ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2916/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 291 din 31 octombrie 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea precizată formulată de reclamantul B.G. împotriva pârâților I.G.P.F. și M.I.R.A., a dispus anularea deciziei de imputare nr. 307501 din 24 ianuarie 2008 emisă de pârâtul I și Hotărârea nr. 56 din 30 mai 2008 emisă de comisia de jurisdicție a imputațiilor din cadrul pârâtului II, a exonerat reclamantul de plata sumei de 82.223 lei imputată și a obligat pârâții la 6.283, 2 lei cheltuieli de judecată față de reclamantă; totodată, a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată în interesul reclamantului, de intervenientul Consiliul Teritorial al C.N.P.

din I.J.P.F. t imiș. În motivarea sentinței instanța de fond a reținut următoarele: În cauza dedusă judecății nu s-a dovedit aplicarea față de reclamant a unor dispoziții din O.G. nr. 121/1998 care să contravină legislației specifice funcționarului public, indiferent că acesta este statutar sau nu. Privitor la decizia de imputare atacată, cu nr. 307051 din 24 ianuarie 2008, instanța constată că aceasta s-a emis pentru suma de 82.223 lei, reprezentând prejudiciul creat prin nerespectarea prevederilor art. 23 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 121/1998, punctul 90 și a prevederilor punctului 90 din Instrucțiunile M.I.

nr. 830/1999 cu modificările și completările ulterioare". Din conținutul Hotărârii nr. 324039 din 13 noiembrie 2008 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor rezultă că suma imputată constituie contravaloarea unor drepturi salariale acordate unor agenți de poliție și pentru că acestea erau necuvenite s-a dispus, de către pârâți, formarea unei comisii din care a făcut parte și reclamantul, având atribuția de a stabili valoarea pagubei, persoanele care trebuie să repare paguba și partea de contribuție a fiecărui beneficiar, în temeiul punctului 90 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999 privind răspunderea militarilor pentru pagube. Constatându-se că respectiva comisie nu a emis decizia de imputare împotriva beneficiarilor sumelor, în termen, în raport cu prevederile art. 23 alin. (1) din O.G.

nr. 121/1998 și ale punctului 88 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999, pârâții au dispus recuperarea sumei de 82.223 lei de la reclamant. Potrivit afirmațiilor reprezentantului pârâților, consemnate în încheierea de ședință din 28 octombrie 2008, nu s-a putut recupera paguba de la beneficiarii drepturilor salariale în litigiu, datorită prevederilor Instrucțiunilor M.I. nr. 830/1999, cu toate că termenul general de prescripție de 3 ani față de respectivii beneficiari nu era împlinit la data respectivă. Instanța a reținut că natura răspunderii materiale a reclamantului stabilită de pârâți este una subsidiară și rezultă din interpretarea prevederilor art. 272 Codul Muncii, care este aplicabil și funcționarilor publici, atâta timp cât în legislația specifică acestora nu există o reglementare contrară.

Până la momentul în care nu se dovedește imposibilitatea recuperării pagubei de la cel care cauzat-o direct, paguba are caracter incert față de cel răspunzător subsidiar, deci nu poate face obiectul răspunderii materiale, lipsind certitudinea creanței. Raportat la acestea, instanța a constatat că pârâții nu au dovedit caracterul cert al prejudiciului, prevăzut de art. 270 Codul muncii. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâții I.G.P.F. și M.I.R.A., susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: - în mod greșit s-a reținut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 270 și art. 272 Codul muncii, deoarece în cazul funcționarilor publici cu statut special (polițiști) forma răspunderii juridice pentru prejudiciile cauzate unității o reprezintă răspunderea materială reglementată de Legea nr. 360/2002 privind statutul polițiștilor și O.G.

nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 78 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, „dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/ 1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, și ale altor acte normative în vigoare aplicabile funcționarului public, în situația în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislația specifică polițistului ”, iar prevederile pct. 6 al art. 2 din Instrucțiunile nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor definesc caracterul cert al prejudiciului ca fiind „întinderea precis determinată în expresie valorică”, contrar celor reținute în sentința instanței de fond - „până la momentul în care nu se dovedește imposibilitatea recuperării pagubei de la cel care a cauzat-o direct, paguba are caracter incert față de cel răspunzător subsidiar, deci nu poate face obiectul tragerii la răspundere materială, lipsind certitudinea creanței”; - instanța de fond a omis aplicabilitatea în cauză a următoarelor prevederi: - art. 25 alin. (4) din actul normativ privind răspunderea materială a militarilor „ decizia de imputare se emite în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent s- o emită și se comunică în termen de cel mult 15 zile celui obligat la plată”.

- art. 34 din O.G. nr. 121/1998 „după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovați de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepția situațiilor în care s-a dispus repunerea în termen". Mai mult, în cuprinsul pct. 176 din Instrucțiunile nr. 830/1999 este stabilit faptul că nerespectarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4) din ordonanță înlăuntrul cărora trebuie să se execute cercetarea administrativă și să se emită decizia de imputare duce la pierderea dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei.

Din interpretarea textelor normative indicate apare evident că legiuitorul a înțeles să sancționeze atât neemiterea deciziei de imputare cât și neemiterea deciziei de imputare în termen legal - faptă omisivă ce echivalează, ca efect practic, tot cu o neemitere a actului administrativ concretizat prin decizia de imputare . În ceea ce privește imposibilitatea recuperării pagubei de la cel care a cauzat-o direct, această inacțiune este dovedită și justificată, pe de o parte, prin normele legale indicate cât și prin dispozițiile Hotărârilor administrativ jurisdicționale anterioare aparținând Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor nr. 59, 60 și 61 din 14 septembrie 2007 necontestate, definitive (potrivit art. 31 alin. (4) din O.G.

nr. 121/1998), investite cu autoritate de lucru judecat, hotărâri prin care este stabilit fără dubiu faptul că deciziile de imputare nu au fost emise în termen. - în mod eronat a fost admisă cererea de intervenție formulată de Consiliul Teritorial al Corpului Național al Polițiștilor din I.J.P.F. Timiș, deoarece această organizație nu are nici un fel de competențe în a se pronunța asupra efectuării cercetării administrative; - obligarea pârâților la 6.283,2 lei cheltuieli de judecată este excesivă în raport de complexitatea cauzei și complexitatea prestației avocatului. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, ce se încadrează din punct de vedere procedural în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În mod corect instanța de fond a considerat „caracterul cert” al prejudiciului o condiție de angajare a răspunderii polițistului, deoarece nu există o contradicție între legislația de drept comun și legislația specială invocată de recurent, cu privire la necesitatea acestui element al răspunderii materiale. Astfel, există doar deosebiri de formulare în Instrucțiunile nr. 830/1999 fiind definit prejudiciul cert ca paguba cu o „întindere precis determinată în expresie valorică”. Este adevărat însă că, în considerente, instanța de fond a folosit expresia „prejudiciu cert” și pentru o altă condiție a răspunderii materiale în speță, respectiv caracterul subsidiar al răspunderii contestatorului, dar acest fapt nu a condus la pronunțarea unei soluții nelegale, deoarece decizia de imputare a fost emisă cu nerespectarea ambelor elemente.

Astfel, din înscrisurile existente la dosar a rezultat că la nivelul M.I.R.A. nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la situația acordării sporurilor agenților de sursă externă în cursul anilor 2005 și 2006. Prin adresa din 21 martie 2008 s-a statuat că „agenții încadrați din sursa externă nu sunt cursanți, ci îndeplinesc misiuni specifice oricărui polițist de frontieră și trebuie să beneficieze de toate drepturile financiare și materiale legale în vigoare”. Totodată, în Nota Raport nr. 126938/2006 a Inspectoratului general chestor de poliție se arată că agenții de poliție, pe perioada respectivă, trebuie să beneficieze de toate drepturile financiare și materiale în vigoare.

Prin motivele de recurs ce vizează fondul cauzei recurenții ignoră caracterul subsidiar al răspunderii materiale a contestatorului, instanța de fond reținând, în mod corect, că nu s-a dovedit imposibilitatea recuperării pagubei de la beneficiarii plăților considerate nelegale, iar Înalta Curte constată că hotărârile Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor legat de prescripție, invocate de recurenți, nu se bucură de autoritatea de lucru judecat prevăzută pentru hotărârile judecătorești. Cu privire la calitatea procesuală a intervenientului Corpul Național al Polițiștilor se reține că acesta este persoană juridică de drept public, ce funcționează potrivit Regulamentului de organizare și funcționare aprobat prin H.G.

nr. 1305 din 20 noiembrie 2002, iar potrivit art. 49 din Legea nr. 360/2002 acesta „promovează drepturile polițiștilor și apără drepturile acestora”. De asemenea, este nefondat motivul de recurs privitor la cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat, deoarece numărul mare de acte și complexitatea raporturilor juridice supuse analizei, existența mai multor termene de judecată, precum și necesitatea formulării de note scrise pe multiple aspecte, justifică acordarea sumei respective (aflată în marjele legale și supusă taxării și impozitării). Pentru considerentele menționate Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este legală și temeinică, iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de I.G.P.F. și M.A.I. împotriva sentinței nr. 291 din 31 octombrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Obligă recurenții la plata sumei de 2.376 lei către intimatul-reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată prin apreciere și cheltuieli de transport. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 mai 2009.