ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3201/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 333 din 26 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara a fost admisă acțiunea formulată de U.C. în contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și cererea de intervenție accesorie formulată de Corpul Național al Polițiștilor din Inspectoratul Județean al Polițiștilor de Frontieră Timiș în interesul reclamantului; a fost anulată hotărârea nr. 58 din 30 mai 2008 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor cât și decizia de imputare nr. 307.053 din 24 ianuarie 2008 emisă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

Instanța de fond a dispus exonerarea reclamantei de la plata sumei imputate și obligarea pârâților la restituirea către reclamată a sumelor reținute în temeiul Deciziei de imputare. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că reclamanta U.C.

a îndeplinit funcția de ofițer specialist III în cadrul compartimentului Financiar al Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Timiș, iar la data de 19 octombrie 2006, s-a dispus constituirea unei comisii de cercetare administrativă în vederea recuperării prejudiciului material pricinuit Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Timiș prin plata pretins necuvenită a unor sporuri salariale către agenții proveniți din sursă externă, așa cum a rezultat din procesul-verbal de cercetare administrativă nr. 307049 din 24 februarie 2008. Instanța a reținut că în temeiul acestui proces-verbal au fost emise deciziile de imputare din datele de 4 mai 2007 și 16 mai 2007, decizii care au fost anulate de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerul Internelor și Reformei Administrative (acum devenit Ministerul Administrației și Internelor) prin hotărârile nr. 59, 60 și 61 din 14 septembrie 2007. Ca urmare a anulării acestor decizii de imputare, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a dispus declanșarea cercetării administrative, în vederea stabilirii persoanelor vinovate de nerecuperarea pagubei produse prin emiterea deciziilor de imputare în mod nelegal.

Această cercetare administrativă a fost finalizată prin procesul-verbal de cercetare administrativă în temeiul căruia a fost emisă decizia de imputare nr. 307053/2008, care face obiectul dosarului de față prin care i-a fost imputată reclamantei U.C. suma de 77.663 lei în conformitatea cu O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. Instanța de fond a reținut că această reglementare (O.G. nr. 121/1998) este aplicabilă și funcționarilor publici din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, întrucât la data edictării acestui act normativ nu existau funcționari publici în cadrul instituțiilor militare indicate la art. 2, iar legiuitorul din 1998 a utilizat noțiunea de „personal civil" , care este mai cuprinzătoare decât aceea a personalului contractual.

Instanța de fond a reținut că termenul total impus de lege pentru cercetarea administrativă a fost de 120 de zile, începând cu 1 octombrie 2007 și sfârșind la data de 29 ianuarie 2008, iar emiterea procesului-verbal de cercetare administrativă la 24 ianuarie 2008 a fost făcută în cadrul termenului legal. De asemenea, instanța a reținut că susținerea reclamantei cu privire la legalitatea acordării sporurilor ce constituie paguba nu poate fi primită atâta timp cât prin procesul-verbal contestat, Comisia de soluționare a Contestațiilor a apreciat că există o pagubă, constatată de comisia de cercetare administrativă și în temeiul căreia s-au emis deciziile de imputare obiect al dosarului de față, însă instanța a apreciat că în mod greșit Comisia a refuzat analizarea condițiilor existenței unei pagube generate de acordarea sporurilor arătate.

Instanța de fond a constatat că la dosarul cauzei există o notă a direcției de specialitate a Ministerului Administrației și Internelor, prin care s-a apreciat în sensul că sporurile în discuție trebuie să fie acordate agenților încadrați din sursă externă, situație în care nu poate fi imputată reclamantei existența unei pagube determinate de aplicarea sau interpretarea eronată a unor dispoziții legale lipsite de claritate. S-a reținut că imputarea acestor sume de bani reclamantei aduce atingere în mod evident dreptului de proprietate al acesteia prin diminuarea patrimoniului său, ceea ce impune ca această privare de proprietate să îndeplinească cerințele impuse de art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, instanța de fond a reținut că nu poate constitui o privare de proprietate legală, imputarea unei sume cu titlul de reparare a unei pagube a cărei existență este incertă din punct de vedere legal, întrucât opinia oficială a autorității statale pretins păgubite este în sensul că sumele respective erau datorate agenților încadrați din sursă externă. Instanța de fond a concluzionat că nu a fost dovedită în cauză, condiția existenței unei pagube, astfel încât deciziile de imputare emise în sarcina reclamantei vor fi anulate și aceasta va fi exonerată de la plata sumei datorate. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Ministerul Administrației și Internelor, recursuri întemeiate pe dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., conform cărora recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casarea prevăzute în art. 304,instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.

Recurentul Inspectoratul General al Poliție de Frontieră București, critică sentința instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență că în mod eronat a fost exonerată intimata-reclamantă de plata sumei ce i-a fost imputată, întrucât potrivit Hotărârilor nr. 59, 60, 61 pronunțate de Comisia de Jurisdicție a imputațiilor la data de 14 septembrie 2007, (neatacate la instanță) s-a stabilit cu certitudine existența unei pagube determinată de acordarea nelegală a unor sporuri agenților Poliției de Frontieră Română, intimații-reclamanți efectuând practic pregătire individuală la locul de muncă, asimilată stagiului la unități și neavând dreptul la plata acestor sporuri, astfel încât atât decizia de imputare cât și hotărârile emise și procedura administrativă-jurisdicțională sunt legale.

Recurentul Ministerul Administrației și Internelor prin motivele de recurs formulate susține ca hotărârea instanței de fond este vădit netemeinică și nelegală, cercetarea administrativă materializată în procesul-verbal nr. 307049 din 24 ianuarie 2008 constatând că vinovat de neemiterea deciziilor de imputare în termenul legal (fapt ce a condus la pierderea dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei), este și intimata-reclamantă, care astfel a încălcat dispozițiile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/198 și pct. 88 din Instrucțiile Ministerului Administrației și Internelor nr. 830/1999, cu modificările și completările ulterioare. Susține recurentul că s-a dovedit existența unei pagube, aceasta fiind recunoscută de către intimata-reclamantă, membră a comisiei de cercetare administrativă din cadrul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Timiș.

O altă critică a recurentului se referă la faptul că instanța de fond a admis în mod cu totul eronat cererea de intervenție formulată de intervenientul Consiliului Teritorial al Corpului Național al Polițiștilor din Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Timiș, această cerere fiind de fapt inadmisibilă și lipsită de interes, pentru că respectiva organizație profesională nu are nici un fel de competențe în a se pronunța asupra modalităților de efectuare a cercetării administrative. Recurentul critică sentința instanței de fond și sub aspectul obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecată, suma solicitată de intimata-reclamantă de 6376,73 lei reprezentând onorariu de avocat, fiind excesivă în raport de complexitatea pricinii și prestația acestuia, în baza art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., judecătorii având dreptul să mărească sau să micșoreze onorariul avocaților față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Intimata-reclamantă U.C. a depus întâmpinare la recursurile formulate, solicitând respingerea acestora ca nefondate. Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale incidente în cauză; având în vedere și probatoriile administrate, Înalta Curte constată că sunt nefondate și urmează a fi respinse potrivit art. 312 C. proc. civ. pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Conform doctrinei juridice condiția existenței unui prejudiciu este de esența răspunderii materiale, acesta trebuind să fie un prejudiciu „efectiv, real, cert și cauzat direct unității". In speță, paguba invocată de pârâtă este reprezentată de acordarea în cursul anilor 2005 și 2006 a unor sporuri agenților din sursă externă, sporuri ce au fost considerate a fi acordate nelegal de către recurenți.

Așa cum corect a reținut și instanța de fond, paguba invocată în cauză nu poate avea un caracter cert, atâta timp cât sunt discuții și păreri contradictorii cu privire la legalitatea constatării acestei pagube.

Instanța de fond în mod legal a reținut că exista și o lipsă de claritate a legislației în ce privește acordarea acestor sporuri agenților din sursă externă și că nu se poate reține existența unei pagube generate de acordarea unor sporuri despre care chiar și Ministerul Internelor și Reformei Administrative (în prezent Ministerul Administrației și Internelor) prin adresa nr. 233949 din 21 martie 2008 și a exprimat opinia în sensul că „agenții încadrați din sursă externă nu sunt cursanți și îndeplinesc misiuni specifice oricărui polițist de frontieră și trebuie să beneficieze de toate drepturile financiare și materiale legale în vigoare". Același lucru a fost susținut și de către Inspectorul General al Inspectoratului General al Poliției de Frontieră în Nota de Raport nr. 126938 din 20 septembrie 2006. Dar, întrucât au existat și opinii contrare în sensul că agenții încadrați din sursă externă nu pot beneficia de aceste sporuri, ele neputând fi acordate pe perioada stagiului de practică, chiar dacă personalul respectiv desfășoară activități concrete de frontieră, este clar că s-a creat o confuzie referitoare la acordarea acestor sporuri și drept consecință prejudiciul rezultat din plata acestor sporuri nu este unul cert stabilit.

În al doilea rând, în situația în care s-ar retine totuși existenta unei pagube, aceasta poate fi recuperată direct de la autorul direct în termenul de prescripție de 3 ani, nefiind necesară recuperarea acesteia de la intimata-reclamantă care nu are decât o răspundere subsidiară și numai în cazul în care se constată că autorul direct este insolvabil. Sumele de bani imputate pot fi recuperate în justiție de la agenții respectivi care au primit sporurile salariale pretins a fi nedatorate de către recurenții-reclamanți. Așadar, instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că „paguba are un caracter incert față de cel răspunzător subsidiar" și nu poate face obiectul tragerii la răspundere materială, lipsind certitudinea creanței.

Susținerile recurentei-pârâte Inspectoratul General al Poliției de Frontieră referitoare la faptul că există o pagubă, deoarece au fost emise Hotărârile nr. 59, 60, 61 din 14 septembrie 2007 ale Comisiei de jurisdicție a Imputațiilor, decizii ce nu au fost atacate la instanța judecătorească abilitată, sunt neîntemeiate, atâta timp cât așa cum s-a arătat, paguba este incertă și mai există posibilitatea de a fi recuperată de la agenții care au încasat sporurile. Mai mult decât atât, art. 19 din O.G.

nr. 121/1998 act normativ aplicabil în cauză, prevede că intervine „răspunderea subsidiară" a militarilor doar în „cazul constatării insolvabilității autorului direct al prejudiciului". Concluzionând că prejudiciul imputat nu este cert stabilit pentru că însăși acordarea sporurilor nu a fost lămurită sub aspectul legalității acordării acestora, existând confuzii chiar la nivel central cu privire la acest aspect, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra legalității acordării sporurilor așa cum eronat pretinde recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră. În înțelesul legii paguba nu este certă tocmai pentru că există numeroase îndoieli și opinii cu privire la acordarea sporurilor agențiilor de sursă externă.

Practica judiciară invocată de recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră (decizia civilă nr. 3409 din 10 octombrie 2008) nu poate fi avută în vedere la soluționarea prezentei cauze pentru ca, așa cum s-a precizat, în speță este în discuție problema sumelor încasate necuvenit de către agenții de sursă externă, care în opinia Ministerului de resort nu efectuează numai pregătire individuală la locul de muncă, ci îndeplinesc și misiuni specifice oricărui polițist de frontieră (vezi adresa nr. 233949 din 21 martie 2008). Recurentul-pârât Ministerul Administrației și Internelor critică sentința instanței de fond, susținând că instanța de fond la pronunțarea acesteia nu a observat care este motivul nerecuperării pagubei de la cei care au produs-o, respectiv expirarea termenului prevăzut la art. 23 alin. (1) și (2) din O.G.

nr. 121/1998, aspect care a determinat obligația restituirii sumelor respective de la membrii comisiei de cercetare administrativă, printre care se află intimatul-reclamant. Dar, așa cum corect a reținut și instanța de fond, cercetarea administrativă s-a finalizat prin procesul-verbal de cercetare administrativă nr. 307049 din 24 ianuarie 2008 în termenul de 120 de zile impus de lege, începând la 1 octombrie 2007 și sfârșind la 29 ianuarie 2008. Critica recurentului-pârât Ministerul Administrației și Internelor în ce privește greșita admitere de către instanța de fond a cererii de intervenție accesorie formulată de Corpul Național al Polițiștilor este și ea neîntemeiată. Aceasta pentru că potrivit H.G.

nr. 1305 din 20 noiembrie 2002 privind aprobarea Regulamentului de Organizare și funcționare a Corpului Național al Polițiștilor și Legii nr. 360 din 6 iunie 2002 privind statutul polițistului, acest organism promovează interesele polițiștilor și apără drepturile acestora. Cum obiectul cauzei dedusă judecății este anularea unor acte prin care s-au adus atingere unor drepturi ale polițistului de frontieră, în mod corect instanța de fond a procedat la admiterea cererii de intervenție accesorie formulată de Corpul Național al Polițistului în interesul reclamantei. Critica aceluiași recurent-pârât Ministerul Administrației și Internelor referitoare la acordarea în integralitate a cuantumului onorariilor de avocat - cheltuieli de judecată în sumă de 6376,73 lei la care a fost obligat către intimata-reclamantă este de asemenea neîntemeiat.

Instanța de fond avea dreptul de a micșora onorariul de avocat, însă acest lucru nu este reglementat ca o obligație a instanței de judecată, iar în al doilea rând, în speță, în mod corect s-a apreciat că nu se impunea reaprecierea onorariului de avocat sub aspectul reducerii cuantumului față de complexitatea speței și munca depusă de avocat, onorariul avocațial cuprinzând toate actele de procedură îndeplinite și asistența legală a reclamantului încă din faza plângerii în fața Comisiei de jurisdicție a Imputațiilor.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte retine că în mod legal și temeinic instanța de fond a pronunțat sentința atacată, constatând nelegalitatea hotărârii nr. 58 din 30 mai 2008 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative și a deciziei de imputare nr. 307053 din 24 ianuarie 208 emisă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și dispunând anularea acestora, exonerând pe intimata-reclamantă de plata sumei de 77.663 lei ce i-a fost imputată nelegal. Recursurile formulate sunt nefondate și, în baza art. 312 C. proc. civ., vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră împotriva sentinței civile nr. 333 din 26 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara. Obligă recurenții-pârâți la plata sumei de 5868,52 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat și cheltuieli de transport, către intimata-reclamantă U.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2009.