ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4241/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4241/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2239 din 13
decembrie 2011, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins, ca
neîntemeiată, acțiunea reclamanților I.V.A. și I.V. împotriva Municipiului
București, a admis acțiunea reclamanților împotriva Ministerului Finanțelor
Publice, a obligat acest pârât la plata sumei de 958.744 RON, reprezentând
diferența dintre valoarea de piață a apartamentului nr. X., situat în imobilul
din București, Calea D., sector 1, și prețul plătit actualizat, referitor la
același imobil.
S-a reținut, în esență,
că reclamanții au fost obligați să le respecte fostelor proprietare, A.M. și P.I.I.,
dreptul de proprietate și posesia apartamentului în litigiu, iar din raportul de
expertiză întocmit de către ing. A.V. a rezultat valoarea de piață a imobilului
la suma de 260.081 euro, echivalentul a 958.744 RON.
Prin sentința civilă
nr. 20116 din 18 octombrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 1 București, Ministerul
Finanțelor Publice a fost obligat să le restituie, reclamanților, prețul plătit
în anul 1997 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1., de 33.134.909
RON, actualizat cu indicele de inflație, constatându-se calitatea chiriașilor de
cumpărători de bună-credință.
S-a reținut totodată și
împrejurarea că nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare,
calitate de cumpărători de bună-credință fiind stabilită și prin sentința civilă
nr. 2307/2002, care a finalizat acțiunea în revendicare.
S-a constatat astfel că
deși contractul de vânzare-cumpărare nu a fost desființat, chiriașii-cumpărători
au fost evinși de către foștii proprietari ai imobilului.
În drept, au fost avute
în vedere dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementeze
un caz special de răspundere pentru evicțiune, derogatoriu de la dispozițiile dreptului
comun (art. 1337 și urm. C. civ.).
În raport de aceste dispoziții
legale, tribunalul a constatat că reclamanții-cumpărători au dreptul la restituirea
valorii de piață a imobilului.
Prin decizia civilă
nr. 463 din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte
sentința, în sensul că a stabilit că suma despăgubirilor ce li se cuvine reclamanților
este de 892.113 RON, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
Criticile apelantului-pârât
ce vizează excepția lipsei calității procesuale pasive, urmare a faptului că acesta
nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995,
nu sunt întemeiate. Calitatea procesuală presupune existența unei identități între
persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic
dedus judecății (calitatea procesuală activă), respectiv existența unei identități
între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală
pasivă).
Contractele de vânzare-cumpărare
încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind
pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea
unei obligații legale exprese, corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept
prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.
Dispozițiile art. 50 și
50
1
din Legea nr. 10/2001 reprezintă dispoziții speciale, de reglementare
fie a răspunderii pentru evicțiune (în cazul în care nu a intervenit anularea/constatarea
nulității actului juridic civil), fie a principiului repunerii părților în situația
anterioară (în cazul constatării nulității/anulării contractelor), în domeniul distinct
al imobilelor naționalizate de statul comunist și retrocedate, mai apoi, vechilor
proprietari. Reprezentând astfel o aplicare specială a dreptului comun în materie,
prevederile evocate vor beneficia de regimul juridic instituit de regula de drept
conform căreia specialia generalibus derogant (normele speciale derogă și au prioritate
față de cele generale).
Prin urmare, s-a apreciat
că cel chemat să răspundă în calitate de pârât pentru despăgubirile reprezentând
prețul de piață al imobilului, este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Curtea a apreciat că dispozițiile
art. 50 și 50
1
din Legea nr. 10/2001 sunt incidente și în situația în
care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, întrucât acestea nu
fac referire la „anularea” contractului, ci la „desființarea” lui, concept juridic
care include orice situație care le lipsește pe acestea de efecte juridice.
Dezlegarea problemei de
drept a modului de încheiere a contractului s-a realizat, în principal, prin raportarea
la statuările cuprinse în cadrul hotărârii judecătorești definitive și irevocabile
privind actul juridic bilateral în discuție.
Potrivit prevederilor
art. 1201 din C. civ. - „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată
are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți,
făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate” - fundamentul lucrului judecat
rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o
nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase. Aceasta înseamnă că existența
unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul
unui alt proces, fie cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea
hotărârii, fie cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără
ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același
obiect sau aceeași cauză.
În conținutul sentinței
civile nr. 2307 din 18 martie 2003, irevocabilă prin decizia civilă nr. 288 din
01 martie 2005 a Curții de Apel București, s-a tranșat problema de drept privind
modul de încheiere a contractului de către reclamanți, prin prisma dispozițiilor
Legii nr. 112/1995 - „la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare între
intervenienții-pârâți și PMB prin SC H.N. SA nu exista nici un litigiu pe rol și
cererea de revendicare fusese respinsă ca urmare a admiterii recursului în anulare.
Verificările făcute de către intervenienții pârâți așa cum reies din înscrisurile
depuse la dosar, reliefează faptul că nu exista nici un motiv la acea dată care
să împiedice semnatarii contractului, să treacă la vânzarea, respectiv cumpărarea
apartamentului nr. X. Intervenienții pârâți au făcut toate demersurile pe care le
puteau face pentru a verifica situația juridică a imobilului, așa încât nu se poate
reține reaua-credință a acestora la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
(…) Neputând fi reținută reaua-credință a acestora, nu poate fi constatată nulitatea
absolută a contractului (…)”.
Întrucât aceste considerente
expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de respingere a cererii de
constatare a nulității absolute, Curtea a constatat că ele beneficiază de putere
de lucru judecat în litigiul pendinte.
S-a statuat irevocabil
asupra împrejurării că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare
au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, fapt care determină, prin întrunirea
cerințelor art. 50 și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, caracterul fondat
al pretenției de acordare a prețului de piață al imobilului.
Curtea a observat că criticile
legate de cuantumul despăgubirilor acordate sunt fondate, atât timp cât ele au fost
stabilite în temeiul unei expertize efectuate la nivelul anului 2008, nu în dosarul
prezent, ci în cel care a avut ca obiect restituirea prețului actualizat.
Potrivit dispozițiilor
coroborate ale art. 50 alin. (2
1
) și art. 50
1
din Legea
nr. 10/2001, s-a apreciat că valoarea despăgubirilor se stabilește în raport de
momentul acordării lor și în raport de standardele internaționale de evaluare, respectiv
că nu poate fi avut în vedere algoritmul de calcul expus de apelant în partea finală
a motivelor de apel, specific unei acțiuni în garanție pentru evicțiune de drept
comun.
Valoarea despăgubirilor
din care va trebui scăzut prețul plătit actualizat este valoarea stabilită la sfărșitul
anului 2012, de către expertul desemnat în apel, respectiv suma de 892.113 RON,
valoare necontestată de către părți, raportul de expertiză fiind în prealabil comunicat
părții interesate.
Împotriva deciziei civile
nr. 463 din
20
decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze
cu minori și de familie, a formulat cerere de recurs la data de 25 februarie 2013,
pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
a municipiului București, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele
aspecte:
Hotărârea atacată este
nelegala - pe temeiul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. - întrucât în mod greșit
a menținut în sarcina recurentei plata sumei de 892.113 RON, reprezentând despăgubiri
cu privire la imobilul în litigiu. În prezenta cauză, Ministerul Finanțelor Publice
nu are legitimare procesuala pasiva. Potrivit principiului relativității efectelor
contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici
profita și nici dauna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice este terț fata
de acesta.
Nici dispozițiile
art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natura sa determine introducerea în cauză
a Ministerului Finanțelor Public, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune
are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților
de imobil întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unul terț. Aceasta
tulburare de drept este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiunea
totala a vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, fata de pretențiile
privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauza, la prețul de circulație,
Instanța de apel trebuia
sa aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. din C. civ., cu atât mai mult cu
cat contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătoreasca
irevocabila și, prin urmare, este în vigoare obligația de garanție pentru evicțiune.
Aceasta dispoziție de
drept comun nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala contrara. Prevederile
art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin
care sa se acorde calitate procesuala pasiva Ministerului Finanțelor Publice. De
asemenea, nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009,
acesta nu are calitate procesuala pasiva, întrucât potrivit dispozițiilor art. 50
din Legea nr. 10/2001, pentru ca Ministerul Finanțelor Publice sa poată fi obligat
la restituirea prețului de piața este necesara întrunirea cumulativa a două condiții,
neîmplinite în cauză - contractul de vânzare-cumpărare sa fi fost desființat printr-o
hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila, respectiv ca acest contract de
vânzare-cumpărare sa fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Instanța de apel a încălcat
principiul dreptului la apărare având în vedere ca raportul de expertiza efectuat
în cauza a fost comunicat instituției recurente abia la data de 19 decembrie 2012.
S-au încălcat astfel dispozițiile
art. 89 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât citația la care era atașat raportul
de expertiza a fost comunicata cu nerespectarea termenului procedural de 5 zile.
În ce privește valoarea
reținuta în raportul de expertiza, s-a susținut că în mod eronat a fost omologat
de către instanța, intrucat acesta nu reflecta prețul real al imobilului în discuție.
În cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de blocajul
actual al pieței imobiliare. Suma stabilita în raport este exagerat de mare pentru
imobilul în cauza.
Astfel, în ceea ce privește
imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată,
pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării
și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr.
10/2001. Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au
fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă,
obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere,
ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
Mai mult, preluarea imobilului
în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel ca dispozițiile Legii nr. 112/1995
nu sunt incidente în cauza și, prin urmare, rezulta fără putința de tăgada ca încheierea
contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor acestei
legi.
Recursul este întemeiat,
numai în ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiul dreptului
la apărare, critică ce va fi analizată respectând cronologia expunerii criticilor
de nelegalitate de către pârât.
Criticile recurentului-pârât
ce vizează excepția lipsei calității procesuale pasive, urmare a faptului că acesta
nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995,
nu sunt întemeiate.
Potrivit art. 50
alin. (3) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,
încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,
au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul
la restituirea prețului actualizat al imobilelor, restituire ce se efectuează de
Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul
art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Această prevedere legală
își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor
încasate de vânzător cu titlu de preț de la chiriașii-cumpărători și sursa fondurilor
pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării
contractului, în ambele situații, fondul extrabugetar constituit în temeiul
art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Nu pot fi primite susținerile
recurentului-pârât privind incidența normelor de drept comun în materie de evicțiune
și calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat
în baza Legii nr. 112/1995, întrucât conform principiului specialia generalibus
derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun.
Critica recurentului-pârât
în sensul că nu se poate justifica legitimarea sa procesuală pasivă, întrucât nu
există o sentință definitivă și irevocabilă în ce privește constatarea nulității
absolute a contractului de vânzare-cumpărare, este nefondată, întrucât art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, care justifica restituirea prețului de piață al imobilelor,
nu vizează ipoteza în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare,
dimpotrivă, referirea textului făcându-se la acele contracte încheiate cu respectarea
Legii nr. 112/1995, dar care au fost desființate printr-o hotărâre judecătorească
definitivă și irevocabilă.
În interpretarea art.
50 și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 sunt două situații de deosebit:
ipoteza în care contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor
Legii nr. 112/1995, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 50 alin.
(2), chiriașul cumpărător fiind îndreptățit la restituirea prețului actualizat;
respectiv ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul,
fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, în situația
admiterii acțiunii în revendicare, caz în care sunt aplicabile prevederile art.
50
1
din lege.
În ambele situații, Ministerul
Finanțelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în restituirea, fie a
prețului actualizat, fie a prețului de piață al imobilului, conform art. 50
alin. (3) din Lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.
Aceste prevederi speciale
derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului „specialia generalibus
derogant” astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în privința restituirii
prețului actualizat, respectiv a restituirii prețului de piață al imobilului, prevederile
C. civ. care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii
(art. 1337, 1341-1345 C. civ.), invocate de recurent.
Textul art. 50
1
din lege se referă la contracte de vânzare - cumpărare, „încheiate cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, așadar, de acele contracte în privința
cărora nu s-a constatat a fi lovite de nulitate, dar care au fost „desființate”,
în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de
către verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic
față de cel reprezentat de contract, cumpărătorul fiind astfel evins de proprietatea
asupra bunului.
Aceasta este ipoteza și
în cauza dedusă judecații, contractul de vânzare-cumpărare deținut de reclamanți
nefiind constatat nul, prezumându-se astfel că a fost încheiat cu respectarea legii,
dar fiind lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii în revendicare, astfel
că nu-și mai poate produce efecte juridice, acesta fiind înțelesul noțiunii de „desființat”,
din cuprinsul textului în discuție.
Susținerea recurentului-pârât,
în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg,
nu poate conduce la concluzia că prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 nu își
găsesc aplicabilitatea în speță, acestea fiind incidente strict în ipotezele prevăzute
de lege și anume cu privire la restituirea prețului actualizat, respectiv restituirea
prețului de piață al imobilului, pentru care legea conferă legitimare procesuala
pasivă Ministerului Finanțelor Publice.
Este întemeiată însă critica
referitoare la încălcarea principiului dreptului la apărare, având în vedere ca
raportul de expertiza efectuat în cauza a fost comunicat instituției recurente abia
la data de 19 decembrie 2012, în condițiile în care decizia atacată a fost pronunțată
la data de 20 decembrie 2012.
S-au încălcat astfel dispozițiile
art. 89 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât citația la care era atașat raportul
de expertiza a fost comunicata cu nerespectarea termenului procedural de 5 zile.
S-a susținut corect, în
raport de această situație, că noțiunea de proces echitabil presupune respectarea
și aplicarea principiului dreptului la apărare care este un principiu fundamental
al dreptului civil, respectiv că, potrivit art. 129 alin. (1) din C. proc. civ.,
judecătorul are îndatorirea sa facă respectate și sa respecte el însuși principiul
mai sus menționat.
Instanța de apel a constatat
că criticile pârâtului legate de cuantumul despăgubirilor acordate sunt fondate,
respectiv că valoarea despăgubirilor din care trebuie scăzut prețul plătit actualizat
este cea stabilită la sfârșitul anului 2012 de către expertul desemnat în apel,
respectiv suma de 892.113 RON, fără însă a-i da posibilitatea acestuia de a lua
cunoștință efectivă de concluziile raportului de expertiză și de a le dezbate în
contradictoriu, eventual de a formula obiecțiuni la raport, reținând strict formal
că valoarea stabilită este necontestată de către părți.
Având în vedere că această
parte avea calitatea de apelant-pârât în cauza iar raportul de expertiza a fost
efectuat la solicitarea acesteia (s-a contestat valoarea foarte mare a imobilului
în litigiu), instanța de apel avea obligația de a acorda un termen în vederea discutării
în contradictoriu a concluziilor raportului de expertiză, respectiv formulării de
eventuale obiecțiuni.
Contradictorialitatea
dezbaterilor este un principiu fundamental al dreptului procesual civil, întrucât
impune judecătorului obligația de a pune în dezbaterea contradictorie a părților
toate elementele de care depinde soluționarea cauzei.
S-a susținut corect în
circumstanțele cauzei că recurentul-pârât a fost pus în imposibilitate obiectivă
de a formula obiecțiuni la raportul de expertiza, cu atât mai mult cu cat Ministerul
Finanțelor Publice este instituție publica iar formularea obiecțiunilor trebuie
făcută în scris, cu respectarea unei proceduri stricte.
Critica referitoare la
valoarea reținută de raportul de expertiza, omologată în mod eronat de către instanța,
întrucât aceasta nu ar reflecta prețul real al imobilului în discuție, nu poate
fi cercetată pe fond înainte de clarificarea situației de fapt dedusă judecății,
prin administrarea și aprecierea probatoriului în condiții de strictă legalitate,
care să respecte în mod efectiv, și nu doar formal, principiul contradictorialității,
respectiv principiului dreptului la apărare.
Principiile menționate
în paragrafele anterioare sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil,
consacrat prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
potrivit cu care, orice persoană, fie parte reclamantă, fie parte pârâtă, „are dreptul
la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei
sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va
hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil,
fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva
sa”.
Încălcarea acestor principii
semnifică încălcarea însăși a substanței dreptului la apărare și pune instanța de
recurs în imposibilitate de a exercita controlul judiciar în limitele prevăzute
de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., cu consecința casării în totalitate a hotărârii
și reluării judecății.
Pentru aceste considerente
de fapt și de drept, redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte, în conformitate
cu dispozițiile art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., respectiv art. 304
pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul pârâtului, va casa decizia atacată și va
trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
a municipiului București împotriva deciziei nr. 463 din 20 decembrie 2012 a Curții
de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Casează decizia recurată
și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 octombrie
2013.