ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2916/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 291 din 31 octombrie 2008,

Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea precizată formulată de reclamantul B.G. împotriva pârâților I.G.P.F. și

M.I.R.A., a dispus anularea deciziei de imputare nr. 307501 din 24 ianuarie

2008 emisă de pârâtul I și Hotărârea nr. 56 din 30 mai 2008 emisă de comisia de

jurisdicție a imputațiilor din cadrul pârâtului II, a exonerat reclamantul de

plata sumei de 82.223 lei imputată și a obligat pârâții la 6.283, 2 lei

cheltuieli de judecată față de reclamantă; totodată, a fost admisă cererea de

intervenție accesorie formulată în interesul reclamantului, de intervenientul

Consiliul Teritorial al C.N.P. din I.J.P.F.

t

imiș.

În motivarea sentinței

instanța de fond a reținut următoarele:

În cauza dedusă judecății nu

s-a dovedit aplicarea față de reclamant a unor dispoziții din O.G. nr. 121/1998

care să contravină legislației specifice funcționarului public, indiferent că

acesta este statutar sau nu.

Privitor la decizia de

imputare atacată, cu nr. 307051 din 24 ianuarie 2008, instanța constată că

aceasta s-a emis pentru suma de 82.223 lei, reprezentând prejudiciul creat prin

nerespectarea prevederilor art. 23 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 121/1998,

punctul 90 și a prevederilor punctului 90 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999

cu modificările și completările ulterioare".

Din

conținutul Hotărârii nr. 324039 din 13 noiembrie 2008 emisă de Comisia de

soluționare a contestațiilor

rezultă că suma imputată constituie contravaloarea unor drepturi salariale

acordate unor agenți de poliție și pentru că acestea erau necuvenite s-a

dispus, de către pârâți, formarea unei comisii din care a făcut parte și

reclamantul, având atribuția de a stabili valoarea pagubei, persoanele care

trebuie să repare paguba și partea de contribuție a fiecărui beneficiar, în

temeiul punctului 90 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999 privind răspunderea

militarilor pentru pagube.

Constatându-se că respectiva

comisie nu a emis decizia de imputare împotriva beneficiarilor sumelor, în

termen, în raport cu prevederile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 și ale

punctului 88 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999, pârâții au dispus recuperarea

sumei de 82.223 lei de la reclamant.

Potrivit afirmațiilor reprezentantului

pârâților, consemnate în încheierea de ședință din 28 octombrie 2008, nu s-a

putut recupera paguba de la beneficiarii drepturilor salariale în litigiu,

datorită prevederilor Instrucțiunilor M.I. nr. 830/1999, cu toate că termenul

general de prescripție de 3 ani față de respectivii beneficiari nu era împlinit

la data respectivă.

Instanța a reținut că natura

răspunderii materiale a reclamantului stabilită de pârâți este una subsidiară

și rezultă din interpretarea prevederilor art. 272 Codul Muncii, care este

aplicabil și funcționarilor publici, atâta timp cât în legislația specifică

acestora nu există o reglementare contrară.

Până la momentul în care nu

se dovedește imposibilitatea recuperării pagubei de la cel care cauzat-o

direct, paguba are caracter incert față de cel răspunzător subsidiar, deci nu

poate face obiectul răspunderii materiale, lipsind certitudinea creanței.

Raportat la acestea,

instanța a constatat că pârâții nu au dovedit caracterul cert al prejudiciului,

prevăzut de art. 270 Codul muncii.

Împotriva acestei sentințe

au formulat recurs pârâții I.G.P.F. și M.I.R.A., susținând că hotărârea atacată

este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

- în mod greșit s-a reținut

aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 270 și art. 272 Codul muncii,

deoarece în cazul funcționarilor publici cu statut special (polițiști) forma

răspunderii juridice pentru prejudiciile cauzate unității o reprezintă

răspunderea materială reglementată de Legea nr. 360/2002 privind statutul

polițiștilor și O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor,

cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 78 alin. (2) din

Legea nr. 360/2002, „dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile

Legii nr. 188/ 1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și

completările ulterioare, și ale altor acte normative în vigoare aplicabile

funcționarului public, în situația în care domeniile respective nu sunt reglementate

în legislația specifică polițistului ”, iar prevederile pct. 6 al art. 2 din

Instrucțiunile nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor

definesc caracterul cert al prejudiciului ca fiind „întinderea precis determinată

în expresie valorică”, contrar celor reținute în sentința instanței de fond - „până

la momentul în care nu se dovedește imposibilitatea recuperării pagubei de la

cel care a cauzat-o direct, paguba are caracter incert față de cel răspunzător

subsidiar, deci nu poate face obiectul tragerii la răspundere materială,

lipsind certitudinea creanței”;

-

instanța de fond a omis aplicabilitatea în cauză a următoarelor prevederi:

- art. 25 alin. (4) din

actul normativ privind răspunderea materială a militarilor „ decizia de

imputare se emite în termen de cel mult 30 de zile de la data

înregistrării procesului-verbal de cercetare

administrativă la organul competent s-

o emită și se comunică în termen

de cel mult 15 zile celui obligat la plată”.

-

art. 34 din O.G. nr. 121/1998 „după

expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4),

paguba se impută celor vinovați de

neefectuarea

cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu

excepția

situațiilor în care s-a dispus repunerea în termen".

Mai mult, în cuprinsul pct. 176 din Instrucțiunile nr. 830/1999 este

stabilit faptul că nerespectarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și

(2) și la art. 25 alin. (4) din ordonanță înlăuntrul cărora trebuie să se

execute

cercetarea administrativă și să se

emită decizia de imputare duce la pierderea

dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcina persoanelor

vinovate de

producerea pagubei.

Din interpretarea textelor normative indicate apare

evident că legiuitorul a înțeles

să sancționeze atât neemiterea

deciziei de imputare cât și neemiterea deciziei de

imputare în

termen legal - faptă omisivă ce echivalează, ca efect practic, tot cu o

neemitere a actului

administrativ concretizat prin decizia de imputare .

În

ceea ce privește imposibilitatea recuperării pagubei de la cel care a cauzat-o

direct, această inacțiune este dovedită și justificată, pe de o parte, prin

normele legale indicate cât și prin dispozițiile Hotărârilor administrativ

jurisdicționale anterioare aparținând Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor nr.

59, 60 și 61 din 14 septembrie 2007 necontestate, definitive (potrivit art. 31 alin.

(4) din O.G. nr. 121/1998), investite cu autoritate de lucru judecat, hotărâri

prin care este stabilit fără dubiu faptul că deciziile de imputare nu au fost

emise în termen.

- în

mod eronat a fost admisă cererea de intervenție formulată de Consiliul

Teritorial al Corpului Național al Polițiștilor din I.J.P.F. Timiș, deoarece

această organizație nu are nici un fel de competențe în a se pronunța asupra

efectuării cercetării administrative;

- obligarea pârâților la

6.283,2 lei cheltuieli de judecată este excesivă în raport de complexitatea

cauzei și complexitatea prestației avocatului.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, ce se

încadrează din punct de vedere procedural în prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

În mod corect instanța de

fond a considerat „caracterul cert” al prejudiciului o condiție de angajare a

răspunderii polițistului, deoarece nu există o contradicție între legislația de

drept comun și legislația specială invocată de recurent, cu privire la

necesitatea acestui element al răspunderii materiale.

Astfel, există doar

deosebiri de formulare în Instrucțiunile nr. 830/1999 fiind definit prejudiciul

cert ca paguba cu o „întindere precis determinată în expresie valorică”. Este

adevărat însă că, în considerente, instanța de fond a folosit expresia

„prejudiciu cert” și pentru o altă condiție a răspunderii materiale în speță,

respectiv caracterul subsidiar al răspunderii contestatorului, dar acest fapt

nu a condus la pronunțarea unei soluții nelegale, deoarece decizia de imputare

a fost emisă cu nerespectarea ambelor elemente.

Astfel, din înscrisurile

existente la dosar a rezultat că la nivelul M.I.R.A. nu a existat un punct de

vedere unitar cu privire la situația acordării sporurilor agenților de sursă

externă în cursul anilor 2005 și 2006.

Prin adresa din 21 martie

2008 s-a statuat că „agenții încadrați din sursa externă nu sunt cursanți, ci

îndeplinesc misiuni specifice oricărui polițist de frontieră și trebuie să

beneficieze de toate drepturile financiare și materiale legale în vigoare”.

Totodată, în Nota Raport nr.

126938/2006 a Inspectoratului general chestor de poliție se arată că agenții de

poliție, pe perioada respectivă, trebuie să beneficieze de toate drepturile

financiare și materiale în vigoare.

Prin motivele de recurs ce

vizează fondul cauzei recurenții ignoră caracterul subsidiar al răspunderii

materiale a contestatorului, instanța de fond reținând, în mod corect, că nu

s-a dovedit imposibilitatea recuperării pagubei de la beneficiarii plăților

considerate nelegale, iar Înalta Curte constată că hotărârile Comisiei de

Jurisdicție a Imputațiilor legat de prescripție, invocate de recurenți, nu se

bucură de autoritatea de lucru judecat prevăzută pentru hotărârile

judecătorești.

Cu privire la calitatea

procesuală a intervenientului Corpul Național al Polițiștilor se reține că

acesta este persoană juridică de drept public, ce funcționează potrivit

Regulamentului de organizare și funcționare aprobat prin H.G. nr. 1305 din 20

noiembrie 2002, iar potrivit art. 49 din Legea nr. 360/2002 acesta „promovează

drepturile polițiștilor și apără drepturile acestora”.

De asemenea, este nefondat

motivul de recurs privitor la cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de

avocat, deoarece numărul mare de acte și complexitatea raporturilor juridice

supuse analizei, existența mai multor termene de judecată, precum și

necesitatea formulării de note scrise pe multiple aspecte, justifică acordarea

sumei respective (aflată în marjele legale și supusă taxării și impozitării).

Pentru considerentele

menționate Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este legală și

temeinică, iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de I.G.P.F. și M.A.I. împotriva sentinței nr. 291 din 31 octombrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenții la plata

sumei de 2.376 lei către intimatul-reclamant, reprezentând cheltuieli de

judecată prin apreciere și cheltuieli de transport.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 27 mai 2009.