ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1003/2009

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. l539/ F din data de 23 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, alături de alți inculpați, inculpații G.I.F. și P. A. au fost condamnați la pedepse de 4 ani, respectiv, 6 ani închisoare pentru infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000. Prin aceeași sentință a fost menținută starea de arest a inculpaților. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpații, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, pentru soluționarea apelurilor. Prin încheierea din data de 19 februarie 2009, instanța de apel a menținut starea de arest a inculpaților constatând, în sinteză, că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării subzistă, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 300 2 raportat la art. l60 b alin. (3) C. proc.

pen. De asemenea, instanța de apel a reținut că cei 2 inculpați, recurenții din prezenta cauză, nu se află la prima încălcare a Iegii penale, fiind cunoscuți cu antecedente penale. Împotriva încheierii, inculpații G.I.F. și P.A. au declarat prezentele recursuri, motivele fiind menționate în partea introductivă a deciziei. Recursurile inculpaților sunt nefondate. Potrivit art. 300 2 cu referire la art. l60 b C. proc. pen., în cursul judecății, instanța verifică periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menținerea arestării preventive.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel, motivat, a dispus legal și temeinic menținerea stării de arest deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile inițiale care au determinat arestarea nu a dispărut (art. 143 și 148 C. proc. pen.) și acestea impun în continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpați, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din C.E.D.O., astfel cum acesta a fost interpretat de C.E.D.O. în cauza W. contra Germaniei.

Circumstanțele personale ale inculpaților, inclusiv, pretinsa recunoaștere a faptelor de către inculpați, motiv invocat de apărător și inculpați pentru revocarea arestării, au fost avute în vedere de prima instanță la individualizarea pedepselor aplicate. Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 pct. l lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile inculpaților. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații G.I.F. și P.A. împotriva încheierii din 19 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 19371/3/2008. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 martie 2009.