ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3872/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3872/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 166/C din 5 mai

2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă, în Dosarul nr.

820/271/2008, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții F.V. și F.L.

împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice -

D.G.F.P.S. Bihor și, în consecință:

Pârâta a fost

obligată să plătească reclamanților 318.530 RON sau 86.533 euro cu titlu de

despăgubiri civile, sumă care va fi reactualizată cu indicele de inflație la

data plății, precum și la 1.503,80 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanții au

deținut calitatea de chiriași în imobilul în litigiu, motiv pentru care l-au

cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare

din 11 septembrie 1996.

Prin Decizia civilă

nr. 323/A din 11 aprilie 2007 a Tribunalului Bihor, s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, iar prin Decizia

civilă nr. 1358/2007 s-au respins recursurile formulate împotriva ei.

Tribunalul a reținut

că potrivit Legii nr. 10/2001, chiriașii al căror contract de vânzare-cumpărare

a fost desființat au dreptul Ia restituirea prețului actualizat cu indicele de

inflație - însă, practica instanțelor, bazată pe jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, a statuat că trebuie respectat principiul

proporționalității, indemnizația la care este îndreptățit fostul chiriaș

trebuie să fie rezonabilă - în raport de valoarea apartamentului de care a fost

privat, proporționalitatea fiind asigurată numai în măsura în care fostul

chiriaș dobândește diferența dintre valoarea bunului de la data desființării

contractului și prețul de vânzare actualizat.

Reclamanții au

solicitat însă, atât plata sumei de 11.787,89 RON reprezentând valoarea reactualizată

a prețului la momentul septembrie 2008 a prețului de 17.323.269 ROL - achitat

cu titlu de preț, la plata sumei de 72.240 RON reprezentând contravaloarea

investiției efectuate la imobilul în litigiu, cât și obligarea pârâtului la

contravaloarea prețului de circulație al unui imobil identic cu cel posedat de

ei.

S-a apreciat că

aceste sume nu pot fi acordate cumulativ, deoarece o adevărată "restitutio

in integrum" presupune acordarea contravalorii prețului de circulație al

imobilului posedat de ei, în această valoare, fiind inclusă și valoarea

investițiilor efectuate.

Față de starea de

fapt și de drept reținute, a fost admisă acțiunea potrivit celor arătate.

Împotriva sentinței

au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, fiecare dintre părți

criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 155A din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă,

ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

Analizând criticile

formulate, instanța de apel a reținut că reclamanții au criticat hotărârea

primei instanțe sub aspectul neacordării valorii reactualizate a prețului

achitat pentru apartamentul a cărui posesie și proprietate au pierdut-o,

subliniind că aceasta este o cerere principală și independentă de cea privind

valoarea de circulație și că o reparație justă, așa cum este aceasta definită

în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, nu poate fi obținută decât

prin admiterea tuturor cererilor formulate.

Curtea de apel a

apreciat neîntemeiată această critică deoarece admiterea concomitentă a celor

două capete de cerere, ar reprezenta o dublă despăgubire acordată

reclamanților, și în consecință, o îmbogățire fără just temei.

În cazul în care

cumpărătorul unui imobil pierde proprietatea acestuia, fiind, prin urmare,

evins, el are dreptul la despăgubiri.

Cuantumul acestor

despăgubiri reprezintă prejudiciul efectiv suportat de cumpărător, reclamantul

având de ales între prețul achitat sau valoarea bunului la data pierderii

posesiei, motivat de diferența ce poate să apară între aceste două valori,

între data încheierii contractului și data deposedării de bun. Altfel spus,

cumpărătorul va avea interes să ceară restituirea prețului doar dacă valoarea

de piață a bunului a scăzut raportat la momentul încheierii contractului.

Instanța de apel a

constatat totodată, că mai poate fi folosită și o altă tehnică, și anume, să se

dispună distinct restituirea prețului achitat, la care să se adauge despăgubiri

reprezentând diferența dintre valoarea de piață a imobilului și preț, însă

finalitatea este identică.

S-a apreciat că nu

este admisibilă restituirea concomitentă a prețului achitat și a valorii de

circulație a imobilului, neexistând niciun temei juridic pentru o astfel de

plată.

Pe de altă parte,

valoarea de circulație a imobilului cuprinde valoarea efectivă a acestuia,

inclusiv investițiile efectuate, deoarece astfel de investiții sporesc valoarea

imobilului.

În ce privește apelul

formulat de pârât prin care s-a invocat inaplicabilitatea art. 50 din Legea nr.

10/2001, deoarece încheierea contractului pentru apartamentul a cărui posesie

au pierdut-o reclamanții a avut loc cu nerespectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, dar și împrejurarea că nu s-a făcut dovada relei-credințe a

vânzătorului materializată prin preluarea abuzivă a imobilului, instanța de

apel a apreciat nefondate aceste critici.

Astfel, cercetându-se

considerentele Deciziei nr. 323/A din 11 aprilie 2007 a Tribunalului Bihor,

rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor, s-a constatat că instanța a

reținut, cu autoritate de lucru judecat, caracterul abuziv al preluării

imobilului de către Statul Român, astfel încât, nu mai era nevoie de o acțiune

separată formulată de chiriași în acest sens.

Mai mult, s-a reținut

în continuare, reaua-credință a vânzătorului la încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare ale căror efecte au fost desființate nu mai trebuie

demonstrată, deoarece vânzătorul trebuia să știe că imobilul nu poate fi vândut

în condițiile Legii nr. 112/1995, astfel încât, nu trebuia să dea curs cererii

de cumpărare formulate de chiriași.

Instanța de apel a

apreciat că din punct de vedere al chiriașilor, au fost respectate condițiile

prevăzute de Legea nr. 112/1995, ei deținând contracte valabile la data

apariției legii și nici nu s-a făcut dovada că au deținut alte imobile în

proprietate, acestea fiind cele două condiții pe care chiriașul trebuia să le

îndeplinească potrivit legii speciale.

Pe de altă parte,

Statul Român era înscris în cartea funciară, astfel încât, s-a apreciat că din

punctul de vedere al reclamanților, prevederile Legii nr. 112/1995 au fost

respectate, argument reținut de instanța de apel din perspectiva teoriei

aparenței în drept.

În același timp, s-a

considerat că Statul român nu poate înlătura plata despăgubirilor și din alte

două motive:

Primul dintre acestea

este că apelantul pârât a invocat culpa propriilor sale instituții, fiind

inacceptabil într-un raport juridic să se dea eficiență unei astfel de apărări,

deoarece o soluție contrară ar echivala cu o recunoaștere a unei poziții de

supraordonare a Statului Român față de celălalt subiect al raportului juridic

civil, ceea ce este contrar principiilor fundamentate ale dreptului civil -

unde părțile se află pe poziție de egalitate juridică, precum și dispozițiilor

constituționale prin care este apărată proprietatea privată.

Al doilea argument îl

reprezintă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, potrivit cărora proprietarul nu poate fi deposedat de bunul

său decât în urma unei juste și prealabile despăgubiri, condiția ca plata

creanței să fie prealabilă pierderii posesiei, nefiind oricum îndeplinită în

speță.

Ca urmare a

modalității de soluționare a celor două apeluri, instanța de apel nu a acordat

cheltuielile de judecată solicitate de reprezentantul apelanților reclamanți,

lucrările efectuate de acesta în dosar vizând în principal apelul părților pe

care le-a reprezentat și mai puțin s-a axat pe apărarea față de apelul

pârâtului.

Împotriva acestei

decizi, ambele părți au formulat recurs.

I. Recurentul pârât

Ministerul Finanțelor Publice s-a prevalat în susținerea recursului de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia instanței de

apel este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente.

Astfel, conform art.

50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1 din

30 ianuarie 2009, pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, "Cererile sau acțiunile în justiție având ca

obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru".

De asemenea, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 prevede: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare"

Recurentul susține că

cel din urmă text nu este aplicabil, întrucât este evidentă reaua-credință a

chiriașilor cumpărători față de faptul că în situația în care vânzătorul ar fi

fost de rea-credință (adică statul care a preluat în mod abuziv imobilul),

cumpărătorul pentru a fi fost de bună-credință putea merge chiar până la a

formula o acțiune în justiție prin care să stabilească dacă statul a preluat

sau nu imobilul cu titlu valabil, lucru pe care cumpărătorii nu l-au făcut.

Pe de altă parte, în

baza Deciziei civile nr. 1358 R /2007 a Curții de Apel Oradea, s-a constatat că

acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995. Având în vedere acest aspect, în temeiul art. 45 alin. (4)

din Legea nr. 10/2001, s-a constatat nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare.

În atare situație,

recurentul învederează că în prezenta cauză nu se poate vorbi de acordarea

despăgubirilor în cuantumul stabilit de art. 50 alin. (2

1

) și art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1 din 30

ianuarie 2009, întrucât Legea nr. 112/1995 nu a fost respectată.

Se mai arată de

recurent că în cererea de față, despăgubirile ce se pot acorda reclamanților

sunt cele stabilite la art. 50 din Legea nr. 10/2001, adică restituirea

prețului actualizat plătit de chiriași (mai puțin comisionul de 1% și a

dobânzii achitate de chiriași la SC C.T.I. Bihor), întrucât contractul lor a

fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind desființat prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Acordarea unor

despăgubiri la prețul de piață al imobilelor, ar însemna încălcarea

principiilor stabilite de Codul civil cu privire la îmbogățirea fără just

temei.

Eventualele sume care

urmează a fi acordate în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr.

1 din 30 ianuarie 2009, Legea nr. 112/1995, se pot face doar cu respectarea

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Referitor la sumele

stabilite de expertiză, recurenta solicită instanței de recurs să observe că

aceasta a fost efectuată anterior apariției Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009,

fiind evident ca acest calcul s-a făcut fără respectarea standardelor

internaționale de evaluare.

Drept urmare,

recurentul susține că instanța de fond și cea de apel au pronunțat o soluție

nelegală obligând Statul Român la plata sumei de 318.530 RON, ce reprezintă

valoarea de circulație a imobilului situat în Oradea, str. I., județ Bihor,

stabilită prin raportul de expertiză tehnică judiciară, întocmit de expert

S.E., la data de 16 iunie 2008.

Totodată, instanța de

apel a reținut că valoarea de circulație a imobilului cuprinde "valoarea

efectivă a acestuia, inclusiv investițiile efectuate", situație în care

rezultă că în mod eronat a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice să plătească reclamanților și contravaloarea investițiilor efectuate.

Recurentul invocă și

prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, chiriașii

au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu

destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, însă, prin

dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr.

1/2009, se prevede în mod imperativ că indiferent dacă imobilul a fost preluat

cu titlu sau fără titlu valabil, obligația despăgubirii revine persoanei

îndreptățite, iar nu Statului Român.

Recurentul opinează

că și înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, această obligație

revenea tot persoanei îndreptățite, în speță E. R. (căreia i-a fost restituit

imobilul), întrucât acesta a fost preluat de stat cu titlu valabil.

Legalitatea și

valabilitatea titlului statului este confirmată prin Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 112/1995, în care, la Cap. I art. 1 alin. (2) lit. h) se

prevede că: "Imobilele cu destinație de locuință, trecute ca atare în

proprietatea statului, cu titlu, și acele imobile care erau folosite ca locuință

și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și

decretelor în vigoare la data respectivă ...".

Față de situația

proprietarilor la data preluării, dispozițiile actelor normative în baza cărora

imobilul a fost preluat de către stat, au fost corect aplicate, ceea ce

legitimează validitatea titlului statului, acesta producându-și efectul

translativ de proprietate.

De asemenea,

recurentul pârât reiterează excepția netimbrării acțiunii asupra căreia

instanța nu s-a pronunțat, având în vedere faptul că cererea de chemare în

judecată, deși întemeiată pe prevederile Legii nr. 112/1995, excede acest cadru

legal, astfel încât trebuia timbrată la valoare, valoare constând în diferența

dintre valoarea menționată în raportul de expertiză și prețul actualizat

achitat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Același recurent

pârât a solicitat și înlăturarea dispoziției privind obligarea sa la plata

cheltuielilor de judecată acordate, întrucât expertiza efectuată în cauză este

total inutilă, iar în ceea ce privește onorariul de avocat ar fi trebuit avute

în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ.

II. Recursul formulat

de reclamanți a fost, de asemenea, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recurenții susțin că

cererea de chemare în judecată pe care au formulat-o, a fost admisă în mod

nelegal doar în parte, în sensul că pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a fost obligat la plata sumei de 318.530 RON sau 86.533

euro, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în Oradea, str. I.,

sumă ce include și valoarea investițiilor efectuate de reclamanți la imobil, în

calitate de proprietari.

Însă, prin aceeași

hotărâre, instanța a respins cererea de obligare a pârâtului și la plata

valorii reactualizate a prețului achitat de către noi pentru imobil, suma ce se

ridică la 11.787.89 RON.

Recurenții susțin că

hotărârea este netemeinică și nelegală, având în vedere că cererea de obligare

la plata prețului reactualizat la zi este una principală, iar nu subsidiară,

fiind independentă de soluționarea capătului de cerere privind despăgubirile

pentru valoarea de circulație și investiții.

Acest capăt de cerere

a avut un temei distinct decurgând din desființarea contractului de

vânzare-cumpărare prin care s-a produs o ingerință în dreptul lor de

proprietate, iar proporționalitatea acestei ingerințe trebuie circumscrisă prin

prisma art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, așa

cum a fost el stabilit în jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg.

Recurenții conchid că

numai prin admiterea ambelor cereri, se poate asigura o reparație justă.

Recurenții reclamanți

au depus note de ședință la data de 11 iunie 2010 prin care au combătut și

motivele de recurs formulate de pârât.

Înalta Curte va analiza

cu prioritate recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor care

formulează critici pe întinderea despăgubirilor deja acordate de instanțele de

fond, în timp ce recurenții reclamanți, prin criticile susținute, urmăresc

stabilirea unui nivel superior al acestor despăgubiri prin adiționarea și a

prețului achitat care să fie reactualizat la data plății.

I. Recursul pârâtului

este fondat, potrivit celor ce succed.

În ce privește cadrul

legal aplicabil soluționării pretențiilor deduse judecății, se impun câteva

clarificări față de cele stabilite de instanțele anterioare.

Astfel, cererea de

chemare în judecată a fost promovată de reclamanți la data de 31 ianuarie 2008,

așadar, la un moment anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr.

1/2009, forma rezultantă a Legii nr. 10/2001 fiind în vigoare din 6 februarie

2009.

Sentința primei

instanțe a fost pronunțată în 5 mai 2009, iar decizia recurată la 25 noiembrie

2009, legea de modificare intrând în vigoare pe parcursul soluționării cauzei

în primă instanță.

Contrar celor

susținute de recurenții reclamanți în întâmpinarea formulată la motivele de

recurs ale pârâtului, normele de drept material din cuprinsul legii speciale,

astfel modificată, sunt pe deplin aplicabile cauzei, potrivit principiului aplicării

imediate a legii civile noi în conformitate cu care, legea nouă se aplică

tuturor situațiile născute după intrarea ei în vigoare (facta futura) dar și

celor sau aflate în derulare la data adoptării noului act normativ (facta

pendentia).

Regula anterior

menționată (tempus regit actum), își găsește limitarea în principiul

neretroactivității legii civile noi, aceasta însemnând că legea nouă nu poate

fi aplicată faptelor trecute sau acelor situații care și-au epuizat efectele

sub imperiul legii civile vechi - facta praeterita și cu privire la drepturile

câștigate - jura quaesita; pe de altă parte, aceeași regulă este mărginită și

de principiul neultraactivității legii civile vechi care, prin ipoteză, este

înlocuită de legea nouă.

Aplicând cele

anterior enunțate la datele speței, dreptul reclamanților la obținerea unor

despăgubiri ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare pe care

l-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu era născut la data apariției legii

noi (Legea nr. 1/2009), întrucât în cauză nu se pronunțase o hotărâre

definitivă (înzestrată cu executorialitate) prin care acesta să le fi fost

stabilit.

Drept urmare, nu

poate fi reținut niciun argument valabil pentru care instanța să sustragă

situația dedusă judecății de la aplicarea legii civile noi și să evalueze

pretențiile deduse judecății în raport de aceasta.

Pentru a epuiza

chestiunea normelor incidente cauzei, Înalta Curte constată, față de situația

de fapt reținută în speță, că temeiurile juridice invocate de reclamanți (Legea

nr. 112/1995 și art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului), nu sunt aplicabile.

Normele juridice

incidente unei cauze sunt cele stabilite de instanță în raport de situația

prezentată de părți, astfel cum este reținută, și avându-se în vedere

finalitatea afirmată prin formularea cererilor adresate instanței.

Drept urmare,

instanța nefiind ținută de temeiul juridic indicat de părți, are însă obligația

de a-l supune dezbaterii contradictorii a părților pentru respectarea

garanțiilor procesuale prevăzute de lege în favoarea lor, dar și pentru o justă

soluționare a cauzei și o bună administrare a justiției; atare drept al

instanței și totodată obligație, reies din dispozițiile art. 129 alin. 4 și 5

C. proc. civ.

Înalta Curte

apreciază că această obligație însă, nu mai subzistă când părțile sunt în

dispută cu privire la normele aplicabile, cum este cazul în speță, iar

comunicarea actelor de procedură asigură respectarea garanțiilor procesuale și

posibilitatea fiecăreia dintre părți de a-și face apărările în raport de

susținerile celeilalte.

Astfel, Legea nr.

112/1995 nu conține norme de drept material care să fie aplicabile pretențiilor

deduse judecății (despăgubiri ca urmare a constatării nulității contractului),

iar invocarea de către reclamanți a acestui act normativ în cuprinsul cererii

de chemare în judecată rămâne una formală; s-ar putea reține că referirea mai

concretă la dispozițiile art. 23 din lege pentru justificarea scutirii de plată

a taxei de timbru este singura rațiune a indicării acestui act normativ ca

temei juridic al cererii (asupra chestiunii timbrajului se va reveni în

prezentele considerente, având în vedere că pârâtul a formulat critici și cu

privire la obligațiile fiscale ale reclamanților).

Drept urmare, singura

construcție juridică realizată de reclamanți pentru argumentarea cererii,

rămâne cea întemeiată pe art. 1 Protocolul 1, reclamanții pretinzând că au avut

un "bun" în sensul Convenției și ca atare, se consideră îndreptățiți

la obținerea unei reparații echitabile (integrale) pentru pretinsa încălcare a

dreptului lor, solicitând un anumit cuantum al despăgubirilor.

Într-adevăr, potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne nu conțin dispoziții mai favorabile.

Înalta Curte constată

că reclamanții nu sunt în ipostaza de a invoca garanțiile art. 1 Protocolul 1,

astfel că, norma menționată nu este aplicabilă, în cazul în care s-ar constata

neconcordanțe între aceasta și legea internă (Legea nr. 10/2001).

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului noțiunea de "bun" este una

autonomă, ea putând cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora, reclamantul poate pretinde că

are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a

unui drept de proprietate.

Or, conform datelor

speței, reclamanții au avut calitatea de cumpărători ai apartamentului nr. 4 -

5 din imobilul situat în Oradea, str. I., potrivit contractului de

vânzare-cumpărare din 11 septembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Imobilul în care este

situat acest apartament a fost restituit proprietarului deposedat abuziv de

stat, potrivit Deciziei nr. 359 din 24 iunie 2004 emisă de Comisia de

retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din

România, în speță, E.R. din Oradea, de la măsura restituirii fiind excluse

apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, între care și cel menționat.

Cu privire la

contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SCCTI Bihor și reclamanți s-a

constatat nulitatea absolută prin Decizia civilă nr. 323A din 11 aprilie 2007 a

Tribunalului Bihor, secția civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1358 din

29 noiembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Din cuprinsul

considerentelor acestor hotărâri, reiese că sancțiunea nulității a fost dispusă

în baza art. 45 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, reținându-se că perfectarea

contractului de vânzare-cumpărare a avut loc cu încălcarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, cu referire la dispozițiile art. 1 și 9 din lege, care

presupuneau ca premisă (pentru ca imobilul să intre în domeniul de aplicare a

legii) preluarea în perioada de referință a legii de la o persoană fizică, iar

nu juridică.

Nulitatea înseamnă

lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor edictate pentru

încheierea sa valabilă.

Unul dintre

principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil (fie că este

o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al

retroactivității, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru

viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până

în momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare,

retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul

încheierii și acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul

retroactivității efectelor nulității, se ajunge în situația în care părțile nu

ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din principiul legalității,

scopul ei fiind tocmai restabilirea legalității încălcate la momentul

încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei

operațiuni astfel perfectate.

În consecință, cum

principalul efect al contractului de vânzare-cumpărare ce interesează în speță,

este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanți, rezultă că aceștia

nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului.

Atare constatare

permite Înaltei Curți stabilirea concluziei că reclamanții nu au un "bun

actual" în sensul Convenției (ceea ce corespunde efectului pentru viitor

al sancțiunii nulității), după cum nu sunt nici titularii unei "valori

patrimoniale, drept de creanță sau speranțe legitime" în sensul

jurisprudenței instanței de contencios european, întrucât constatarea nulității

contractului (corespunzător efectului pentru trecut al sancțiunii) le-ar fi

permis, cel mult, să invoce drepturi legate de calitatea de chiriași (situație

anterioară în care ar fi putut fi repuși, la cerere), ceea ce nu s-a întâmplat.

Or, câtă vreme

aceștia nu și-au conservat un atare drept decurgând dintr-un alt principiu al

efectelor nulității, acela al repunerii în situația anterioară, formulând o

cerere, fie în cadrul acțiunii având ca obiect constatarea nulității, fie

ulterior, pe cale separată, în cadrul termenului general de prescripție de 3

ani, cu privire la protecția ce opera în baza O.U.G. nr. 40/1999, la acest

moment nu pot invoca, nici din acest punct de vedere, protecția art. 1

Protocolul 1.

Stabilirea unor

drepturi locative ar fi fost de natură să intre sub incidența normei din

Convenție, întrucât contractul de închiriere este un drept de creanță cu

caracter mobiliar (chiar dacă are ca obiect un imobil) și temporar (pe durata

locațiunii), deci, o valoare patrimonială protejată ca drept de proprietate.

În plus, deși simpla

constatare a inexistenței unui bun (sau a celorlalte alternative ale noțiunii)

este suficientă, pentru a se conchide în sensul inaplicabilității ratione

materiae a art. 1 Protocolul 1, se cere a fi precizat că mai era necesar să se

stabilească și existența ingerinței, ingerință care să fie prevăzută de lege,

să urmărească un scop legitim și să respecte raportul de proporționalitate

între interesele individuale și cele generale.

Or, admiterea de

instanță a unei acțiuni în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, la

solicitarea titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului

vânzării și restabilirea legalității și a drepturilor acestuia, nu poate fi

calificată drept ingerința însăși, după cum în conflict sunt interesele a doi

particulari.

Drept urmare, normele

dreptului intern sunt cele aplicabile cauzei, și, așa cum s-a arătat deja,

instanțele erau ținute să facă aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Curtea de apel a

ignorat însă aceste prevederi legale, aplicând norma din Convenție, astfel că,

soluția recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, fiind întrunite

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că pentru soluționarea cauzei de față sunt relevante dispozițiile art. 50 alin.

(2) ca și ale art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată

după modificarea prin Legea 1/2009.

Cererile sau

acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.

Finalitatea normei

anterioare este aceea de a stabili facilitatea fiscală pentru acțiunile în

justiție prin care chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate

cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate, ca în speță,

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Totodată, se constată

că dispoziția citată nu este una de drept material cu privire la desocotirea

părților contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

ceea ce conduce la concluzia că legea specială nu conține dispoziții derogatorii

de la dreptul comun care s-ar fi impus cu prioritate conform principiului

specialia generalibus derogant.

Drept urmare, cererea

dedusă judecății se soluționează pe temeiul principiului repunerii părților în

situația anterioară încheierii contractului - restitutio in integrum, principiu

ce guvernează, de asemenea, efectele nulității actului juridic și care

presupune că tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit,

astfel încât, părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act

nu s-ar fi încheiat.

Acest principiu apare

ca un mijloc de asigurare a eficienței practice a principiului retroactivității

efectelor nulității actului juridic civil, fiecare dintre ele privind efectele

nulității inter partes.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că reclamanții sunt îndreptățiți a primi prețul pe care l-au

achitat în baza contractului a cărui nulitate a fost constatată (17.323.269 ROL

sau 17.323,26 RON, conform fișei de calcul), sumă care, va fi actualizată

pentru perioada cuprinsă între 10 martie 2005 (data achitării integrale a

apartamentului) și data la care va avea loc achitarea ei efectivă.

Necesitatea

actualizării rezultă din devalorizarea sumei în acest interval, soluția fiind

impusă de considerente de echitate, iar suma astfel rezultată este aptă să

asigure caracterul integral al reparației (restitutio in integrum).

Înalta Curte

apreciază că nici dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr.

10/2001, aceeași formă, nu sunt incidente situației reținute în cauză.

Textul normei dispune:

"Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare."

Premisele lui

presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract.

Norma are o redactare

defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ,

deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii

nu poate fi "desființat" (dacă se are în vedere că accepțiunea

noțiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui

contract nu există ca sancțiune de drept material, astfel că, Înalta Curte

apreciază că "desființarea" nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de

ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de

ex.) fiind o cauză de ineficacitate (împreună cu altele).

Or, potrivit

dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii care

cârmuiește încheierea sa nu poate fi anulat (ceea ce exclude nulitatea ca și

cauză de ineficacitate); așa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate

care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație

ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, formulată de

proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat

împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995.

În același timp,

textul analizat folosește formularea "proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate ...", ceea ce înseamnă că

premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Cerința este

îndeplinită în cazul respingerii acțiunii de constatare a nulității

contractului (pentru că implică respectarea condițiilor Legii nr. 112/1995 și,

eventual, buna-credință) sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu

acțiune în nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru

valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de

prescripție instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001.

Constatându-se că

reclamanții nu întrunesc premisele aplicării acestui text și, având în vedere

și cele anterior arătate, rezultă că în mod nelegal instanța de apel a

confirmat soluția acordării valorii de circulație (de piață) a apartamentului

în sumă de 318.530 RON (în care nu erau incluse valoarea investițiilor

efectuate de reclamanți, valoarea terenului și valoarea actualizată a

prețului), art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană, neputând

servi, de asemenea, ca temei pentru admiterea cererii, după cum s-a arătat.

Cum recurentul pârât

a susținut că prin despăgubirile ce au fost stabilite în favoarea

reclamanților, s-a acordat implicit și valoarea investițiilor (a

îmbunătățirilor efectuate), iar acestea nu sunt în sarcina sa, ci a persoanei

îndreptățite, Înalta Curte constată fondată această susținere, date fiind

dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în plus, apreciindu-se

deja că cererea reclamanților nu poate fi admisă dincolo de limitele prețului

actualizat.

Pe de altă parte, și

dacă s-ar fi confirmat calitatea pârâtului de subiect pasiv al obligației de

restituire a cheltuielilor necesare și utile, instanța nu putea dispune

obligarea sa în acest sens în propria sa cale de atac (limitare decurgând din

aplicarea principiului non reformation in pejus), prin criticile dezvoltate de

reclamanți, neinvocându-se o atare chestiune.

Excepția netimbrării

acțiunii cu privire la care pârâtul susține că reprezintă o reiterare, Înalta

Curte constată că în apel nu a fost invocată, iar formularea unor motive de

recurs omisso medio este inadmisibilă, astfel că, aceasta nu poate fi

analizată.

În îndeplinirea

cerințelor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte constată că

instanțele anterioare au stabilit în mod corect regimul fiscal al cererii de

chemare în judecată, în baza art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, forma în

vigoare la data promovării acțiunii; ulterior, prin modificarea legii, s-a

prevăzut în mod expres scutirea de la plata taxelor judiciare.

Întrucât se va

schimba sentința primei instanțe, în aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc.

civ., vor fi excluse sumele acordate pentru recuperarea cheltuielilor efectuate

de reclamanți cu plata onorariului de expertiză, având în vedere admiterea în

parte a cererii de chemare în judecată (doar în ce privește prețul care va fi

ulterior actualizat, la data executării, expertiza fiind inutilă din acest

punct de vedere întrucât determină suma într-un moment intermediar decât cel

care interesează efectiv - data plății).

Față de toate aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul

reclamanților va fi respins, iar, conform art. 312 alin. (1) și (3) rap. la

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de

pârât, decizia recurată urmând a fi modificată în parte, în sensul admiterii

apelului formulat de Ministerul Finanțelor, cu consecința schimbării sentinței

apelate potrivit prezentelor considerente; se vor menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții F.V. și F.L., împotriva Deciziei nr. 155A din

25 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea , secția civilă mixtă.

Admite recursul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Modifică în parte decizia.

Admite apelul

formulat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 166/C

din 5 mai 2009 a Tribunalului Bihor , secția civilă.

Schimbă sentința, în

sensul că:

Admite în parte

cererea.

Obligă pe pârât să

achite reclamanților suma de 17.323,26 RON achitată la data de 10 martie 2005,

urmând a fi actualizată la data plății efective.

Obligă pe pârât la

903,80 RON cheltuieli de judecată către reclamanți.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 18 iunie 2010.

Procesat

de GGC - NN