ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 901/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 177/2007 Tribunalul Bihor a respins

acțiunea formulată de reclamanta SC I.R. SRL București împotriva pârâtei SC B.

SA Oradea ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța astfel,

prima instanță a reținut următoarele:

Prin sentința nr. 1546 din 7

aprilie 2006 a Tribunalului București a fost declinată competența de

soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Bihor, având în vedere locul

nașterii obligației și al situării imobilului.

Cât privește fondul

litigiului dedus judecății, prima instanță a reținut că între părți s-a

încheiat contractul din 1 octombrie 2004 intitulat contract de închiriere.

Potrivit art. 2 pct. 1 din

contract, reclamanta urma să dea în locațiunea pârâtei terenul de 3.500 mp din

Oradea, pentru care urma să se achite chirie conform art. 5 pct. 1.

Pe acest teren părțile au

convenit construirea unei platforme de beton, costurile acesteia urmând a fi

suportate de ambele părți conform prevederilor art. 2 pct. 1 și art. 12 pct. 1

din contract în termenele și procentele respective.

Prin urmare atât efectuarea

și destinația lucrărilor, cât și cuantumul costurile acestora au fost stabilite

de comun acord de către părțile semnatare ale contractului, ceea ce conduce la

concluzia evidentă că orice despăgubiri reciproce între părți vor avea izvor

contractual.

Susținerea reclamantei în

sensul că izvorul despăgubirilor ar fi faptul juridic licit al îmbogățirii fără

justă cauză apare deci ca neîntemeiată, a considerat prima instanță. Nu poate

exista îmbogățire fără justă cauză atunci când există temei pentru mărirea

patrimoniului uneia dintre părți, respectiv, în speță, contractul.

Împrejurarea că părțile au

denumit contractul „de închiriere” nu împiedică instanța de a-i da o altă

calificare, dacă clauzele acestuia o impun. Potrivit art. 977 C. civ.

interpretarea unui contract se face după intenția comună a părților, nu după

sensul literal al termenilor acestuia.

Contractul dedus judecății

are o natură complexă, voința părților nu se reduce la o simplă locațiune, ci

cuprinde și clauze referitoare la investițiile efectuate, la destinația

acestora.

Deoarece însă reclamanta în

mod imperativ s-a prevalat de principiul îmbogățirii fără justă cauză, ca izvor

al pretențiilor sale, prima instanță nu a putut păși la analiza clauzelor

contractuale, față de principiul disponibilității din procesul civil, ci s-a

limitat la admisibilitatea acțiunii de in rem verso în această situație.

Acțiunea de îmbogățire fără

justă cauză are un caracter subsidiar, fiind inadmisibilă când reclamantul își

poate valorifica dreptul pe altă cale, cum este și în speță, motiv pentru care

prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat apel în termen, legal timbrat, reclamanta SC I.R. SRL. solicitând

instanței admiterea acesteia, desființarea sentinței atacate și în consecință

obligarea intimatei la plata sumei de 261.302,50 ron plus T.V.A., fără

cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Oradea, prin

decizia nr. 100 din 3 iulie 2007, a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamanta SC I.R. SRL solicitând modificarea acesteia și

obligarea pârâtei la plata sumei de 261.302,50 lei plus T.V.A., iar în

subsidiar, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În recursul său, întemeiat

în drept pe pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., reclamanta face mai întâi o

descriere a situației de fapt după care dezvoltă, pe larg, critica adusă

„sentinței pronunțate de Tribunalul Bihor”. Abia în finalul recursului său

reclamanta enunță, foarte succint „critica deciziei pronunțate de Curtea de

Apel Oradea”. Cum, potrivit art. 299 C. proc. civ., este supusă recursului

decizia instanței de apel Înalta Curte urmează să examineze doar criticile

aduse prin recurs acestei hotărâri și care vizează următoarele aspecte:

trebuit ca, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

să dispună desființarea sentinței pronunțate de Tribunalul Bihor și trimiterea

cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. întrucât

abia în apel instanța a trecut la analizarea clauzelor contractuale pentru a

stabili dacă există prevederi cu privire la soarta îmbunătățirilor care să

justifice sau nu introducerea unei acțiuni de in rem verso, ceea ce înseamnă că

reclamanta „a fost privată de posibilitatea de a analiza pe fond contractul

dintre părți în toate cele trei grade de jurisdicție permise de procedura

civilă”.

Oradea în mod greșit a invocat dispozițiile art. 2 pct. 1 și art. 12 pct. 1 din

contract drept cauză a inadmisibilității acțiunii de in rem verso promovată de

reclamantă deși cele două articole invocate nu se referă la soarta

îmbunătățirilor aduse terenului la data încercării contractului de închiriere

dintre părți, astfel încât societatea nu a dobândit în temeiul acestor două

articole niciun drept de creanță de natură a justifica introducerea unei

acțiuni întemeiată pe răspunderea contractuală.

cu ocazia dezbaterilor și prin concluziile scrise depuse cu această ocazie

recurenta a invocat și faptul că instanța de apel a soluționat greșit motivul

privind nepronunțarea tribunalului asupra capătului subsidiar al cererii

reclamantei referitor la obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pe temeiul

accesiunii (art. 492 și art. 493 C. civ.).

Examinând recursul

reclamantei prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este

nefondat.

este nefondat pentru că, având în vedere caracterul devolutiv al apelului,

instanța de apel a putut examina, chiar pentru prima dată, clauzele

contractuale, fără să fie necesar a se dispune trimiterea cauzei spre

rejudecare pentru acest motiv, tribunalul soluționând cauza pe fond și

examinând cererea reclamantei prin prisma temeiului invocat, respectiv îmbogățirea

fără justă cauză.

recurs nu este fondat. Instanța de apel a examinat și ea admisibilitatea

acțiunii de in rem verso, apreciind, în mod legal și temeinic, ca și instanța

de fond că, în condițiile concrete ale cauzei, este inadmisibilă, date fiind

clauzele contractului încheiat de părți și, în acest contract, a făcut

trimitere la prevederile art. 2 pct. 1 și art. 12 pct. 1 din contract. Aceste

prevederi (mai exact art. 2 pct. 1 și art. 12 pct. 3) reglementează plata

investiției reprezentată de platforma betonată și, ca atare, au o strânsă

legătură cu temeiul invocat de reclamantă în susținerea acțiunii sale.

de al treilea motiv de recurs, invocat de recurentă abia în faza dezbaterilor,

oral și prin concluzii scrise, acesta nu poate fi examinat fiind invocat

tardiv, cu încălcarea prevederilor art. 303 și art. 306 alin. (1) C. proc. civ.,

întrucât nu se constituie într-un motiv de ordine publică.

Față de cele de mai sus, în

temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă recursul ca

nefondat iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga pe reclamantă la plata

către intimata - pârâtă a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC I.R. SRL București, împotriva deciziei nr. 100 din 3 iulie

2007, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, ca nefondat.

Obligă recurenta să

plătească intimatei - pârâte SC B. SA Oradea suma de 1.478,48 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința

publică, astăzi 5 martie 2008.