ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 901/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 177/2007 Tribunalul Bihor a respins acțiunea formulată de reclamanta SC I.R. SRL București împotriva pârâtei SC B. SA Oradea ca inadmisibilă. Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin sentința nr. 1546 din 7 aprilie 2006 a Tribunalului București a fost declinată competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Bihor, având în vedere locul nașterii obligației și al situării imobilului. Cât privește fondul litigiului dedus judecății, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat contractul din 1 octombrie 2004 intitulat contract de închiriere.

Potrivit art. 2 pct. 1 din contract, reclamanta urma să dea în locațiunea pârâtei terenul de 3.500 mp din Oradea, pentru care urma să se achite chirie conform art. 5 pct. 1. Pe acest teren părțile au convenit construirea unei platforme de beton, costurile acesteia urmând a fi suportate de ambele părți conform prevederilor art. 2 pct. 1 și art. 12 pct. 1 din contract în termenele și procentele respective. Prin urmare atât efectuarea și destinația lucrărilor, cât și cuantumul costurile acestora au fost stabilite de comun acord de către părțile semnatare ale contractului, ceea ce conduce la concluzia evidentă că orice despăgubiri reciproce între părți vor avea izvor contractual. Susținerea reclamantei în sensul că izvorul despăgubirilor ar fi faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză apare deci ca neîntemeiată, a considerat prima instanță.

Nu poate exista îmbogățire fără justă cauză atunci când există temei pentru mărirea patrimoniului uneia dintre părți, respectiv, în speță, contractul. Împrejurarea că părțile au denumit contractul „de închiriere” nu împiedică instanța de a-i da o altă calificare, dacă clauzele acestuia o impun. Potrivit art. 977 C. civ. interpretarea unui contract se face după intenția comună a părților, nu după sensul literal al termenilor acestuia. Contractul dedus judecății are o natură complexă, voința părților nu se reduce la o simplă locațiune, ci cuprinde și clauze referitoare la investițiile efectuate, la destinația acestora. Deoarece însă reclamanta în mod imperativ s-a prevalat de principiul îmbogățirii fără justă cauză, ca izvor al pretențiilor sale, prima instanță nu a putut păși la analiza clauzelor contractuale, față de principiul disponibilității din procesul civil, ci s-a limitat la admisibilitatea acțiunii de in rem verso în această situație.

Acțiunea de îmbogățire fără justă cauză are un caracter subsidiar, fiind inadmisibilă când reclamantul își poate valorifica dreptul pe altă cale, cum este și în speță, motiv pentru care prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen, legal timbrat, reclamanta SC I.R. SRL. solicitând instanței admiterea acesteia, desființarea sentinței atacate și în consecință obligarea intimatei la plata sumei de 261.302,50 ron plus T.V.A., fără cheltuieli de judecată. Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 100 din 3 iulie 2007, a respins ca nefondat apelul reclamantei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC I.R. SRL solicitând modificarea acesteia și obligarea pârâtei la plata sumei de 261.302,50 lei plus T.V.A., iar în subsidiar, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În recursul său, întemeiat în drept pe pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., reclamanta face mai întâi o descriere a situației de fapt după care dezvoltă, pe larg, critica adusă „sentinței pronunțate de Tribunalul Bihor”. Abia în finalul recursului său reclamanta enunță, foarte succint „critica deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea”. Cum, potrivit art. 299 C. proc. civ., este supusă recursului decizia instanței de apel Înalta Curte urmează să examineze doar criticile aduse prin recurs acestei hotărâri și care vizează următoarele aspecte: 1. Instanța de apel ar fi trebuit ca, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., să dispună desființarea sentinței pronunțate de Tribunalul Bihor și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc.

civ. întrucât abia în apel instanța a trecut la analizarea clauzelor contractuale pentru a stabili dacă există prevederi cu privire la soarta îmbunătățirilor care să justifice sau nu introducerea unei acțiuni de in rem verso, ceea ce înseamnă că reclamanta „a fost privată de posibilitatea de a analiza pe fond contractul dintre părți în toate cele trei grade de jurisdicție permise de procedura civilă”. 2. Pe fond, Curtea de Apel Oradea în mod greșit a invocat dispozițiile art. 2 pct. 1 și art. 12 pct. 1 din contract drept cauză a inadmisibilității acțiunii de in rem verso promovată de reclamantă deși cele două articole invocate nu se referă la soarta îmbunătățirilor aduse terenului la data încercării contractului de închiriere dintre părți, astfel încât societatea nu a dobândit în temeiul acestor două articole niciun drept de creanță de natură a justifica introducerea unei acțiuni întemeiată pe răspunderea contractuală.

3. În susținerea recursului, cu ocazia dezbaterilor și prin concluziile scrise depuse cu această ocazie recurenta a invocat și faptul că instanța de apel a soluționat greșit motivul privind nepronunțarea tribunalului asupra capătului subsidiar al cererii reclamantei referitor la obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pe temeiul accesiunii (art. 492 și art. 493 C. civ.). Examinând recursul reclamantei prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este nefondat. 1. Primul motiv de recurs este nefondat pentru că, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel a putut examina, chiar pentru prima dată, clauzele contractuale, fără să fie necesar a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru acest motiv, tribunalul soluționând cauza pe fond și examinând cererea reclamantei prin prisma temeiului invocat, respectiv îmbogățirea fără justă cauză.

2. Nici al doilea motiv de recurs nu este fondat. Instanța de apel a examinat și ea admisibilitatea acțiunii de in rem verso, apreciind, în mod legal și temeinic, ca și instanța de fond că, în condițiile concrete ale cauzei, este inadmisibilă, date fiind clauzele contractului încheiat de părți și, în acest contract, a făcut trimitere la prevederile art. 2 pct. 1 și art. 12 pct. 1 din contract. Aceste prevederi (mai exact art. 2 pct. 1 și art. 12 pct. 3) reglementează plata investiției reprezentată de platforma betonată și, ca atare, au o strânsă legătură cu temeiul invocat de reclamantă în susținerea acțiunii sale. 3. În ceea ce privește cel de al treilea motiv de recurs, invocat de recurentă abia în faza dezbaterilor, oral și prin concluzii scrise, acesta nu poate fi examinat fiind invocat tardiv, cu încălcarea prevederilor art. 303 și art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât nu se constituie într-un motiv de ordine publică. Față de cele de mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga pe reclamantă la plata către intimata - pârâtă a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC I.R. SRL București, împotriva deciziei nr. 100 din 3 iulie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatei - pârâte SC B. SA Oradea suma de 1.478,48 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 5 martie 2008.