ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 256/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Reclamanta SC M.R.P.P.

SRL a chemat în judecată pe pârâta S.N.T.F.M.

C.F.R. M.

SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de

418.735,48 lei cu titlu de despăgubiri pentru

pierderea parțială a

mărfii transportate în perioada septembrie 2004 -

iunie 2005,

13.816,29 lei valoarea accizei

achitată pentru marfa pierdută, a

dobânzilor

în sumă de 22.222 lei și la cheltuieli de judecată.

Tribunalul

Bihor, prin sentința comercială nr. 1232 din

12 decembrie 2006, a admis acțiunea precizată și

a obligat pe pârâtă la plata

sumelor

de 418.735,48 lei despăgubiri pentru pierderea parțială a

mărfii, 13.816,29 lei valoarea accizei mărfii

pierdute, 22.222 lei

dobânzi

aferente despăgubirilor acordate și 7557,25 lei cheltuieli de

judecată.

Instanța de fond a reținut că prin procese

verbale de constatare au fost stabilite atât cantitățile lipsă la eliberarea

expediției cât și cauzele aparente care au dus la

pierderea mărfii,

respectiv lipsa

sau violarea sigiliilor la vane, fără a putea fi opuse

cauze de

înlăturare a răspunderii cărăușului.

Curtea de Apel

Oradea, prin decizia nr. 97 din 26 iunie 2007, a

respins excepția prescripției dreptului la

acțiune, a admis apelul

pârâtei,

modificând sentința atacată în sensul admiterii în parte a

acțiunii pentru 194.744,56 lei despăgubiri reprezentând

contravaloarea mărfii pierdute, 11.701,29 lei

accize și 11.207,84 lei

dobânzi. A

respins celelalte pretenții și compensând cheltuielile de

judecată a obligat pe pârâta apelantă la 6307,5

lei către reclamantă.

Instanța de apel a reținut că pentru vagoanele

ce nu

prezentau urme de violare a sigiliilor

precum și pentru cele care

prezentau

defecțiuni la sistemul de golire, întrucât erau ale

expeditorului, transportatorul este exonerat

potrivit art. 23 alin. (3)

lit. b), c) din CM 1980 iar toleranța de 2%

invocată conform procedurilor art. 41 CM, se aplică.

Împotriva deciziei

astfel pronunțate, părțile au declarat recurs.

În critica sa,

reclamanta invocă prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. susținând că

greșit au fost interpretate Regulile Uniforme

CM 1980, instanța referindu-se la art. 23 în

varianta modificată prin

Protocolul din 1999 care în

prezent nu a fost ratificat de toate

statele

ce au aderat la Convenția privind transporturile feroviare.

Instanța de apel a împărțit situația celor 114

vagoane nejustificat în

3 categorii

examinând sumar situațiile de fapt și cauzele lipsurilor

mărfii iar exonerarea de răspundere nu este

justificată în condițiile art. 36 din CM 1980.

Instanța de apel a ignorat prevederile art. 21

ce impunea transportatorului dreptul de a verifica dacă expediția corespunde

mențiunilor făcute de predător.

Mai susține recurenta că pierderile în

toleranța de 2% nu sunt justificate întrucât vagoanele din aceeași garnitură

sunt afectate de factori de mediu identici, nefiind posibilă pierderea numai în

câteva vagoane. Instanța nu a ținut cont de prevederile art. 41 alin. (2) CM

care înlătură limitarea răspunderii pentru toleranța de 2% dacă se face dovada

că pierderea nu rezultă din cauzele care o justifică.

O ultimă critică privește modul de calcul al

pretențiilor care nu permite o identificare a sumelor acordate.

În privința excepției prescripției dreptului la

acțiune, recurenta își menține argumentele invocate la instanțele d efond.

Recursul pârâtei întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia instanței de apel care a reținut

numai două situații în care culpa cărăușului nu poate fi angajată.

În mod greșit curtea de apel a tratat diferit

situații identice expuse în reclamațiile administrative: Astfel au fost vagoane

ajunse la destinație cu toate sigiliile intacte dar cu scurgeri din conținut

altele cu sigilii aplicate necorespunzător, sau numai cu un sigiliu lipsă, la

care trebuia aplicată toleranța de 2%. Fiecare din situațiile identice

prezentate în reclamațiile administrative fac dovada că transportatorul nu se

face vinovat de lipsurile constatate, aceasta

aparține

expeditorului sau lipsurile se încadrează în toleranța de 2%.

Recursul reclamantei este nefondat și va fi

respins.

Referirea la greșita aplicare a art. 23 din CM

1980 în varianta modificată de Protocolul din iunie 1999, pe considerentul că

nu toate statele au aderat la Convenție este cel puțin surprinzător cât timp

instanța de apel nu a evocat textul menționat. In mod expres instanța a

specificat aplicarea textului de lege citat ratificat prin Decretul nr.

100/1983; iar referirea la art. 36 din CM 1980 justifică pertinența motivației

exonerării de răspundere în condiții identice.

Instanța de apel a grupat judicios și concludent

situațiile de fapt în mai multe categorii care să-i permită o motivare

rezonabilă pentru situații identice .

Procedând la limita disponibilității acțiunii,

reclamanta formulează o singură acțiune pentru întreg transportul efectuat în

perioada septembrie 2004 - iunie 2005, pentru a critica apoi instanța

de apel că nu a

analizat separat fiecare din cele 114 situații în care

au

fost întocmite reclamații administrative.

Inexplicabilă și nesusținută este și critica

referitoare la

exonerarea de răspundere a

cărăușului în condițiile defecțiunilor la

gurile de golire a vagoanelor aparținând expeditorului. Alin. (2) al

art.

36 din Regulile Uniforme CM

stabilesc exonerarea de răspundere a căii ferate dacă aceasta nu are nici o

culpă. Vinovăția expedierii în

propriile vagoane cu defecțiuni la gurile

de golire aparține

reclamantei. Invocarea

posibilității cărăușului de a refuza transportul

apare în contradicție cu răspunderea pentru propria culpă.

In privința

toleranței de 2% normele uniforme au un conținut

ce nu poate naște controverse de interpretare în

condițiile exercitării

cu bună-credință a drepturilor

procesuale.

Astfel art. 41 CM

stabilește toleranța de 2% din greutate

pentru mărfurile lichide transportate în stare umedă, care datorită

naturii lor suferă în mod obișnuit o pierdere din greutate prin

simplul fapt al transportului. Așadar în toate

situațiile în care nu

există urme de

violare sau sustragere, dacă nu există dovada că pierderile ar fi cauzate de

alte împrejurări decât toleranța, cărăușul

este exonerat de răspundere.

Prezumția legală

astfel stabilită nu a fost răsturnată prin nici o

probă, martorul audiat declarând în mod generic

posibilitatea

accesului la

marfă fără ruperea sigiliilor la anumite tipuri de vagoane.

In privința

modului de calcul al pretențiilor admise, instanța

de apel a menționat expres reclamațiile

administrative neîntemeiate

și

care prin operațiunea de scădere din valoarea totală a pretențiilor

a ajuns la suma reprezentând

contravaloarea mărfii pierdute din vina

pârâtei.

Recursul pârâtei

este nefondat și va fi respins.

Prevederile art. 36 CM stabilesc

responsabilitatea

transportatorului pentru

pierderea totală sau parțială a mărfii din momentul primirii la transport, până

la eliberare. Exonerarea de răspundere este condiționată de dovada că pierderea

a avut drept

cauză „o culpă a celui

îndreptățit, o dispoziție a acestuia care nu a

rezultat dintr-o culpă a căii ferate, un viciu propriu al mărfii sau

împrejurări pe care calea ferată nu le putea

evita..."

Astfel cărăușul

poartă răspunderea pentru transporturile

efectuate, cu obligația de a asigura integritatea mărfii pe întreg

parcursul.

Lipsa unui sigiliu

sau violarea celor aflate la vane constatate

prin procesele verbale atrage responsabilitatea

cărăușului, pentru

celelalte (95 de reclamații

administrative) instanța de apel

stabilind

judicios situația de fapt și exonerarea de răspundere.

Violarea unor sigilii nu poate înlătura

răspunderea, iar

aplicarea toleranței de 2%

în aceste situații este inacceptabilă.

Judicios instanța

de apel a făcut aplicația art. 41 CM numai

acelor situații ce se încadrează în normele de

limitare a răspunderii

transportatorului.

Așa fiind, în

temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva

deciziei nr. 97/CA din 26 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge,

ca nefondate, recursurile reclamantei SC M.R.P.P.

S SRL Cluj-Napoca

și

pârâtei S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA București

împotriva deciziei nr.

97/C/2007-A

din 26 iunie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 februarie 2009.

*