ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1094/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 30 martie 2009, sub nr. 12977/3/2009, reclamanta C.C.C.C a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la restituirea prețului de achiziție, la nivelul prețului de circulație pe piața imobiliară, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, al imobilului situat în București, str. D., sectorul 2, pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 21 mai 1997 între defunctul său tată, C.R. și SC A. SA, conform Legii nr. 112/1995. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data achiziționării imobilului de către autorul său, nu exista pe rolul instanțelor vreo acțiune în revendicare sau vreo notificare a foștilor proprietari, astfel că acesta a fost cumpărător de bună-credință.

În urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari, prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a dispus obligarea sa la restituirea în deplină proprietate și posesie către aceștia a imobilului cumpărat de autorul său în baza Legii nr. 112/1995. Față de această situație, reclamanta consideră că se impune despăgubirea sa la nivelul prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Prin Sentința civilă nr. 1540 din 25 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, sens în care a reținut următoarele: La data de 21 mai 1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, prin care defunctul C.R.

a dobândit de la SC A. SA dreptul de proprietate asupra imobilului din str. D., sector 2, cota indiviză de 18,56 din părțile de folosință comună și 112, 10 mp teren situat sub construcție. Reclamanta este moștenitoarea defunctului cumpărător, potrivit certificatului de moștenitor din 14 iulie 2005. Prin Sentința civilă nr. 1431 din 16 februarie 2006, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria sector 2 București, a fost obligată reclamanta din prezentul litigiu de a lăsa numiților O.M.C. și O.M.A., în deplină proprietate și liniștită folosință, imobilul anterior menționat. În considerentele acestei hotărâri judecătorești s-a reținut că statul a vândut imobilul în timp ce pe rolul instanței era introdus un proces de revendicare a locuinței, astfel încât, a apreciat instanța, la încheierea contractului nr. X/1997, cumpărătorul nu a fost de bună-credință, deoarece îi revenea obligația de a cunoaște situația juridică a imobilului cu minime diligențe.

A mai constatat instanța că defunctul putea lua cunoștință că titlul statului era contestat și că va contracta cu un neproprietar. Potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, text legal invocat de reclamantă în susținerea cererii, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Prin noțiunea de desființare a contractului de vânzare-cumpărare se are în vedere ipoteza anulării actului juridic, dar și cea a admiterii acțiunii în revendicare, astfel cum rezultă din art. 20 alin. (2) din același act normativ.

În speță, nu sunt aplicabile dispozițiile legale invocate de reclamantă, având în vedere că în considerentele sentinței civile prin care s-a admis acțiunea în revendicare s-a reținut lipsa bunei-credințe a cumpărătorului, faptul că acesta a încheiat cu un neproprietar, precum și existența unui alt proces de revendicare a imobilului la momentul încheierii contractului nr. X/1997, aspecte ce conduc la concluzia nerespectării cerințelor Legii nr. 112/1995 cu ocazia perfectării actului exhibat de reclamantă. Prin urmare, reclamanta nu este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului, nefiind întrunite cerințele art. 50 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin Decizia civilă nr. 575A din 07 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantei și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 23.195.501 RON, actualizată în funcție de rata inflației până la momentul plății, reprezentând prețul din contract al imobilului, în valoare actualizată.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 50 din Legea nr. l 0/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 50 1 din același act normativ, introdus de asemenea prin Legea nr. 1/2009, conform cărora „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". În condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („prețul de piață"), rezultă că singura rațiune a acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior, ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist.

Astfel cum se reține din textul legal sus-menționat, o condiție pentru nașterea dreptului la despăgubiri constând în prețul de piață al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privința caselor naționalizate.

Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului - o noțiune care, pe de altă parte, în prezent are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă acum în această materie și „ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. (2 1 ) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009 - se impunea ca instanța să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995 în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dreptul numai la restituirea prețului actualizat [ art. 50 alin. (2) ] . Prin urmare, instanța este chemată să distingă între o desființare a contractului respectiv cauzată de «eludarea» prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului, inclusiv ca urmare a intervenirii sancțiunii nulității acestuia, legea nedistingând sub acest aspect,

deși contractul a fost încheiat cu respectarea strictă a prevederilor Legii nr. 112/1995. Această ultimă ipoteză se poate regăsi în situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu respectarea condițiilor de formă și fond prevăzute expres de Legea nr. 112/1995, dar sancțiunea nulității a intervenit totuși ca urmare a eludării altor norme imperative edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil, numai această interpretare permițând aplicarea noilor reglementări introduse prin Legea nr. 1/2009, potrivit celor deja prezentate. Pe de altă parte, toată această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

Nu pot fi deci primite susținerile apelantei prin care se tinde la repunerea în discuție a unor aspecte de fapt și de drept tranșate definitiv și irevocabil prin hotărâri judecătorești care îi sunt opozabile. Or, în cauza de față, prin Sentința civilă nr. 1431 din 16 februarie 2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, irevocabilă prin respingerea recursului, prin Decizia civilă nr. l 107/2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost obligată reclamanta din prezentul litigiu de a lăsa numiților O.M.C. și O.M.A., în deplină proprietate și liniștită folosință, imobilul cumpărat de autorul său în baza Legii nr. 112/1995, iar în considerentele acestei hotărâri judecătorești s-a apreciat că la încheierea contractului din 21 mai 1997, cumpărătorul nu a fost de bună-credință, deoarece îi revenea obligația de a cunoaște situația juridică a imobilului cu minime diligențe.

Așadar, contrar opiniei apelantei, nu se mai poate analiza existența bunei-credințe a părților contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, chestiune rezolvată prin hotărârile sus-menționate. Se va stabili însă că aspectele referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorului sunt relevante în cadrul prezentei analize, întrucât eludarea prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii actului juridic nu sunt o chestiune distinctă de aceea a relei-credințe a părților, examinată prin sentința menționată și din perspectiva încălcării normelor cuprinse în Legea nr. 112/1995, neputându-se totodată omite nici împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat după intrarea în vigoare a modificărilor aduse prin H.G.

nr. 11/1997 Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20/1996, care precizau ce se înțelege prin imobile preluate de stat „cu titlu" și care sunt consecințele perfectării unui act asupra unui imobil cu o situație juridică incertă. În consecință, este corectă aprecierea primei instanțe în sensul că reclamanta nu este îndreptățită la încasarea unei despăgubiri la valoarea prețului de piață al imobilului, dar, pe de altă parte, observându-se și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată în cauză, urmează a se constata că situația de fapt reținută o îndreptățește totuși pe reclamantă la primirea unor daune echivalente cu valoarea actualizată a prețului contractual.

În acest sens, tribunalul trebuia să facă aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform căruia pârâtul datorează în acest caz „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile", având în vedere chiar sensul larg al noțiunii de „desființare" reținut în speță prin raportare la Legea nr. 1/2009. Astfel, ținând seama și de prevederile art. 129 C. proc.

civ., ce consacră rolul activ al judecătorului în procesul civil, observând în același timp că nu pot fi ignorate consecințele iremediabile ale respingerii în totalitate a acțiunii, printr-o interpretare restrictivă a pretențiilor deduse judecății, asupra unui posibil demers judiciar ulterior vizând strict valorificarea creanței, prescriptibile, la dezdăunări echivalente cu prețul contractual actualizat, Curtea a considerat că tribunalul trebuia să stabilească în acest cadru procesual cel puțin dreptul apelantei-reclamante la încasarea de la intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a unei sume de 23.195.501 RON, reprezentând prețul din contract al imobilului, care să fie actualizat în funcție de rata inflației până la momentul plății, dispunând pe acest aspect reformarea sentinței apelate.

Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către ambele părți. I. Recurenta-reclamantă a invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Fără a dezvolta separat aceste motive, recurenta a arătat că este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului, în condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât tatăl său a achiziționat imobilul respectând prevederile Legii nr. 112/1995, care nu stabilește obligația cumpărătorului sau a vânzătorului de a întreprinde demersuri în vederea verificării dacă pe rolul instanțelor exista sau nu proces de revendicare. Cu toate acestea, vânzătorul, în speță SC A. SA, a verificat acest lucru și a constatat că, la data vânzării, nu exista niciun proces de revendicare pe rol, fapt confirmat ulterior și prin adresa nr. A326/29 mai 2007, aflată la dosarul cauzei, foștii proprietari formulând acțiune în revendicare abia în anul 1999, Dosarul respectiv având numărul 2016/1999.

Rezultă, astfel, că au fost respectate în totalitate prevederile Legii nr. 112/1995. Cumpărătorul a beneficiat de dispozițiile unei legi care i-a permis să cumpere în deplină legalitate de la stat imobilul pe care îl ocupa în calitate de chiriaș, dobândind un bun în sensul art. l din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale de drept internațional". În atare condiții, rambursarea prețului de piață al imobilului, conform Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, se impune din toate punctele de vedere.

Așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decizia Raicu contra României, „trebuie păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat că echilibrul este atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este, în mod rezonabil, corelată cu valoarea „pecuniară" a bunului, așa cum aceasta este stabilită în momentul în care privarea de proprietate este realizată". Situația la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului vizează situația persoanei care pierde bunul cumpărat de la stat în urma desființării hotărârii judecătorești irevocabile într-o cale extraordinară, situație în care se găsește și prezenta cauză.

Mai mult decât atât, decizia Curții Europene a Drepturilor Omului nu se referă la buna sau reaua credință (în mod nelegal reținută în sarcina cumpărătorului), ci la apărarea dreptului de proprietate al persoanei, consfințit de lege, care obligă la despăgubiri, conform legislației actuale în vigoare. Astfel, Legea nr. 1/2009, care a modificat Legea nr. 10/2001, a statuat prin art. 50 1 obligația Ministerului Finanțelor Publice să despăgubească pe foștii chiriași ce au achiziționat locuințele conform Legii nr. 112/1995 cu prețul actualizat la standardele internaționale și nu cu prețul actualizat în funcție de rata inflației, așa încât în cauză se impunea acordarea prețului de piață al imobilului.

II. Recurentul-pârât a formulat, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele critici: 1. în mod nelegal, instanța de apel a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat din contract, fără a avea în vedere că reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel restituirea prețului de circulație pe piața imobiliară, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Astfel, conform principiului disponibilității, instanța este ținută a se pronunța doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu decât dacă a fost sesizată în acest scop de partea interesată. Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, părțile fiind cele care stabilesc cadrul procesual, obiectul și limitele cererii de chemare în judecată.

Întrucât reclamanta a învestit instanța cu cererea de chemare în judecată doar pentru restituirea prețului la valoarea de circulație a imobilului și nicidecum prețul actualizat, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, nepronunțându-se numai în legătură cu ceea ce i s-a cerut și în limitele a ceea ce i s-a cerut, conform prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Astfel, prin admiterea apelului reclamantei, instanța de apel a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat al imobilului, deși reclamanta nu a înțeles a-l solicita, aceasta solicitând doar valoarea de piață a imobilului.

2. În situația în care se va trece peste primul motiv de recurs, trebuie reținută excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice Astfel, în mod greșit instanța de apel a apreciat că în cauza dedusă judecații are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamant și Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA, este un terț față de acesta.

Ministerul Finanțelor Publice are doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București prin mandatar SC A. SA, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere calitate procesuală pasivă în prezenta cauză Ministerului Finanțelor Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză, actualizat cu indicele de inflație. Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte retine următoarele: I. Cu privire la recursul reclamantei: Cu titlu preliminar, este de observat că recurenta a invocat numai formal motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în înțelesul lui material (negotium juris). În fapt, criticile recurentei vizează pronunțarea hotărârii recurate cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și cu ignorarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, astfel că recursul se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă va fi analizat în continuare.

Art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, statuează că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Rezultă că legiuitorul condiționează restituirea prețului de piață al imobilelor, către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de încheierea respectivelor contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speță.

În verificarea îndeplinirii acestei condiții, instanța de apel s-a raportat, în mod corect, la Sentința civilă nr. 1431 din 16 februarie 2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursului, prin Decizia civilă nr. 107/2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Prin această sentință irevocabilă s-a admis acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari și s-a dispus obligarea reclamantei din prezenta cauză să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul cumpărat de autorul său, în baza Legii nr. 112/1995, cu contractul de vânzare-cumpărare din 21 mai 1997. În considerentele sentinței, s-a reținut că statul a vândut apartamentul în timp ce pe rolul instanței se afla procesul de revendicare intentat de foștii proprietari la data de 16 iulie 1996, că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 21 mai 1997, cumpărătorul nu a fost de bună-credință întrucât îi revenea obligația de a cunoaște situația juridică a imobilului, or, cu minime diligențe, ar fi putut cunoaște că titlul statului era contestat și că va contracta cu un neproprietar.

În considerentele deciziei din recurs, prin care sentința a rămas irevocabilă, s-a reținut, de asemenea, reaua-credință a cumpărătorului, întrucât acesta nu a făcut diligențele necesare pentru a se asigura că imobilul, cel puțin aparent, era trecut în proprietatea statului cu titlu, premisă a aplicării Legii nr. 112/1995, precum și că nu existau alte impedimente legale la vânzare, fiind reținută incidența dispozițiilor art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997, care prevedeau suspendarea procedurii de vânzare către chiriași până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor în revendicare aflate pe rolul instanțelor judecătorești, în condițiile în care imobilul supus vânzării făcea obiectul unei cereri de revendicare aflată pe rolul instanțelor, formulată de foștii proprietari.

Or, asemenea considerente, determinante, care au fundamentat soluția asupra revendicării imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamantei în baza Legii nr. 112/1995, se bucură de autoritate de lucru judecat ca și dispozitivul, impunându-se unei judecăți ulterioare care, chiar și de o manieră incidentală readuce judecății același aspect. Este vorba despre efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanță nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanță ulterioară.

Așa fiind, în actualul litigiu vizând pretențiile derivate din admiterea acțiunii în revendicare, reclamanta nu poate pretinde că autorul său a fost de bună-credință la contractare și că a achiziționat imobilul cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar instanța nu ar putea reaprecia asupra acestui aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar nesocoti funcția normativă și efectul pozitiv al lucrului deja judecat [ art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. ] . De aceea, toate susținerile recurentei-reclamante în legătură cu buna-credință a autorului său și respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului vin să ignore verificarea jurisdicțională realizată deja.

Fundamentându-și soluția pe ceea ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat în litigiul anterior de revendicare, instanțele de fond au tras consecințele juridice care se impuneau la speță. Astfel, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, ceea ce înseamnă că ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Cum, în litigiul anterior de revendicare, în care reclamanta din prezenta cauză a fost parte, s-a statuat în mod irevocabil că autorul său a fost de rea-credință, încheind contractul de vânzare-cumpărare în timp ce pe rolul instanțelor se afla în curs de soluționare acțiunea în revendicare a foștilor proprietari și că astfel contractul s-a încheiat cu încălcarea interdicției de înstrăinare prevăzută de art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997, statuările pe aceste aspecte se impun în prezenta cauză cu valoarea unei prezumții absolute de adevăr, nemaiputând fi combătute.

Altfel spus, având în vedere puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în acțiunea în revendicare, reclamanta nu mai poate repune în discuție în prezenta cauză problema respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și a poziției subiective a autorului său la momentul contractării, criticile formulate pe acest aspect neputând fi astfel primite. În concluzie, față de elementele expuse anterior, rezultă că instanțele fondului au stabilit corect, ținând seama și de statuările jurisdicționale anterioare, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în condițiile în care vânzarea s-a realizat în timp ce pe rolul instanțelor se afla acțiunea în revendicare promovată de foștii proprietari, iar cumpărătorul a fost de rea-credință, putând cunoaște, cu minime diligențe, situația juridică a imobilului.

În consecință, reclamantei nu îi erau incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care să îi permită obținerea prețului de piață al imobilului, ca efect al evicțiunii produse. Față de încheierea contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanta este îndreptățită numai la restituirea prețului actualizat plătit, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum corect s-a reținut și prin decizia recurată. Susținerea recurentei-reclamante, în sensul că este îndreptățită la restituirea prețului de circulație al apartamentului, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este, de asemenea, neîntemeiată. Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Raicu contra României, pe care recurenta o invocă, nu este relevantă în speță, întrucât circumstanțele din respectiva cauză și cele din prezenta cauză sunt diferite.

Astfel, reclamanta Raicu era în posesia unei hotărâri irevocabile prin care se constatase buna sa credință la contractare, în timp ce autorul reclamantei din prezenta cauză a fost considerat de rea-credință la perfectarea actului de dobândire, tot în baza unei hotărâri irevocabile. În plus, desființarea hotărârii irevocabile în cauza Raicu a avut loc în urma declanșării și admiterii unui recurs în anulare, ceea ce a determinat încălcarea dreptului părții respective la „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dreptului la un proces echitabil, prin nerespectarea principiului securității raporturilor juridice, reglementat de art. 6 din Convenție, ceea ce nu este cazul în dosarul de față.

Reclamanta nu se află în situația de a beneficia de o hotărâre irevocabilă care să constate buna-credință a autorului său la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, ci, dimpotrivă, în ceea ce-l privește pe autorul său s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă în sens contrar. Prin urmare, hotărârea Curții Europene invocată nu sprijină pretențiile reclamantei în sensul obținerii prețului de piață al imobilului, criticile în acest sens fiind neîntemeiate. Având în vedere considerentele prezentate, recursul reclamantei apare ca nefondat, astfel că în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca atare, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. II. Cu privire Ia recursul pârâtului: 1. Contrar susținerilor recurentului, prin obligarea sa la plata către reclamantă a prețului din contract, actualizat cu rata inflației, Curtea de Apel nu a acordat ceea ce nu s-a cerut și nu a încălcat astfel principiul disponibilității, criticile în acest sens nefiind fondate. În speță, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în despăgubiri pentru evicțiunea produsă prin admiterea acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, întemeiată pe dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Această lege reglementează modalitatea de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, atât în cazul în care încheierea contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005, caz în care se acordă prețul de piață al imobilului), cât și în cazul în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, caz în care se acordă prețul actualizat din contract [ art. 50 alin. (2) ] . Ca atare, faptul că reclamanta a pretins despăgubiri la nivelul prețului de piață al imobilului și că și-a fundamentat pretenția de despăgubire rezultând din evicțiunea produsă prin admiterea acțiunii în revendicare a foștilor proprietari pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, nu înseamnă că instanța era ținută de acest temei juridic și că nu putea acorda despăgubiri la nivelul prețului actualizat din contract.

Temeiul juridic indicat de parte nu leagă instanța, care are obligația de a da calificarea legală corectă cererii, prin raportare la obiectul acesteia și la motivele de fapt. Or, tocmai în acest sens a procedat instanța de apel care, constatând că prin cererea dedusă judecății s-au solicitat despăgubiri pentru evicțiunea rezultând din admiterea acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, a reținut incidența în speță a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât timp contractul de vânzare-cumpărare desființat prin admiterea acțiunii în revendicare fusese încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În contextul arătat, nefiind vorba despre o schimbare a obiectului sau temeiului juridic al acțiunii, ci de calificarea juridică dată de instanță cererii deduse judecății, nu se poate reține că acordând reclamantei despăgubiri pentru evicțiune la nivelul prețului actualizat din contract, în temeiul dispozițiilor legale în care se încadrează pretențiile acesteia - art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut și că astfel ar fi încălcat principiul disponibilității. 2. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este nefondată.

Astfel, susținerile recurentului-pârât privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicțiune nu pot fi primite, deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și urm. C. civ., și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept specialia generalibus derogant Or, față de dispozițiilor legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.

Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, chiriașii-cumpărători au dreptul la restituirea prețului actualizat, iar art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 din aceeași lege prevăd că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se restituie prețul de piață al imobilelor.

Pentru ambele ipoteze, obligația de restituire revine Ministerului Finanțelor Publice, sens în care art. 50 alin. (3) prevede că „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare." Rezultă că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/20015 Ministerul Finanțelor Publice apare ca plătitor al prețului actualizat din contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, și în această calitate el se legitimează procesual pasiv în cauză.

Raportat la dispozițiile enunțate, participarea în proces a Ministerului Finanțelor Publice nu se fundamentează pe ideea de culpă, ci pe calitatea acestuia de gestionar al fondului extrabugetar alimentat cu sumele de bani constând în prețul plătit de chiriașii-cumpărători și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul. În consecință, criticile recurentului-pârât privind lipsa calității sale procesuale pasive sunt nefondate, legitimarea sa procesuală pasivă justificându-se, în cauză, în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Față de considerentele prezentate, recursul pârâtului apare ca nefondat, astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte îl va respinge ca atare, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta C.C.C.C și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 575A din 7 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2013. Procesat de GGC - AS