ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 901/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 901/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 177/2007 Tribunalul Bihor a respins
acțiunea formulată de reclamanta SC I.R. SRL București împotriva pârâtei SC B.
SA Oradea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța astfel,
prima instanță a reținut următoarele:
Prin sentința nr. 1546 din 7
aprilie 2006 a Tribunalului București a fost declinată competența de
soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Bihor, având în vedere locul
nașterii obligației și al situării imobilului.
Cât privește fondul
litigiului dedus judecății, prima instanță a reținut că între părți s-a
încheiat contractul din 1 octombrie 2004 intitulat contract de închiriere.
Potrivit art. 2 pct. 1 din
contract, reclamanta urma să dea în locațiunea pârâtei terenul de 3.500 mp din
Oradea, pentru care urma să se achite chirie conform art. 5 pct. 1.
Pe acest teren părțile au
convenit construirea unei platforme de beton, costurile acesteia urmând a fi
suportate de ambele părți conform prevederilor art. 2 pct. 1 și art. 12 pct. 1
din contract în termenele și procentele respective.
Prin urmare atât efectuarea
și destinația lucrărilor, cât și cuantumul costurile acestora au fost stabilite
de comun acord de către părțile semnatare ale contractului, ceea ce conduce la
concluzia evidentă că orice despăgubiri reciproce între părți vor avea izvor
contractual.
Susținerea reclamantei în
sensul că izvorul despăgubirilor ar fi faptul juridic licit al îmbogățirii fără
justă cauză apare deci ca neîntemeiată, a considerat prima instanță. Nu poate
exista îmbogățire fără justă cauză atunci când există temei pentru mărirea
patrimoniului uneia dintre părți, respectiv, în speță, contractul.
Împrejurarea că părțile au
denumit contractul „de închiriere” nu împiedică instanța de a-i da o altă
calificare, dacă clauzele acestuia o impun. Potrivit art. 977 C. civ.
interpretarea unui contract se face după intenția comună a părților, nu după
sensul literal al termenilor acestuia.
Contractul dedus judecății
are o natură complexă, voința părților nu se reduce la o simplă locațiune, ci
cuprinde și clauze referitoare la investițiile efectuate, la destinația
acestora.
Deoarece însă reclamanta în
mod imperativ s-a prevalat de principiul îmbogățirii fără justă cauză, ca izvor
al pretențiilor sale, prima instanță nu a putut păși la analiza clauzelor
contractuale, față de principiul disponibilității din procesul civil, ci s-a
limitat la admisibilitatea acțiunii de in rem verso în această situație.
Acțiunea de îmbogățire fără
justă cauză are un caracter subsidiar, fiind inadmisibilă când reclamantul își
poate valorifica dreptul pe altă cale, cum este și în speță, motiv pentru care
prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea.
Împotriva acestei hotărâri a
formulat apel în termen, legal timbrat, reclamanta SC I.R. SRL. solicitând
instanței admiterea acesteia, desființarea sentinței atacate și în consecință
obligarea intimatei la plata sumei de 261.302,50 ron plus T.V.A., fără
cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Oradea, prin
decizia nr. 100 din 3 iulie 2007, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Împotriva acestei decizii a
declarat recurs reclamanta SC I.R. SRL solicitând modificarea acesteia și
obligarea pârâtei la plata sumei de 261.302,50 lei plus T.V.A., iar în
subsidiar, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În recursul său, întemeiat
în drept pe pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., reclamanta face mai întâi o
descriere a situației de fapt după care dezvoltă, pe larg, critica adusă
„sentinței pronunțate de Tribunalul Bihor”. Abia în finalul recursului său
reclamanta enunță, foarte succint „critica deciziei pronunțate de Curtea de
Apel Oradea”. Cum, potrivit art. 299 C. proc. civ., este supusă recursului
decizia instanței de apel Înalta Curte urmează să examineze doar criticile
aduse prin recurs acestei hotărâri și care vizează următoarele aspecte:
Instanța de apel ar fi
trebuit ca, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,
să dispună desființarea sentinței pronunțate de Tribunalul Bihor și trimiterea
cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. întrucât
abia în apel instanța a trecut la analizarea clauzelor contractuale pentru a
stabili dacă există prevederi cu privire la soarta îmbunătățirilor care să
justifice sau nu introducerea unei acțiuni de in rem verso, ceea ce înseamnă că
reclamanta „a fost privată de posibilitatea de a analiza pe fond contractul
dintre părți în toate cele trei grade de jurisdicție permise de procedura
civilă”.
Pe fond, Curtea de Apel
Oradea în mod greșit a invocat dispozițiile art. 2 pct. 1 și art. 12 pct. 1 din
contract drept cauză a inadmisibilității acțiunii de in rem verso promovată de
reclamantă deși cele două articole invocate nu se referă la soarta
îmbunătățirilor aduse terenului la data încercării contractului de închiriere
dintre părți, astfel încât societatea nu a dobândit în temeiul acestor două
articole niciun drept de creanță de natură a justifica introducerea unei
acțiuni întemeiată pe răspunderea contractuală.
În susținerea recursului,
cu ocazia dezbaterilor și prin concluziile scrise depuse cu această ocazie
recurenta a invocat și faptul că instanța de apel a soluționat greșit motivul
privind nepronunțarea tribunalului asupra capătului subsidiar al cererii
reclamantei referitor la obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pe temeiul
accesiunii (art. 492 și art. 493 C. civ.).
Examinând recursul
reclamantei prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este
nefondat.
Primul motiv de recurs
este nefondat pentru că, având în vedere caracterul devolutiv al apelului,
instanța de apel a putut examina, chiar pentru prima dată, clauzele
contractuale, fără să fie necesar a se dispune trimiterea cauzei spre
rejudecare pentru acest motiv, tribunalul soluționând cauza pe fond și
examinând cererea reclamantei prin prisma temeiului invocat, respectiv îmbogățirea
fără justă cauză.
Nici al doilea motiv de
recurs nu este fondat. Instanța de apel a examinat și ea admisibilitatea
acțiunii de in rem verso, apreciind, în mod legal și temeinic, ca și instanța
de fond că, în condițiile concrete ale cauzei, este inadmisibilă, date fiind
clauzele contractului încheiat de părți și, în acest contract, a făcut
trimitere la prevederile art. 2 pct. 1 și art. 12 pct. 1 din contract. Aceste
prevederi (mai exact art. 2 pct. 1 și art. 12 pct. 3) reglementează plata
investiției reprezentată de platforma betonată și, ca atare, au o strânsă
legătură cu temeiul invocat de reclamantă în susținerea acțiunii sale.
În ceea ce privește cel
de al treilea motiv de recurs, invocat de recurentă abia în faza dezbaterilor,
oral și prin concluzii scrise, acesta nu poate fi examinat fiind invocat
tardiv, cu încălcarea prevederilor art. 303 și art. 306 alin. (1) C. proc. civ.,
întrucât nu se constituie într-un motiv de ordine publică.
Față de cele de mai sus, în
temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă recursul ca
nefondat iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga pe reclamantă la plata
către intimata - pârâtă a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamanta SC I.R. SRL București, împotriva deciziei nr. 100 din 3 iulie
2007, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, ca nefondat.
Obligă recurenta să
plătească intimatei - pârâte SC B. SA Oradea suma de 1.478,48 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședința
publică, astăzi 5 martie 2008.