ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 256/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SC M.R.P.P. SRL a chemat în judecată pe pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 418.735,48 lei cu titlu de despăgubiri pentru pierderea parțială a mărfii transportate în perioada septembrie 2004 - iunie 2005, 13.816,29 lei valoarea accizei achitată pentru marfa pierdută, a dobânzilor în sumă de 22.222 lei și la cheltuieli de judecată. Tribunalul Bihor, prin sentința comercială nr. 1232 din 12 decembrie 2006, a admis acțiunea precizată și a obligat pe pârâtă la plata sumelor de 418.735,48 lei despăgubiri pentru pierderea parțială a mărfii, 13.816,29 lei valoarea accizei mărfii pierdute, 22.222 lei dobânzi aferente despăgubirilor acordate și 7557,25 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut că prin procese verbale de constatare au fost stabilite atât cantitățile lipsă la eliberarea expediției cât și cauzele aparente care au dus la pierderea mărfii, respectiv lipsa sau violarea sigiliilor la vane, fără a putea fi opuse cauze de înlăturare a răspunderii cărăușului. Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 97 din 26 iunie 2007, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis apelul pârâtei, modificând sentința atacată în sensul admiterii în parte a acțiunii pentru 194.744,56 lei despăgubiri reprezentând contravaloarea mărfii pierdute, 11.701,29 lei accize și 11.207,84 lei dobânzi. A respins celelalte pretenții și compensând cheltuielile de judecată a obligat pe pârâta apelantă la 6307,5 lei către reclamantă.

Instanța de apel a reținut că pentru vagoanele ce nu prezentau urme de violare a sigiliilor precum și pentru cele care prezentau defecțiuni la sistemul de golire, întrucât erau ale expeditorului, transportatorul este exonerat potrivit art. 23 alin. (3) lit. b), c) din CM 1980 iar toleranța de 2% invocată conform procedurilor art. 41 CM, se aplică. Împotriva deciziei astfel pronunțate, părțile au declarat recurs. În critica sa, reclamanta invocă prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. susținând că greșit au fost interpretate Regulile Uniforme CM 1980, instanța referindu-se la art. 23 în varianta modificată prin Protocolul din 1999 care în prezent nu a fost ratificat de toate statele ce au aderat la Convenția privind transporturile feroviare.

Instanța de apel a împărțit situația celor 114 vagoane nejustificat în 3 categorii examinând sumar situațiile de fapt și cauzele lipsurilor mărfii iar exonerarea de răspundere nu este justificată în condițiile art. 36 din CM 1980. Instanța de apel a ignorat prevederile art. 21 ce impunea transportatorului dreptul de a verifica dacă expediția corespunde mențiunilor făcute de predător. Mai susține recurenta că pierderile în toleranța de 2% nu sunt justificate întrucât vagoanele din aceeași garnitură sunt afectate de factori de mediu identici, nefiind posibilă pierderea numai în câteva vagoane. Instanța nu a ținut cont de prevederile art. 41 alin. (2) CM care înlătură limitarea răspunderii pentru toleranța de 2% dacă se face dovada că pierderea nu rezultă din cauzele care o justifică.

O ultimă critică privește modul de calcul al pretențiilor care nu permite o identificare a sumelor acordate. În privința excepției prescripției dreptului la acțiune, recurenta își menține argumentele invocate la instanțele d efond. Recursul pârâtei întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia instanței de apel care a reținut numai două situații în care culpa cărăușului nu poate fi angajată. În mod greșit curtea de apel a tratat diferit situații identice expuse în reclamațiile administrative: Astfel au fost vagoane ajunse la destinație cu toate sigiliile intacte dar cu scurgeri din conținut altele cu sigilii aplicate necorespunzător, sau numai cu un sigiliu lipsă, la care trebuia aplicată toleranța de 2%.

Fiecare din situațiile identice prezentate în reclamațiile administrative fac dovada că transportatorul nu se face vinovat de lipsurile constatate, aceasta aparține expeditorului sau lipsurile se încadrează în toleranța de 2%. Recursul reclamantei este nefondat și va fi respins. Referirea la greșita aplicare a art. 23 din CM 1980 în varianta modificată de Protocolul din iunie 1999, pe considerentul că nu toate statele au aderat la Convenție este cel puțin surprinzător cât timp instanța de apel nu a evocat textul menționat. In mod expres instanța a specificat aplicarea textului de lege citat ratificat prin Decretul nr. 100/1983; iar referirea la art. 36 din CM 1980 justifică pertinența motivației exonerării de răspundere în condiții identice.

Instanța de apel a grupat judicios și concludent situațiile de fapt în mai multe categorii care să-i permită o motivare rezonabilă pentru situații identice . Procedând la limita disponibilității acțiunii, reclamanta formulează o singură acțiune pentru întreg transportul efectuat în perioada septembrie 2004 - iunie 2005, pentru a critica apoi instanța de apel că nu a analizat separat fiecare din cele 114 situații în care au fost întocmite reclamații administrative. Inexplicabilă și nesusținută este și critica referitoare la exonerarea de răspundere a cărăușului în condițiile defecțiunilor la gurile de golire a vagoanelor aparținând expeditorului. Alin. (2) al art. 36 din Regulile Uniforme CM stabilesc exonerarea de răspundere a căii ferate dacă aceasta nu are nici o culpă.

Vinovăția expedierii în propriile vagoane cu defecțiuni la gurile de golire aparține reclamantei. Invocarea posibilității cărăușului de a refuza transportul apare în contradicție cu răspunderea pentru propria culpă. In privința toleranței de 2% normele uniforme au un conținut ce nu poate naște controverse de interpretare în condițiile exercitării cu bună-credință a drepturilor procesuale. Astfel art. 41 CM stabilește toleranța de 2% din greutate pentru mărfurile lichide transportate în stare umedă, care datorită naturii lor suferă în mod obișnuit o pierdere din greutate prin simplul fapt al transportului. Așadar în toate situațiile în care nu există urme de violare sau sustragere, dacă nu există dovada că pierderile ar fi cauzate de alte împrejurări decât toleranța, cărăușul este exonerat de răspundere.

Prezumția legală astfel stabilită nu a fost răsturnată prin nici o probă, martorul audiat declarând în mod generic posibilitatea accesului la marfă fără ruperea sigiliilor la anumite tipuri de vagoane. In privința modului de calcul al pretențiilor admise, instanța de apel a menționat expres reclamațiile administrative neîntemeiate și care prin operațiunea de scădere din valoarea totală a pretențiilor a ajuns la suma reprezentând contravaloarea mărfii pierdute din vina pârâtei. Recursul pârâtei este nefondat și va fi respins. Prevederile art. 36 CM stabilesc responsabilitatea transportatorului pentru pierderea totală sau parțială a mărfii din momentul primirii la transport, până la eliberare.

Exonerarea de răspundere este condiționată de dovada că pierderea a avut drept cauză „o culpă a celui îndreptățit, o dispoziție a acestuia care nu a rezultat dintr-o culpă a căii ferate, un viciu propriu al mărfii sau împrejurări pe care calea ferată nu le putea evita..." Astfel cărăușul poartă răspunderea pentru transporturile efectuate, cu obligația de a asigura integritatea mărfii pe întreg parcursul. Lipsa unui sigiliu sau violarea celor aflate la vane constatate prin procesele verbale atrage responsabilitatea cărăușului, pentru celelalte (95 de reclamații administrative) instanța de apel stabilind judicios situația de fapt și exonerarea de răspundere. Violarea unor sigilii nu poate înlătura răspunderea, iar aplicarea toleranței de 2% în aceste situații este inacceptabilă.

Judicios instanța de apel a făcut aplicația art. 41 CM numai acelor situații ce se încadrează în normele de limitare a răspunderii transportatorului. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 97/CA din 26 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondate, recursurile reclamantei SC M.R.P.P. S SRL Cluj-Napoca și pârâtei S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA București împotriva deciziei nr. 97/C/2007-A din 26 iunie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2009. *