ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1094/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1094/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 30 martie 2009, sub nr.

12977/3/2009, reclamanta C.C.C.C a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul

Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la restituirea prețului de achiziție,

la nivelul prețului de circulație pe piața imobiliară, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare, al imobilului situat în București,

str. D., sectorul 2, pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare

din 21 mai 1997 între defunctul său tată, C.R. și SC A. SA, conform Legii nr.

112/1995.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, la data achiziționării imobilului de către autorul său,

nu exista pe rolul instanțelor vreo acțiune în revendicare sau vreo notificare

a foștilor proprietari, astfel că acesta a fost cumpărător de bună-credință.

În urma admiterii

acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari, prin hotărâre

judecătorească irevocabilă s-a dispus obligarea sa la restituirea în deplină

proprietate și posesie către aceștia a imobilului cumpărat de autorul său în

baza Legii nr. 112/1995.

Față de această

situație, reclamanta consideră că se impune despăgubirea sa la nivelul prețului

de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare, în conformitate cu prevederile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 1540 din 25 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins acțiunea, ca neîntemeiată, sens în care a reținut următoarele:

La data de 21 mai

1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost încheiat contractul de

vânzare-cumpărare, prin care defunctul C.R. a dobândit de la SC A. SA dreptul

de proprietate asupra imobilului din str. D., sector 2, cota indiviză de 18,56

din părțile de folosință comună și 112, 10 mp teren situat sub construcție.

Reclamanta este

moștenitoarea defunctului cumpărător, potrivit certificatului de moștenitor din

14 iulie 2005.

Prin Sentința civilă

nr. 1431 din 16 februarie 2006, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria sector 2

București, a fost obligată reclamanta din prezentul litigiu de a lăsa numiților

O.M.C. și O.M.A., în deplină proprietate și liniștită folosință, imobilul

anterior menționat.

În considerentele

acestei hotărâri judecătorești s-a reținut că statul a vândut imobilul în timp

ce pe rolul instanței era introdus un proces de revendicare a locuinței, astfel

încât, a apreciat instanța, la încheierea contractului nr. X/1997, cumpărătorul

nu a fost de bună-credință, deoarece îi revenea obligația de a cunoaște

situația juridică a imobilului cu minime diligențe. A mai constatat instanța că

defunctul putea lua cunoștință că titlul statului era contestat și că va

contracta cu un neproprietar.

Potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, text legal invocat de reclamantă în susținerea cererii,

„proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare".

Prin noțiunea de

desființare a contractului de vânzare-cumpărare se are în vedere ipoteza

anulării actului juridic, dar și cea a admiterii acțiunii în revendicare,

astfel cum rezultă din art. 20 alin. (2) din același act normativ.

În speță, nu sunt

aplicabile dispozițiile legale invocate de reclamantă, având în vedere că în

considerentele sentinței civile prin care s-a admis acțiunea în revendicare s-a

reținut lipsa bunei-credințe a cumpărătorului, faptul că acesta a încheiat cu

un neproprietar, precum și existența unui alt proces de revendicare a

imobilului la momentul încheierii contractului nr. X/1997, aspecte ce conduc la

concluzia nerespectării cerințelor Legii nr. 112/1995 cu ocazia perfectării

actului exhibat de reclamantă.

Prin urmare,

reclamanta nu este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului,

nefiind întrunite cerințele art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin Decizia civilă

nr. 575A din 07 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantei și a schimbat

în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pe

pârât la plata către reclamantă a sumei de 23.195.501 RON, actualizată în

funcție de rata inflației până la momentul plății, reprezentând prețul din

contract al imobilului, în valoare actualizată.

Pentru a decide

astfel, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 50 din

Legea nr. l 0/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi

legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 50

1

din același act

normativ, introdus de asemenea prin Legea nr. 1/2009, conform cărora

„Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare".

În condițiile în care

fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără

nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („prețul de piață"),

rezultă că singura rațiune a acestor modificări legislative a fost aceea de a

facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au

achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de

vânzare-cumpărare desființate ulterior, ca urmare a recunoașterii în justiție a

dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada

regimului politic comunist.

Astfel cum se reține

din textul legal sus-menționat, o condiție pentru nașterea dreptului la

despăgubiri constând în prețul de piață al imobilului în patrimoniul

cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în

baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat este ca respectivul contract să fi

fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în

privința caselor naționalizate.

Față de situația

premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului - o noțiune

care, pe de altă parte, în prezent are un sens mai larg decât lipsirea de

efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același

cadru fiind inclusă acum în această materie și „ineficacitatea" actului

juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii

unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de

proprietate ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din

interpretarea alin. (2

1

) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009 -

se impunea ca instanța să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995 în

acest caz prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în

vigoare, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dreptul

numai la restituirea prețului actualizat

[

art. 50 alin. (2)

]

.

Prin urmare, instanța

este chemată să distingă între o desființare a contractului respectiv cauzată

de «eludarea» prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și o

desființare a contractului, inclusiv ca urmare a intervenirii sancțiunii

nulității acestuia, legea nedistingând sub acest aspect, deși contractul a fost

încheiat cu respectarea strictă a prevederilor Legii nr. 112/1995. Această

ultimă ipoteză se poate regăsi în situația în care contractul de

vânzare-cumpărare a fost perfectat cu respectarea condițiilor de formă și fond

prevăzute expres de Legea nr. 112/1995, dar sancțiunea nulității a intervenit

totuși ca urmare a eludării altor norme imperative edictate pentru încheierea

valabilă a actului juridic civil, numai această interpretare permițând aplicarea

noilor reglementări introduse prin Legea nr. 1/2009, potrivit celor deja

prezentate.

Pe de altă parte,

toată această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată

exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea

judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost

desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în

vederea acordării despăgubirii solicitate.

Nu pot fi deci

primite susținerile apelantei prin care se tinde la repunerea în discuție a

unor aspecte de fapt și de drept tranșate definitiv și irevocabil prin hotărâri

judecătorești care îi sunt opozabile.

Or, în cauza de față,

prin Sentința civilă nr. 1431 din 16 februarie 2006 pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București, irevocabilă prin respingerea recursului, prin Decizia

civilă nr. l 107/2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost

obligată reclamanta din prezentul litigiu de a lăsa numiților O.M.C. și O.M.A.,

în deplină proprietate și liniștită folosință, imobilul cumpărat de autorul său

în baza Legii nr. 112/1995, iar în considerentele acestei hotărâri

judecătorești s-a apreciat că la încheierea contractului din 21 mai 1997,

cumpărătorul nu a fost de bună-credință, deoarece îi revenea obligația de a

cunoaște situația juridică a imobilului cu minime diligențe.

Așadar, contrar

opiniei apelantei, nu se mai poate analiza existența bunei-credințe a părților

contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

chestiune rezolvată prin hotărârile sus-menționate. Se va stabili însă că

aspectele referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorului sunt relevante

în cadrul prezentei analize, întrucât eludarea prevederilor legale în vigoare

la momentul încheierii actului juridic nu sunt o chestiune distinctă de aceea a

relei-credințe a părților, examinată prin sentința menționată și din

perspectiva încălcării normelor cuprinse în Legea nr. 112/1995, neputându-se

totodată omite nici împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat

după intrarea în vigoare a modificărilor aduse prin H.G. nr. 11/1997 Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20/1996,

care precizau ce se înțelege prin imobile preluate de stat „cu titlu" și

care sunt consecințele perfectării unui act asupra unui imobil cu o situație

juridică incertă.

În consecință, este

corectă aprecierea primei instanțe în sensul că reclamanta nu este îndreptățită

la încasarea unei despăgubiri la valoarea prețului de piață al imobilului, dar,

pe de altă parte, observându-se și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului invocată în cauză, urmează a se constata că situația de fapt reținută o

îndreptățește totuși pe reclamantă la primirea unor daune echivalente cu

valoarea actualizată a prețului contractual.

În acest sens,

tribunalul trebuia să facă aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

conform căruia pârâtul datorează în acest caz „restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile", având în vedere chiar sensul

larg al noțiunii de „desființare" reținut în speță prin raportare la Legea

nr. 1/2009.

Astfel, ținând seama

și de prevederile art. 129 C. proc. civ., ce consacră rolul activ al

judecătorului în procesul civil, observând în același timp că nu pot fi

ignorate consecințele iremediabile ale respingerii în totalitate a acțiunii,

printr-o interpretare restrictivă a pretențiilor deduse judecății, asupra unui

posibil demers judiciar ulterior vizând strict valorificarea creanței,

prescriptibile, la dezdăunări echivalente cu prețul contractual actualizat,

Curtea a considerat că tribunalul trebuia să stabilească în acest cadru

procesual cel puțin dreptul apelantei-reclamante la încasarea de la

intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a unei sume de 23.195.501 RON,

reprezentând prețul din contract al imobilului, care să fie actualizat în

funcție de rata inflației până la momentul plății, dispunând pe acest aspect

reformarea sentinței apelate.

Decizia Curții de

Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către ambele părți.

I.

Recurenta-reclamantă a invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Fără a dezvolta

separat aceste motive, recurenta a arătat că este îndreptățită la restituirea

prețului de piață al imobilului, în condițiile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, întrucât tatăl său a achiziționat imobilul respectând prevederile

Legii nr. 112/1995, care nu stabilește obligația cumpărătorului sau a

vânzătorului de a întreprinde demersuri în vederea verificării dacă pe rolul

instanțelor exista sau nu proces de revendicare. Cu toate acestea, vânzătorul,

în speță SC A. SA, a verificat acest lucru și a constatat că, la data vânzării,

nu exista niciun proces de revendicare pe rol, fapt confirmat ulterior și prin

adresa nr. A326/29 mai 2007, aflată la dosarul cauzei, foștii proprietari

formulând acțiune în revendicare abia în anul 1999, Dosarul respectiv având

numărul 2016/1999.

Rezultă, astfel, că

au fost respectate în totalitate prevederile Legii nr. 112/1995.

Cumpărătorul a

beneficiat de dispozițiile unei legi care i-a permis să cumpere în deplină

legalitate de la stat imobilul pe care îl ocupa în calitate de chiriaș,

dobândind un bun în sensul art. l din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Potrivit Convenției

Europene a Drepturilor Omului, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul

la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa

decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și

de principiile generale de drept internațional".

În atare condiții,

rambursarea prețului de piață al imobilului, conform Legii nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 1/2009, se impune din toate punctele de vedere.

Așa cum a statuat

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decizia Raicu contra României,

„trebuie păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale

comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale

persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă

o sarcină specială și exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat că

echilibrul este atins atunci când compensația plătită persoanei private de

proprietate este, în mod rezonabil, corelată cu valoarea „pecuniară" a

bunului, așa cum aceasta este stabilită în momentul în care privarea de

proprietate este realizată".

Situația la care se

referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului vizează situația persoanei care

pierde bunul cumpărat de la stat în urma desființării hotărârii judecătorești

irevocabile într-o cale extraordinară, situație în care se găsește și prezenta

cauză.

Mai mult decât atât,

decizia Curții Europene a Drepturilor Omului nu se referă la buna sau reaua

credință (în mod nelegal reținută în sarcina cumpărătorului), ci la apărarea

dreptului de proprietate al persoanei, consfințit de lege, care obligă la

despăgubiri, conform legislației actuale în vigoare.

Astfel, Legea nr.

1/2009, care a modificat Legea nr. 10/2001, a statuat prin art. 50

1

obligația Ministerului Finanțelor Publice să despăgubească pe foștii chiriași

ce au achiziționat locuințele conform Legii nr. 112/1995 cu prețul actualizat

la standardele internaționale și nu cu prețul actualizat în funcție de rata

inflației, așa încât în cauză se impunea acordarea prețului de piață al

imobilului.

II. Recurentul-pârât

a formulat, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele

critici:

instanța de apel a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata

prețului actualizat din contract, fără a avea în vedere că reclamanta a

solicitat prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel

restituirea prețului de circulație pe piața imobiliară, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

Astfel, conform

principiului disponibilității, instanța este ținută a se pronunța doar asupra a

ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu decât dacă a fost

sesizată în acest scop de partea interesată.

Procesul civil este

guvernat de principiul disponibilității, părțile fiind cele care stabilesc

cadrul procesual, obiectul și limitele cererii de chemare în judecată.

Întrucât reclamanta a

învestit instanța cu cererea de chemare în judecată doar pentru restituirea

prețului la valoarea de circulație a imobilului și nicidecum prețul actualizat,

instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, nepronunțându-se numai

în legătură cu ceea ce i s-a cerut și în limitele a ceea ce i s-a cerut,

conform prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Astfel, prin

admiterea apelului reclamantei, instanța de apel a dispus obligarea pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat al imobilului, deși

reclamanta nu a înțeles a-l solicita, aceasta solicitând doar valoarea de piață

a imobilului.

care se va trece peste primul motiv de recurs, trebuie reținută excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice

Astfel, în mod greșit

instanța de apel a apreciat că în cauza dedusă judecații are calitate

procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia

obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 din Legea

nr. 10/2001.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul

Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamant

și Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA, este un terț față de

acesta. Ministerul Finanțelor Publice are doar calitatea de depozitar al

fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului

București.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., se instituie răspunderea

vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București prin mandatar SC A.

SA, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere calitate procesuală

pasivă în prezenta cauză Ministerului Finanțelor Publice, cât timp obligația de

garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a

prețului.

Deposedarea

reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile

unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de

drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA,

față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză,

actualizat cu indicele de inflație.

Nicidecum nu poate fi

antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în

prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte retine următoarele:

I. Cu privire la

recursul reclamantei:

Cu titlu preliminar,

este de observat că recurenta a invocat numai formal motivul prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ., nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se

subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății, în înțelesul lui material (negotium juris).

În fapt, criticile

recurentei vizează pronunțarea hotărârii recurate cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și cu ignorarea

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, astfel că

recursul se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

din a cărui perspectivă va fi analizat în continuare.

Art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, statuează că

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

Rezultă că

legiuitorul condiționează restituirea prețului de piață al imobilelor, către

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de încheierea respectivelor

contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul

în speță.

În verificarea

îndeplinirii acestei condiții, instanța de apel s-a raportat, în mod corect, la

Sentința civilă nr. 1431 din 16 februarie 2006 pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursului, prin

Decizia civilă nr. 107/2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Prin această sentință

irevocabilă s-a admis acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari

și s-a dispus obligarea reclamantei din prezenta cauză să le lase în deplină

proprietate și posesie imobilul cumpărat de autorul său, în baza Legii nr.

112/1995, cu contractul de vânzare-cumpărare din 21 mai 1997. În considerentele

sentinței, s-a reținut că statul a vândut apartamentul în timp ce pe rolul

instanței se afla procesul de revendicare intentat de foștii proprietari la

data de 16 iulie 1996, că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din

21 mai 1997, cumpărătorul nu a fost de bună-credință întrucât îi revenea

obligația de a cunoaște situația juridică a imobilului, or, cu minime

diligențe, ar fi putut cunoaște că titlul statului era contestat și că va

contracta cu un neproprietar. În considerentele deciziei din recurs, prin care

sentința a rămas irevocabilă, s-a reținut, de asemenea, reaua-credință a

cumpărătorului, întrucât acesta nu a făcut diligențele necesare pentru a se

asigura că imobilul, cel puțin aparent, era trecut în proprietatea statului cu

titlu, premisă a aplicării Legii nr. 112/1995, precum și că nu existau alte

impedimente legale la vânzare, fiind reținută incidența dispozițiilor art. 1

alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997, care

prevedeau suspendarea procedurii de vânzare către chiriași până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a cererilor în revendicare aflate pe rolul

instanțelor judecătorești, în condițiile în care imobilul supus vânzării făcea

obiectul unei cereri de revendicare aflată pe rolul instanțelor, formulată de

foștii proprietari.

Or, asemenea

considerente, determinante, care au fundamentat soluția asupra revendicării

imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul

reclamantei în baza Legii nr. 112/1995, se bucură de autoritate de lucru

judecat ca și dispozitivul, impunându-se unei judecăți ulterioare care, chiar

și de o manieră incidentală readuce judecății același aspect.

Este vorba despre

efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care presupune că ceea ce a

stabilit o instanță nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanță

ulterioară.

Așa fiind, în

actualul litigiu vizând pretențiile derivate din admiterea acțiunii în

revendicare, reclamanta nu poate pretinde că autorul său a fost de

bună-credință la contractare și că a achiziționat imobilul cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, iar instanța nu ar putea reaprecia asupra

acestui aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar

nesocoti funcția normativă și efectul pozitiv al lucrului deja judecat

[

art. 1200 pct. 4 cu

referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

]

.

De aceea, toate

susținerile recurentei-reclamante în legătură cu buna-credință a autorului său

și respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului vin

să ignore verificarea jurisdicțională realizată deja.

Fundamentându-și

soluția pe ceea ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat în litigiul

anterior de revendicare, instanțele de fond au tras consecințele juridice care

se impuneau la speță.

Astfel, potrivit art.

1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre

părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, ceea ce înseamnă că ce

s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel

litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un

proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul

juridic deja soluționat.

Cum, în litigiul

anterior de revendicare, în care reclamanta din prezenta cauză a fost parte,

s-a statuat în mod irevocabil că autorul său a fost de rea-credință, încheind

contractul de vânzare-cumpărare în timp ce pe rolul instanțelor se afla în curs

de soluționare acțiunea în revendicare a foștilor proprietari și că astfel

contractul s-a încheiat cu încălcarea interdicției de înstrăinare prevăzută de

art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997,

statuările pe aceste aspecte se impun în prezenta cauză cu valoarea unei

prezumții absolute de adevăr, nemaiputând fi combătute.

Altfel spus, având în

vedere puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în acțiunea în

revendicare, reclamanta nu mai poate repune în discuție în prezenta cauză

problema respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare și a poziției subiective a autorului său la

momentul contractării, criticile formulate pe acest aspect neputând fi astfel

primite.

În concluzie, față de

elementele expuse anterior, rezultă că instanțele fondului au stabilit corect,

ținând seama și de statuările jurisdicționale anterioare, că încheierea

contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, în condițiile în care vânzarea s-a realizat în timp ce pe

rolul instanțelor se afla acțiunea în revendicare promovată de foștii

proprietari, iar cumpărătorul a fost de rea-credință, putând cunoaște, cu

minime diligențe, situația juridică a imobilului.

În consecință,

reclamantei nu îi erau incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, care să îi permită obținerea prețului de piață al imobilului, ca efect

al evicțiunii produse. Față de încheierea contractului cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, reclamanta este îndreptățită numai la restituirea prețului

actualizat plătit, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum

corect s-a reținut și prin decizia recurată.

Susținerea

recurentei-reclamante, în sensul că este îndreptățită la restituirea prețului

de circulație al apartamentului, în raport de jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului este, de asemenea, neîntemeiată.

Hotărârea Curții

Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Raicu contra României, pe

care recurenta o invocă, nu este relevantă în speță, întrucât circumstanțele

din respectiva cauză și cele din prezenta cauză sunt diferite.

Astfel, reclamanta

Raicu era în posesia unei hotărâri irevocabile prin care se constatase buna sa

credință la contractare, în timp ce autorul reclamantei din prezenta cauză a

fost considerat de rea-credință la perfectarea actului de dobândire, tot în

baza unei hotărâri irevocabile.

În plus, desființarea

hotărârii irevocabile în cauza Raicu a avut loc în urma declanșării și

admiterii unui recurs în anulare, ceea ce a determinat încălcarea dreptului

părții respective la „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dreptului la un

proces echitabil, prin nerespectarea principiului securității raporturilor

juridice, reglementat de art. 6 din Convenție, ceea ce nu este cazul în dosarul

de față. Reclamanta nu se află în situația de a beneficia de o hotărâre

irevocabilă care să constate buna-credință a autorului său la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, ci, dimpotrivă,

în ceea ce-l privește pe autorul său s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă în

sens contrar.

Prin urmare,

hotărârea Curții Europene invocată nu sprijină pretențiile reclamantei în

sensul obținerii prețului de piață al imobilului, criticile în acest sens fiind

neîntemeiate.

Având în vedere

considerentele prezentate, recursul reclamantei apare ca nefondat, astfel că în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va

respinge ca atare, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

II. Cu privire Ia

recursul pârâtului:

susținerilor recurentului, prin obligarea sa la plata către reclamantă a

prețului din contract, actualizat cu rata inflației, Curtea de Apel nu a

acordat ceea ce nu s-a cerut și nu a încălcat astfel principiul

disponibilității, criticile în acest sens nefiind fondate.

În speță, reclamanta

a învestit instanța cu o acțiune în despăgubiri pentru evicțiunea produsă prin

admiterea acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, întemeiată pe

dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Această lege

reglementează modalitatea de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de

vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, atât în cazul în care

încheierea contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1005, caz în care se acordă prețul de piață al imobilului), cât și în cazul

în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

caz în care se acordă prețul actualizat din contract

[

art. 50 alin. (2)

]

.

Ca atare, faptul că

reclamanta a pretins despăgubiri la nivelul prețului de piață al imobilului și

că și-a fundamentat pretenția de despăgubire rezultând din evicțiunea produsă

prin admiterea acțiunii în revendicare a foștilor proprietari pe dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, nu înseamnă că instanța era ținută

de acest temei juridic și că nu putea acorda despăgubiri la nivelul prețului

actualizat din contract. Temeiul juridic indicat de parte nu leagă instanța,

care are obligația de a da calificarea legală corectă cererii, prin raportare la

obiectul acesteia și la motivele de fapt. Or, tocmai în acest sens a procedat

instanța de apel care, constatând că prin cererea dedusă judecății s-au

solicitat despăgubiri pentru evicțiunea rezultând din admiterea acțiunii în

revendicare a foștilor proprietari, a reținut incidența în speță a

dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât timp contractul de

vânzare-cumpărare desființat prin admiterea acțiunii în revendicare fusese

încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În contextul arătat,

nefiind vorba despre o schimbare a obiectului sau temeiului juridic al

acțiunii, ci de calificarea juridică dată de instanță cererii deduse judecății,

nu se poate reține că acordând reclamantei despăgubiri pentru evicțiune la

nivelul prețului actualizat din contract, în temeiul dispozițiilor legale în

care se încadrează pretențiile acesteia - art. 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, instanța de apel ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut și că astfel ar fi

încălcat principiul disponibilității.

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este

nefondată.

Astfel, susținerile

recurentului-pârât privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de

normele de drept comun în materie de evicțiune nu pot fi primite, deoarece el

nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune

potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în

temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin derogare de la

dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au

cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

reglementate prin art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. Aceste

dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de

drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și urm. C. civ.,

și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de

drept comun ale C. civ., conform principiului de drept specialia generalibus

derogant

Or, față de

dispozițiilor legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.

Astfel, art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractor de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

chiriașii-cumpărători au dreptul la restituirea prețului actualizat, iar art.

50 alin. (2

1

) și art. 50

1

din aceeași lege prevăd că în

ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, se restituie prețul de piață al imobilelor. Pentru ambele ipoteze,

obligația de restituire revine Ministerului Finanțelor Publice, sens în care

art. 50 alin. (3) prevede că „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul

Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare."

Rezultă că, potrivit

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/20015 Ministerul Finanțelor Publice apare ca

plătitor al prețului actualizat din contractele de vânzare-cumpărare încheiate

în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri

judecătorești irevocabile, și în această calitate el se legitimează procesual

pasiv în cauză.

Raportat la

dispozițiile enunțate, participarea în proces a Ministerului Finanțelor Publice

nu se fundamentează pe ideea de culpă, ci pe calitatea acestuia de gestionar al

fondului extrabugetar alimentat cu sumele de bani constând în prețul plătit de

chiriașii-cumpărători și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în

cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

În consecință,

criticile recurentului-pârât privind lipsa calității sale procesuale pasive

sunt nefondate, legitimarea sa procesuală pasivă justificându-se, în cauză, în

temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

Față de

considerentele prezentate, recursul pârâtului apare ca nefondat, astfel că în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca atare,

nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta C.C.C.C și de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 575A din 7 iunie 2011 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 martie 2013.

Procesat de GGC - AS