ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3201/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3201/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 333 din 26 noiembrie

2008 a Curții de Apel Timișoara a fost admisă acțiunea formulată de U.C. în

contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră și cererea de intervenție accesorie formulată

de Corpul Național al Polițiștilor din Inspectoratul Județean al Polițiștilor

de Frontieră Timiș în interesul reclamantului; a fost anulată hotărârea nr. 58

din 30 mai 2008 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul

Ministerului Administrației și Internelor cât și decizia de imputare nr.

307.053 din 24 ianuarie 2008 emisă de Inspectoratul General al Poliției de

Frontieră.

Instanța de fond a dispus exonerarea

reclamantei de la plata sumei imputate și obligarea pârâților la restituirea

către reclamată a sumelor reținute în temeiul Deciziei de imputare.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut că reclamanta U.C. a îndeplinit

funcția de ofițer specialist III în cadrul compartimentului Financiar al

Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Timiș, iar la data de 19

octombrie 2006, s-a dispus constituirea unei comisii de cercetare

administrativă în vederea recuperării prejudiciului material pricinuit

Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Timiș prin plata pretins

necuvenită a unor sporuri salariale către agenții proveniți din sursă externă,

așa cum a rezultat din procesul-verbal de cercetare administrativă nr. 307049

din 24 februarie 2008.

Instanța a

reținut că în temeiul acestui proces-verbal au fost emise deciziile de imputare

din datele de 4 mai 2007 și 16 mai 2007, decizii care au fost anulate de

Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerul Internelor și

Reformei Administrative (acum devenit Ministerul Administrației și Internelor)

prin hotărârile nr. 59, 60 și 61 din 14 septembrie 2007.

Ca urmare a

anulării acestor decizii de imputare, Inspectoratul General al Poliției de

Frontieră a dispus declanșarea cercetării administrative, în vederea stabilirii

persoanelor vinovate de nerecuperarea pagubei produse prin emiterea deciziilor

de imputare în mod nelegal.

Această cercetare

administrativă a fost finalizată prin procesul-verbal de cercetare

administrativă în temeiul căruia a fost emisă decizia de imputare nr. 307053/2008,

care face obiectul dosarului de față prin care i-a fost imputată reclamantei U.C.

suma de 77.663 lei în conformitatea cu O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea

materială a militarilor.

Instanța de fond a

reținut că această reglementare (O.G. nr. 121/1998) este aplicabilă și

funcționarilor publici din cadrul Ministerului Administrației și Internelor,

întrucât la data edictării acestui act normativ nu existau funcționari publici

în cadrul instituțiilor militare indicate la art. 2, iar legiuitorul din 1998 a

utilizat noțiunea de „personal civil" , care este mai cuprinzătoare decât

aceea a personalului contractual.

Instanța de fond a

reținut că termenul total impus de lege pentru cercetarea administrativă a fost

de 120 de zile, începând cu 1 octombrie 2007 și sfârșind la data de 29 ianuarie

2008, iar emiterea procesului-verbal de cercetare administrativă la 24 ianuarie

2008 a fost făcută în cadrul termenului legal.

De asemenea, instanța

a reținut că susținerea reclamantei cu privire la legalitatea acordării sporurilor

ce constituie paguba nu poate fi primită atâta timp cât prin procesul-verbal

contestat, Comisia de soluționare a Contestațiilor a apreciat că există o

pagubă, constatată de comisia de cercetare administrativă și în temeiul căreia

s-au emis deciziile de imputare obiect al dosarului de față, însă instanța a

apreciat că în mod greșit Comisia a refuzat analizarea condițiilor existenței

unei pagube generate de acordarea sporurilor arătate.

Instanța de fond a

constatat că la dosarul cauzei există o notă a direcției de specialitate a

Ministerului Administrației și Internelor, prin care s-a apreciat în sensul că

sporurile în discuție trebuie să fie acordate agenților încadrați din sursă

externă, situație în care nu poate fi imputată reclamantei existența unei

pagube determinate de aplicarea sau interpretarea eronată a unor dispoziții

legale lipsite de claritate.

S-a reținut că

imputarea acestor sume de bani reclamantei aduce atingere în mod evident

dreptului de proprietate al acesteia prin diminuarea patrimoniului său, ceea ce

impune ca această privare de proprietate să îndeplinească cerințele impuse de

art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Sub acest

aspect, instanța de fond a reținut că nu poate constitui o privare de

proprietate legală, imputarea unei sume cu titlul de reparare a unei pagube a

cărei existență este incertă din punct de vedere legal, întrucât opinia

oficială a autorității statale pretins păgubite este în sensul că sumele

respective erau datorate agenților încadrați din sursă externă.

Instanța de fond a

concluzionat că nu a fost dovedită în cauză, condiția existenței unei pagube,

astfel încât deciziile de imputare emise în sarcina reclamantei vor fi anulate

și aceasta va fi exonerată de la plata sumei datorate.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și

Ministerul Administrației și Internelor, recursuri întemeiate pe dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ., conform cărora recursul declarat împotriva

unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat

la motivele de casarea prevăzute în art. 304,instanța putând să examineze cauza

sub toate aspectele.

Recurentul

Inspectoratul General al Poliție de Frontieră București, critică sentința

instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență că

în mod eronat a fost exonerată intimata-reclamantă de plata sumei ce i-a fost

imputată, întrucât potrivit Hotărârilor nr. 59, 60, 61 pronunțate de Comisia de

Jurisdicție a imputațiilor la data de 14 septembrie 2007, (neatacate la

instanță) s-a stabilit cu certitudine existența unei pagube determinată de

acordarea nelegală a unor sporuri agenților Poliției de Frontieră Română,

intimații-reclamanți efectuând practic pregătire individuală la locul de muncă,

asimilată stagiului la unități și neavând dreptul la plata acestor sporuri,

astfel încât atât decizia de imputare cât și hotărârile emise și procedura

administrativă-jurisdicțională sunt legale.

Recurentul Ministerul

Administrației și Internelor prin motivele de recurs formulate susține ca

hotărârea instanței de fond este vădit netemeinică și nelegală, cercetarea

administrativă materializată în procesul-verbal nr. 307049 din 24 ianuarie 2008

constatând că vinovat de neemiterea deciziilor de imputare în termenul legal

(fapt ce a condus la pierderea dreptului de stabilire a răspunderii materiale

în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei), este și

intimata-reclamantă, care astfel a încălcat dispozițiile art. 23 alin. (1) din O.G.

nr. 121/198 și pct. 88 din Instrucțiile Ministerului Administrației și

Internelor nr. 830/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Susține

recurentul că s-a dovedit existența unei pagube, aceasta fiind recunoscută de

către intimata-reclamantă, membră a comisiei de cercetare administrativă din

cadrul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Timiș.

O altă critică a

recurentului se referă la faptul că instanța de fond a admis în mod cu totul eronat

cererea de intervenție formulată de intervenientul Consiliului Teritorial al

Corpului Național al Polițiștilor din Inspectoratul Județean al Poliției de

Frontieră Timiș, această cerere fiind de fapt inadmisibilă și lipsită de

interes, pentru că respectiva organizație profesională nu are nici un fel de

competențe în a se pronunța asupra modalităților de efectuare a cercetării

administrative.

Recurentul

critică sentința instanței de fond și sub aspectul obligării pârâților la plata

cheltuielilor de judecată, suma solicitată de intimata-reclamantă de 6376,73

lei reprezentând onorariu de avocat, fiind excesivă în raport de complexitatea

pricinii și prestația acestuia, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

judecătorii având dreptul să mărească sau să micșoreze onorariul avocaților

față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Intimata-reclamantă U.C.

a depus întâmpinare la recursurile formulate, solicitând respingerea acestora

ca nefondate.

Analizând recursurile

formulate prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale

incidente în cauză; având în vedere și probatoriile administrate, Înalta Curte

constată că sunt nefondate și urmează a fi respinse potrivit art. 312 C. proc.

civ. pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Conform doctrinei

juridice condiția existenței unui prejudiciu este de esența răspunderii

materiale, acesta trebuind să fie un prejudiciu „efectiv, real, cert și cauzat

direct unității".

In speță, paguba

invocată de pârâtă este reprezentată de acordarea în cursul anilor 2005 și 2006

a unor sporuri agenților din sursă externă, sporuri ce au fost considerate a fi

acordate nelegal de către recurenți.

Așa cum corect a

reținut și instanța de fond, paguba invocată în cauză nu poate avea un caracter

cert, atâta timp cât sunt discuții și păreri contradictorii cu privire la

legalitatea constatării acestei pagube.

Instanța de fond în

mod legal a reținut că exista și o lipsă de claritate a legislației în ce

privește acordarea acestor sporuri agenților din sursă externă și că nu se

poate reține existența unei pagube generate de acordarea unor sporuri despre

care chiar și Ministerul Internelor și Reformei Administrative (în prezent

Ministerul Administrației și Internelor) prin adresa nr. 233949 din 21 martie

2008 și a exprimat opinia în sensul că „agenții încadrați din sursă externă nu

sunt cursanți și îndeplinesc misiuni specifice oricărui polițist de frontieră

și trebuie să beneficieze de toate drepturile financiare și materiale legale în

vigoare".

Același lucru

a fost susținut și de către Inspectorul General al Inspectoratului General al

Poliției de Frontieră în Nota de Raport nr. 126938 din 20 septembrie 2006.

Dar, întrucât

au existat și opinii contrare în sensul că agenții încadrați din sursă externă

nu pot beneficia de aceste sporuri, ele neputând fi acordate pe perioada

stagiului de practică, chiar dacă personalul respectiv desfășoară activități

concrete de frontieră, este clar că s-a creat o confuzie referitoare la

acordarea acestor sporuri și drept consecință prejudiciul rezultat din plata

acestor sporuri nu este unul cert stabilit.

În al doilea rând, în

situația în care s-ar retine totuși existenta unei pagube, aceasta poate fi

recuperată direct de la autorul direct în termenul de prescripție de 3 ani,

nefiind necesară recuperarea acesteia de la intimata-reclamantă care nu are

decât o răspundere subsidiară și numai în cazul în care se constată că autorul

direct este insolvabil.

Sumele de

bani imputate pot fi recuperate în justiție de la agenții respectivi care au

primit sporurile salariale pretins a fi nedatorate de către

recurenții-reclamanți.

Așadar, instanța de

fond a apreciat în mod corect faptul că „paguba are un caracter incert față de

cel răspunzător subsidiar" și nu poate face obiectul tragerii la

răspundere materială, lipsind certitudinea creanței.

Susținerile recurentei-pârâte

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră referitoare la faptul că există

o pagubă, deoarece au fost emise Hotărârile nr. 59, 60, 61 din 14 septembrie 2007

ale Comisiei de jurisdicție a Imputațiilor, decizii ce nu au fost atacate la

instanța judecătorească abilitată, sunt neîntemeiate, atâta timp cât așa cum

s-a arătat, paguba este incertă și mai există posibilitatea de a fi recuperată

de la agenții care au încasat sporurile.

Mai mult decât atât,

art. 19 din O.G. nr. 121/1998 act normativ aplicabil în cauză, prevede că

intervine „răspunderea subsidiară" a militarilor doar în „cazul

constatării insolvabilității autorului direct al prejudiciului".

Concluzionând

că prejudiciul imputat nu este cert stabilit pentru că însăși acordarea

sporurilor nu a fost lămurită sub aspectul legalității acordării acestora,

existând confuzii chiar la nivel central cu privire la acest aspect, instanța

de fond nu s-a pronunțat asupra legalității acordării sporurilor așa cum eronat

pretinde recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

În înțelesul

legii paguba nu este certă tocmai pentru că există numeroase îndoieli și opinii

cu privire la acordarea sporurilor agențiilor de sursă externă.

Practica judiciară

invocată de recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră

(decizia civilă nr. 3409 din 10 octombrie 2008) nu poate fi avută în vedere la

soluționarea prezentei cauze pentru ca, așa cum s-a precizat, în speță este în

discuție problema sumelor încasate necuvenit de către agenții de sursă externă,

care în opinia Ministerului de resort nu efectuează numai pregătire individuală

la locul de muncă, ci îndeplinesc și misiuni specifice oricărui polițist de

frontieră (vezi adresa nr. 233949 din 21 martie 2008).

Recurentul-pârât Ministerul

Administrației și Internelor critică sentința instanței de fond, susținând că

instanța de fond la pronunțarea acesteia nu a observat care este motivul

nerecuperării pagubei de la cei care au produs-o, respectiv expirarea

termenului prevăzut la art. 23 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 121/1998, aspect

care a determinat obligația restituirii sumelor respective de la membrii

comisiei de cercetare administrativă, printre care se află intimatul-reclamant.

Dar, așa cum corect a

reținut și instanța de fond, cercetarea administrativă s-a finalizat prin

procesul-verbal de cercetare administrativă nr. 307049 din 24 ianuarie 2008 în

termenul de 120 de zile impus de lege, începând la 1 octombrie 2007 și sfârșind

la 29 ianuarie 2008.

Critica

recurentului-pârât Ministerul Administrației și Internelor în ce privește

greșita admitere de către instanța de fond a cererii de intervenție accesorie

formulată de Corpul Național al Polițiștilor este și ea neîntemeiată.

Aceasta pentru că

potrivit H.G. nr. 1305 din 20 noiembrie 2002 privind aprobarea Regulamentului

de Organizare și funcționare a Corpului Național al Polițiștilor și Legii nr.

360 din 6 iunie 2002 privind statutul polițistului, acest organism promovează

interesele polițiștilor și apără drepturile acestora.

Cum obiectul cauzei

dedusă judecății este anularea unor acte prin care s-au adus atingere unor

drepturi ale polițistului de frontieră, în mod corect instanța de fond a

procedat la admiterea cererii de intervenție accesorie formulată de Corpul

Național al Polițistului în interesul reclamantei.

Critica aceluiași

recurent-pârât Ministerul Administrației și Internelor referitoare la acordarea

în integralitate a cuantumului onorariilor de avocat - cheltuieli de judecată

în sumă de 6376,73 lei la care a fost obligat către intimata-reclamantă este de

asemenea neîntemeiat.

Instanța de fond avea dreptul de

a micșora onorariul de avocat, însă acest lucru nu este reglementat ca o

obligație a instanței de judecată, iar în al doilea rând, în speță, în mod

corect s-a apreciat că nu se impunea reaprecierea onorariului de avocat sub

aspectul reducerii cuantumului față de complexitatea speței și munca depusă de

avocat, onorariul avocațial cuprinzând toate actele de procedură îndeplinite și

asistența legală a reclamantului încă din faza plângerii în fața Comisiei de

jurisdicție a Imputațiilor.

Pentru toate

aceste considerente, Înalta Curte retine că în mod legal și temeinic instanța

de fond a pronunțat sentința atacată, constatând nelegalitatea hotărârii nr. 58

din 30 mai 2008 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul

Ministerului Internelor și Reformei Administrative și a deciziei de imputare

nr. 307053 din 24 ianuarie 208 emisă de Inspectoratul General al Poliției de

Frontieră și dispunând anularea acestora, exonerând pe intimata-reclamantă de

plata sumei de 77.663 lei ce i-a fost imputată nelegal.

Recursurile formulate

sunt nefondate și, în baza art. 312 C. proc. civ., vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General

al Poliției de Frontieră împotriva sentinței civile nr. 333 din 26 noiembrie

2008 a Curții de Apel Timișoara.

Obligă

recurenții-pârâți la plata sumei de 5868,52 lei cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariul de avocat și cheltuieli de transport, către

intimata-reclamantă U.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2009.