanței de fond, recurenta-pârâtă
nu a fost obligată să emită decizie de admitere a notificării, ci doar să emită
o decizie ca răspuns la notificarea formulată de reclamant.
Față de faptul că, reclamantul a adresat notificare pârâtei, ca persoană
deținătoare, în accepțiunea juridică
a acestei noțiuni și că persoana notificată
nu a răspuns persoanei
îndreptățite printr-o decizie sau dispoziție motivată de respingere a
notificării, singura care poate fi atacată în justiție de către persoana care
se pretinde îndreptățită, în termenul prevăzut de lege, corect s-a reținut
conduita culpabilă a persoanei notificate care nu s-a conformat
legii și care nu poate să afecteze interesele
legitime ale persoanei solicitante.
Or, conduita imputabilă persoanei notificate, care, din neglijență sau
rea-voință
nu dă curs notificărilor, refuzând să răspundă persoanei îndreptățite nu poate
să prejudicieze interesele acesteia, ci, prin urmare, să o lipsească de
posibilitatea de a-și valorifica dreptul instituit prin lege. De aceea, se va
considera că tăcerea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea de
către aceasta a obligației statornicite prun lege
corespunzător dreptului subiectiv, recunoscut persoanei îndreptățite,
fie la
restituirea în natură a unui bun, fie la celelalte forme de
restituire prin echivalent a imobilelor preluate abuziv.
În consecință, corect s-au
interpretat dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea
nr. 10/2001, reținându-se că este vorba de un termen imperativ și nu de
recomandare, critica formulată sub
acest aspect fiind nefondată.
La fel este și critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor
art. 274
alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanța a reținut culpa
procesuală a recurentei, în condițiile în care reclamantul a avut câștig de
cauză.
În plus, pârâta, prin
promovarea căii de atac a apelului, care a fost
respins, l-a obligat pe reclamant la efectuarea unor noi cheltuieli
pentru
angajarea apărătorului care
să-i apere posibilitatea de valorificare a dreptului
născut din lege.
Este adevărat că potrivit
art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au posibilitatea să micșoreze
onorariile apărătorilor, în condițiile în care constată motivat că sunt
nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat
în cauză.
Or, în speță, cheltuielile de judecată la care a fost obligat apelantul
sunt
proporționale cu valoarea pricinii și cu munca prestată în apărare,
corect fiind aplicate dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Față de considerentele expuse, recursul declarat de pârâta Primăria
municipiului
București prin Primarul General urmează să fie respins ca nefondat.
Conform art. 274 alin. (1),
la cererea intimatului-reclamant, recurenta-pârâtă va fi obligată să-i
plătească acestuia suma de 1190 lei cheltuieli de
judecată în recurs, dovedite cu chitanța de la fila 11 dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge
ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria municipiului
București
prin Primarul General împotriva deciziei nr. 48A din 28 ianuarie 2008 a Curții
de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie.
Obligă pe recurenta-pârâtă să
plătească intimatului-reclamant G.M. suma de 1190 lei (unamieosutănouăzeci lei)
cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2009.