ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3872/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 166/C din 5 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă, în Dosarul nr. 820/271/2008, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții F.V. și F.L. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.S. Bihor și, în consecință: Pârâta a fost obligată să plătească reclamanților 318.530 RON sau 86.533 euro cu titlu de despăgubiri civile, sumă care va fi reactualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și la 1.503,80 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: Reclamanții au deținut calitatea de chiriași în imobilul în litigiu, motiv pentru care l-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 11 septembrie 1996. Prin Decizia civilă nr. 323/A din 11 aprilie 2007 a Tribunalului Bihor, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, iar prin Decizia civilă nr. 1358/2007 s-au respins recursurile formulate împotriva ei.

Tribunalul a reținut că potrivit Legii nr. 10/2001, chiriașii al căror contract de vânzare-cumpărare a fost desființat au dreptul Ia restituirea prețului actualizat cu indicele de inflație - însă, practica instanțelor, bazată pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat că trebuie respectat principiul proporționalității, indemnizația la care este îndreptățit fostul chiriaș trebuie să fie rezonabilă - în raport de valoarea apartamentului de care a fost privat, proporționalitatea fiind asigurată numai în măsura în care fostul chiriaș dobândește diferența dintre valoarea bunului de la data desființării contractului și prețul de vânzare actualizat.

Reclamanții au solicitat însă, atât plata sumei de 11.787,89 RON reprezentând valoarea reactualizată a prețului la momentul septembrie 2008 a prețului de 17.323.269 ROL - achitat cu titlu de preț, la plata sumei de 72.240 RON reprezentând contravaloarea investiției efectuate la imobilul în litigiu, cât și obligarea pârâtului la contravaloarea prețului de circulație al unui imobil identic cu cel posedat de ei. S-a apreciat că aceste sume nu pot fi acordate cumulativ, deoarece o adevărată "restitutio in integrum" presupune acordarea contravalorii prețului de circulație al imobilului posedat de ei, în această valoare, fiind inclusă și valoarea investițiilor efectuate. Față de starea de fapt și de drept reținute, a fost admisă acțiunea potrivit celor arătate.

Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, fiecare dintre părți criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 155A din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate. Analizând criticile formulate, instanța de apel a reținut că reclamanții au criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul neacordării valorii reactualizate a prețului achitat pentru apartamentul a cărui posesie și proprietate au pierdut-o, subliniind că aceasta este o cerere principală și independentă de cea privind valoarea de circulație și că o reparație justă, așa cum este aceasta definită în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, nu poate fi obținută decât prin admiterea tuturor cererilor formulate.

Curtea de apel a apreciat neîntemeiată această critică deoarece admiterea concomitentă a celor două capete de cerere, ar reprezenta o dublă despăgubire acordată reclamanților, și în consecință, o îmbogățire fără just temei. În cazul în care cumpărătorul unui imobil pierde proprietatea acestuia, fiind, prin urmare, evins, el are dreptul la despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri reprezintă prejudiciul efectiv suportat de cumpărător, reclamantul având de ales între prețul achitat sau valoarea bunului la data pierderii posesiei, motivat de diferența ce poate să apară între aceste două valori, între data încheierii contractului și data deposedării de bun. Altfel spus, cumpărătorul va avea interes să ceară restituirea prețului doar dacă valoarea de piață a bunului a scăzut raportat la momentul încheierii contractului.

Instanța de apel a constatat totodată, că mai poate fi folosită și o altă tehnică, și anume, să se dispună distinct restituirea prețului achitat, la care să se adauge despăgubiri reprezentând diferența dintre valoarea de piață a imobilului și preț, însă finalitatea este identică. S-a apreciat că nu este admisibilă restituirea concomitentă a prețului achitat și a valorii de circulație a imobilului, neexistând niciun temei juridic pentru o astfel de plată. Pe de altă parte, valoarea de circulație a imobilului cuprinde valoarea efectivă a acestuia, inclusiv investițiile efectuate, deoarece astfel de investiții sporesc valoarea imobilului.

În ce privește apelul formulat de pârât prin care s-a invocat inaplicabilitatea art. 50 din Legea nr. 10/2001, deoarece încheierea contractului pentru apartamentul a cărui posesie au pierdut-o reclamanții a avut loc cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și împrejurarea că nu s-a făcut dovada relei-credințe a vânzătorului materializată prin preluarea abuzivă a imobilului, instanța de apel a apreciat nefondate aceste critici. Astfel, cercetându-se considerentele Deciziei nr. 323/A din 11 aprilie 2007 a Tribunalului Bihor, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor, s-a constatat că instanța a reținut, cu autoritate de lucru judecat, caracterul abuziv al preluării imobilului de către Statul Român, astfel încât, nu mai era nevoie de o acțiune separată formulată de chiriași în acest sens.

Mai mult, s-a reținut în continuare, reaua-credință a vânzătorului la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ale căror efecte au fost desființate nu mai trebuie demonstrată, deoarece vânzătorul trebuia să știe că imobilul nu poate fi vândut în condițiile Legii nr. 112/1995, astfel încât, nu trebuia să dea curs cererii de cumpărare formulate de chiriași. Instanța de apel a apreciat că din punct de vedere al chiriașilor, au fost respectate condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, ei deținând contracte valabile la data apariției legii și nici nu s-a făcut dovada că au deținut alte imobile în proprietate, acestea fiind cele două condiții pe care chiriașul trebuia să le îndeplinească potrivit legii speciale.

Pe de altă parte, Statul Român era înscris în cartea funciară, astfel încât, s-a apreciat că din punctul de vedere al reclamanților, prevederile Legii nr. 112/1995 au fost respectate, argument reținut de instanța de apel din perspectiva teoriei aparenței în drept. În același timp, s-a considerat că Statul român nu poate înlătura plata despăgubirilor și din alte două motive: Primul dintre acestea este că apelantul pârât a invocat culpa propriilor sale instituții, fiind inacceptabil într-un raport juridic să se dea eficiență unei astfel de apărări, deoarece o soluție contrară ar echivala cu o recunoaștere a unei poziții de supraordonare a Statului Român față de celălalt subiect al raportului juridic civil, ceea ce este contrar principiilor fundamentate ale dreptului civil - unde părțile se află pe poziție de egalitate juridică, precum și dispozițiilor constituționale prin care este apărată proprietatea privată.

Al doilea argument îl reprezintă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora proprietarul nu poate fi deposedat de bunul său decât în urma unei juste și prealabile despăgubiri, condiția ca plata creanței să fie prealabilă pierderii posesiei, nefiind oricum îndeplinită în speță. Ca urmare a modalității de soluționare a celor două apeluri, instanța de apel nu a acordat cheltuielile de judecată solicitate de reprezentantul apelanților reclamanți, lucrările efectuate de acesta în dosar vizând în principal apelul părților pe care le-a reprezentat și mai puțin s-a axat pe apărarea față de apelul pârâtului. Împotriva acestei decizi, ambele părți au formulat recurs.

I. Recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice s-a prevalat în susținerea recursului de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente.

Astfel, conform art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009, pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, "Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru". De asemenea, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 prevede: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare" Recurentul susține că cel din urmă text nu este aplicabil, întrucât este evidentă reaua-credință a chiriașilor cumpărători față de faptul că în situația în care vânzătorul ar fi fost de rea-credință (adică statul care a preluat în mod abuziv imobilul),

cumpărătorul pentru a fi fost de bună-credință putea merge chiar până la a formula o acțiune în justiție prin care să stabilească dacă statul a preluat sau nu imobilul cu titlu valabil, lucru pe care cumpărătorii nu l-au făcut. Pe de altă parte, în baza Deciziei civile nr. 1358 R /2007 a Curții de Apel Oradea, s-a constatat că acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Având în vedere acest aspect, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare. În atare situație, recurentul învederează că în prezenta cauză nu se poate vorbi de acordarea despăgubirilor în cuantumul stabilit de art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009, întrucât Legea nr. 112/1995 nu a fost respectată.

Se mai arată de recurent că în cererea de față, despăgubirile ce se pot acorda reclamanților sunt cele stabilite la art. 50 din Legea nr. 10/2001, adică restituirea prețului actualizat plătit de chiriași (mai puțin comisionul de 1% și a dobânzii achitate de chiriași la SC C.T.I. Bihor), întrucât contractul lor a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Acordarea unor despăgubiri la prețul de piață al imobilelor, ar însemna încălcarea principiilor stabilite de Codul civil cu privire la îmbogățirea fără just temei. Eventualele sume care urmează a fi acordate în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009, Legea nr. 112/1995, se pot face doar cu respectarea art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Referitor la sumele stabilite de expertiză, recurenta solicită instanței de recurs să observe că aceasta a fost efectuată anterior apariției Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009, fiind evident ca acest calcul s-a făcut fără respectarea standardelor internaționale de evaluare. Drept urmare, recurentul susține că instanța de fond și cea de apel au pronunțat o soluție nelegală obligând Statul Român la plata sumei de 318.530 RON, ce reprezintă valoarea de circulație a imobilului situat în Oradea, str. I., județ Bihor, stabilită prin raportul de expertiză tehnică judiciară, întocmit de expert S.E., la data de 16 iunie 2008. Totodată, instanța de apel a reținut că valoarea de circulație a imobilului cuprinde "valoarea efectivă a acestuia, inclusiv investițiile efectuate", situație în care rezultă că în mod eronat a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților și contravaloarea investițiilor efectuate.

Recurentul invocă și prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, însă, prin dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, se prevede în mod imperativ că indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu sau fără titlu valabil, obligația despăgubirii revine persoanei îndreptățite, iar nu Statului Român. Recurentul opinează că și înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, această obligație revenea tot persoanei îndreptățite, în speță E. R. (căreia i-a fost restituit imobilul), întrucât acesta a fost preluat de stat cu titlu valabil.

Legalitatea și valabilitatea titlului statului este confirmată prin Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, în care, la Cap. I art. 1 alin. (2) lit. h) se prevede că: "Imobilele cu destinație de locuință, trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, și acele imobile care erau folosite ca locuință și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă ...". Față de situația proprietarilor la data preluării, dispozițiile actelor normative în baza cărora imobilul a fost preluat de către stat, au fost corect aplicate, ceea ce legitimează validitatea titlului statului, acesta producându-și efectul translativ de proprietate.

De asemenea, recurentul pârât reiterează excepția netimbrării acțiunii asupra căreia instanța nu s-a pronunțat, având în vedere faptul că cererea de chemare în judecată, deși întemeiată pe prevederile Legii nr. 112/1995, excede acest cadru legal, astfel încât trebuia timbrată la valoare, valoare constând în diferența dintre valoarea menționată în raportul de expertiză și prețul actualizat achitat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Același recurent pârât a solicitat și înlăturarea dispoziției privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată acordate, întrucât expertiza efectuată în cauză este total inutilă, iar în ceea ce privește onorariul de avocat ar fi trebuit avute în vedere prevederile art. 274 C. proc.

civ. II. Recursul formulat de reclamanți a fost, de asemenea, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenții susțin că cererea de chemare în judecată pe care au formulat-o, a fost admisă în mod nelegal doar în parte, în sensul că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata sumei de 318.530 RON sau 86.533 euro, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în Oradea, str. I., sumă ce include și valoarea investițiilor efectuate de reclamanți la imobil, în calitate de proprietari. Însă, prin aceeași hotărâre, instanța a respins cererea de obligare a pârâtului și la plata valorii reactualizate a prețului achitat de către noi pentru imobil, suma ce se ridică la 11.787.89 RON.

Recurenții susțin că hotărârea este netemeinică și nelegală, având în vedere că cererea de obligare la plata prețului reactualizat la zi este una principală, iar nu subsidiară, fiind independentă de soluționarea capătului de cerere privind despăgubirile pentru valoarea de circulație și investiții. Acest capăt de cerere a avut un temei distinct decurgând din desființarea contractului de vânzare-cumpărare prin care s-a produs o ingerință în dreptul lor de proprietate, iar proporționalitatea acestei ingerințe trebuie circumscrisă prin prisma art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, așa cum a fost el stabilit în jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg. Recurenții conchid că numai prin admiterea ambelor cereri, se poate asigura o reparație justă.

Recurenții reclamanți au depus note de ședință la data de 11 iunie 2010 prin care au combătut și motivele de recurs formulate de pârât. Înalta Curte va analiza cu prioritate recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor care formulează critici pe întinderea despăgubirilor deja acordate de instanțele de fond, în timp ce recurenții reclamanți, prin criticile susținute, urmăresc stabilirea unui nivel superior al acestor despăgubiri prin adiționarea și a prețului achitat care să fie reactualizat la data plății. I. Recursul pârâtului este fondat, potrivit celor ce succed. În ce privește cadrul legal aplicabil soluționării pretențiilor deduse judecății, se impun câteva clarificări față de cele stabilite de instanțele anterioare.

Astfel, cererea de chemare în judecată a fost promovată de reclamanți la data de 31 ianuarie 2008, așadar, la un moment anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, forma rezultantă a Legii nr. 10/2001 fiind în vigoare din 6 februarie 2009. Sentința primei instanțe a fost pronunțată în 5 mai 2009, iar decizia recurată la 25 noiembrie 2009, legea de modificare intrând în vigoare pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță. Contrar celor susținute de recurenții reclamanți în întâmpinarea formulată la motivele de recurs ale pârâtului, normele de drept material din cuprinsul legii speciale, astfel modificată, sunt pe deplin aplicabile cauzei, potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi în conformitate cu care, legea nouă se aplică tuturor situațiile născute după intrarea ei în vigoare (facta futura) dar și celor sau aflate în derulare la data adoptării noului act normativ (facta pendentia).

Regula anterior menționată (tempus regit actum), își găsește limitarea în principiul neretroactivității legii civile noi, aceasta însemnând că legea nouă nu poate fi aplicată faptelor trecute sau acelor situații care și-au epuizat efectele sub imperiul legii civile vechi - facta praeterita și cu privire la drepturile câștigate - jura quaesita; pe de altă parte, aceeași regulă este mărginită și de principiul neultraactivității legii civile vechi care, prin ipoteză, este înlocuită de legea nouă. Aplicând cele anterior enunțate la datele speței, dreptul reclamanților la obținerea unor despăgubiri ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare pe care l-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu era născut la data apariției legii noi (Legea nr. 1/2009), întrucât în cauză nu se pronunțase o hotărâre definitivă (înzestrată cu executorialitate) prin care acesta să le fi fost stabilit.

Drept urmare, nu poate fi reținut niciun argument valabil pentru care instanța să sustragă situația dedusă judecății de la aplicarea legii civile noi și să evalueze pretențiile deduse judecății în raport de aceasta. Pentru a epuiza chestiunea normelor incidente cauzei, Înalta Curte constată, față de situația de fapt reținută în speță, că temeiurile juridice invocate de reclamanți (Legea nr. 112/1995 și art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului), nu sunt aplicabile. Normele juridice incidente unei cauze sunt cele stabilite de instanță în raport de situația prezentată de părți, astfel cum este reținută, și avându-se în vedere finalitatea afirmată prin formularea cererilor adresate instanței.

Drept urmare, instanța nefiind ținută de temeiul juridic indicat de părți, are însă obligația de a-l supune dezbaterii contradictorii a părților pentru respectarea garanțiilor procesuale prevăzute de lege în favoarea lor, dar și pentru o justă soluționare a cauzei și o bună administrare a justiției; atare drept al instanței și totodată obligație, reies din dispozițiile art. 129 alin. 4 și 5 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că această obligație însă, nu mai subzistă când părțile sunt în dispută cu privire la normele aplicabile, cum este cazul în speță, iar comunicarea actelor de procedură asigură respectarea garanțiilor procesuale și posibilitatea fiecăreia dintre părți de a-și face apărările în raport de susținerile celeilalte.

Astfel, Legea nr. 112/1995 nu conține norme de drept material care să fie aplicabile pretențiilor deduse judecății (despăgubiri ca urmare a constatării nulității contractului), iar invocarea de către reclamanți a acestui act normativ în cuprinsul cererii de chemare în judecată rămâne una formală; s-ar putea reține că referirea mai concretă la dispozițiile art. 23 din lege pentru justificarea scutirii de plată a taxei de timbru este singura rațiune a indicării acestui act normativ ca temei juridic al cererii (asupra chestiunii timbrajului se va reveni în prezentele considerente, având în vedere că pârâtul a formulat critici și cu privire la obligațiile fiscale ale reclamanților).

Drept urmare, singura construcție juridică realizată de reclamanți pentru argumentarea cererii, rămâne cea întemeiată pe art. 1 Protocolul 1, reclamanții pretinzând că au avut un "bun" în sensul Convenției și ca atare, se consideră îndreptățiți la obținerea unei reparații echitabile (integrale) pentru pretinsa încălcare a dreptului lor, solicitând un anumit cuantum al despăgubirilor. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne nu conțin dispoziții mai favorabile.

Înalta Curte constată că reclamanții nu sunt în ipostaza de a invoca garanțiile art. 1 Protocolul 1, astfel că, norma menționată nu este aplicabilă, în cazul în care s-ar constata neconcordanțe între aceasta și legea internă (Legea nr. 10/2001). În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului noțiunea de "bun" este una autonomă, ea putând cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora, reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate. Or, conform datelor speței, reclamanții au avut calitatea de cumpărători ai apartamentului nr. 4 - 5 din imobilul situat în Oradea, str. I., potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 11 septembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Imobilul în care este situat acest apartament a fost restituit proprietarului deposedat abuziv de stat, potrivit Deciziei nr. 359 din 24 iunie 2004 emisă de Comisia de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România, în speță, E.R. din Oradea, de la măsura restituirii fiind excluse apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, între care și cel menționat. Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SCCTI Bihor și reclamanți s-a constatat nulitatea absolută prin Decizia civilă nr. 323A din 11 aprilie 2007 a Tribunalului Bihor, secția civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1358 din 29 noiembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Din cuprinsul considerentelor acestor hotărâri, reiese că sancțiunea nulității a fost dispusă în baza art. 45 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, reținându-se că perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a avut loc cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu referire la dispozițiile art. 1 și 9 din lege, care presupuneau ca premisă (pentru ca imobilul să intre în domeniul de aplicare a legii) preluarea în perioada de referință a legii de la o persoană fizică, iar nu juridică. Nulitatea înseamnă lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil (fie că este o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al retroactivității, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până în momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare, retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul încheierii și acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul retroactivității efectelor nulității, se ajunge în situația în care părțile nu ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din principiul legalității, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalității încălcate la momentul încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei operațiuni astfel perfectate. În consecință, cum principalul efect al contractului de vânzare-cumpărare ce interesează în speță, este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanți, rezultă că aceștia nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului.

Atare constatare permite Înaltei Curți stabilirea concluziei că reclamanții nu au un "bun actual" în sensul Convenției (ceea ce corespunde efectului pentru viitor al sancțiunii nulității), după cum nu sunt nici titularii unei "valori patrimoniale, drept de creanță sau speranțe legitime" în sensul jurisprudenței instanței de contencios european, întrucât constatarea nulității contractului (corespunzător efectului pentru trecut al sancțiunii) le-ar fi permis, cel mult, să invoce drepturi legate de calitatea de chiriași (situație anterioară în care ar fi putut fi repuși, la cerere), ceea ce nu s-a întâmplat.

Or, câtă vreme aceștia nu și-au conservat un atare drept decurgând dintr-un alt principiu al efectelor nulității, acela al repunerii în situația anterioară, formulând o cerere, fie în cadrul acțiunii având ca obiect constatarea nulității, fie ulterior, pe cale separată, în cadrul termenului general de prescripție de 3 ani, cu privire la protecția ce opera în baza O.U.G. nr. 40/1999, la acest moment nu pot invoca, nici din acest punct de vedere, protecția art. 1 Protocolul 1. Stabilirea unor drepturi locative ar fi fost de natură să intre sub incidența normei din Convenție, întrucât contractul de închiriere este un drept de creanță cu caracter mobiliar (chiar dacă are ca obiect un imobil) și temporar (pe durata locațiunii), deci, o valoare patrimonială protejată ca drept de proprietate.

În plus, deși simpla constatare a inexistenței unui bun (sau a celorlalte alternative ale noțiunii) este suficientă, pentru a se conchide în sensul inaplicabilității ratione materiae a art. 1 Protocolul 1, se cere a fi precizat că mai era necesar să se stabilească și existența ingerinței, ingerință care să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să respecte raportul de proporționalitate între interesele individuale și cele generale. Or, admiterea de instanță a unei acțiuni în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, la solicitarea titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului vânzării și restabilirea legalității și a drepturilor acestuia, nu poate fi calificată drept ingerința însăși, după cum în conflict sunt interesele a doi particulari.

Drept urmare, normele dreptului intern sunt cele aplicabile cauzei, și, așa cum s-a arătat deja, instanțele erau ținute să facă aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Curtea de apel a ignorat însă aceste prevederi legale, aplicând norma din Convenție, astfel că, soluția recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, fiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte constată că pentru soluționarea cauzei de față sunt relevante dispozițiile art. 50 alin. (2) ca și ale art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată după modificarea prin Legea 1/2009. Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.

Finalitatea normei anterioare este aceea de a stabili facilitatea fiscală pentru acțiunile în justiție prin care chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate, ca în speță, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Totodată, se constată că dispoziția citată nu este una de drept material cu privire la desocotirea părților contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce conduce la concluzia că legea specială nu conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun care s-ar fi impus cu prioritate conform principiului specialia generalibus derogant.

Drept urmare, cererea dedusă judecății se soluționează pe temeiul principiului repunerii părților în situația anterioară încheierii contractului - restitutio in integrum, principiu ce guvernează, de asemenea, efectele nulității actului juridic și care presupune că tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât, părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat. Acest principiu apare ca un mijloc de asigurare a eficienței practice a principiului retroactivității efectelor nulității actului juridic civil, fiecare dintre ele privind efectele nulității inter partes.

Așa fiind, Înalta Curte constată că reclamanții sunt îndreptățiți a primi prețul pe care l-au achitat în baza contractului a cărui nulitate a fost constatată (17.323.269 ROL sau 17.323,26 RON, conform fișei de calcul), sumă care, va fi actualizată pentru perioada cuprinsă între 10 martie 2005 (data achitării integrale a apartamentului) și data la care va avea loc achitarea ei efectivă. Necesitatea actualizării rezultă din devalorizarea sumei în acest interval, soluția fiind impusă de considerente de echitate, iar suma astfel rezultată este aptă să asigure caracterul integral al reparației (restitutio in integrum). Înalta Curte apreciază că nici dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceeași formă, nu sunt incidente situației reținute în cauză.

Textul normei dispune: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare." Premisele lui presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract.

Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii nu poate fi "desființat" (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui contract nu există ca sancțiune de drept material, astfel că, Înalta Curte apreciază că "desființarea" nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (împreună cu altele).

Or, potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii care cârmuiește încheierea sa nu poate fi anulat (ceea ce exclude nulitatea ca și cauză de ineficacitate); așa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995. În același timp, textul analizat folosește formularea "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate ...", ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Cerința este îndeplinită în cazul respingerii acțiunii de constatare a nulității contractului (pentru că implică respectarea condițiilor Legii nr. 112/1995 și, eventual, buna-credință) sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Constatându-se că reclamanții nu întrunesc premisele aplicării acestui text și, având în vedere și cele anterior arătate, rezultă că în mod nelegal instanța de apel a confirmat soluția acordării valorii de circulație (de piață) a apartamentului în sumă de 318.530 RON (în care nu erau incluse valoarea investițiilor efectuate de reclamanți, valoarea terenului și valoarea actualizată a prețului), art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană, neputând servi, de asemenea, ca temei pentru admiterea cererii, după cum s-a arătat.

Cum recurentul pârât a susținut că prin despăgubirile ce au fost stabilite în favoarea reclamanților, s-a acordat implicit și valoarea investițiilor (a îmbunătățirilor efectuate), iar acestea nu sunt în sarcina sa, ci a persoanei îndreptățite, Înalta Curte constată fondată această susținere, date fiind dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în plus, apreciindu-se deja că cererea reclamanților nu poate fi admisă dincolo de limitele prețului actualizat. Pe de altă parte, și dacă s-ar fi confirmat calitatea pârâtului de subiect pasiv al obligației de restituire a cheltuielilor necesare și utile, instanța nu putea dispune obligarea sa în acest sens în propria sa cale de atac (limitare decurgând din aplicarea principiului non reformation in pejus), prin criticile dezvoltate de reclamanți, neinvocându-se o atare chestiune.

Excepția netimbrării acțiunii cu privire la care pârâtul susține că reprezintă o reiterare, Înalta Curte constată că în apel nu a fost invocată, iar formularea unor motive de recurs omisso medio este inadmisibilă, astfel că, aceasta nu poate fi analizată. În îndeplinirea cerințelor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte constată că instanțele anterioare au stabilit în mod corect regimul fiscal al cererii de chemare în judecată, în baza art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data promovării acțiunii; ulterior, prin modificarea legii, s-a prevăzut în mod expres scutirea de la plata taxelor judiciare. Întrucât se va schimba sentința primei instanțe, în aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc.

civ., vor fi excluse sumele acordate pentru recuperarea cheltuielilor efectuate de reclamanți cu plata onorariului de expertiză, având în vedere admiterea în parte a cererii de chemare în judecată (doar în ce privește prețul care va fi ulterior actualizat, la data executării, expertiza fiind inutilă din acest punct de vedere întrucât determină suma într-un moment intermediar decât cel care interesează efectiv - data plății). Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamanților va fi respins, iar, conform art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârât, decizia recurată urmând a fi modificată în parte, în sensul admiterii apelului formulat de Ministerul Finanțelor, cu consecința schimbării sentinței apelate potrivit prezentelor considerente; se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții F.V. și F.L., împotriva Deciziei nr. 155A din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea , secția civilă mixtă. Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Modifică în parte decizia. Admite apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 166/C din 5 mai 2009 a Tribunalului Bihor , secția civilă. Schimbă sentința, în sensul că: Admite în parte cererea. Obligă pe pârât să achite reclamanților suma de 17.323,26 RON achitată la data de 10 martie 2005, urmând a fi actualizată la data plății efective. Obligă pe pârât la 903,80 RON cheltuieli de judecată către reclamanți. Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 18 iunie 2010. Procesat de GGC - NN