ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4241/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2239 din 13 decembrie 2011, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților I.V.A. și I.V. împotriva Municipiului București, a admis acțiunea reclamanților împotriva Ministerului Finanțelor Publice, a obligat acest pârât la plata sumei de 958.744 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de piață a apartamentului nr. X., situat în imobilul din București, Calea D., sector 1, și prețul plătit actualizat, referitor la același imobil. S-a reținut, în esență, că reclamanții au fost obligați să le respecte fostelor proprietare, A.M. și P.I.I., dreptul de proprietate și posesia apartamentului în litigiu, iar din raportul de expertiză întocmit de către ing.

A.V. a rezultat valoarea de piață a imobilului la suma de 260.081 euro, echivalentul a 958.744 RON. Prin sentința civilă nr. 20116 din 18 octombrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 1 București, Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să le restituie, reclamanților, prețul plătit în anul 1997 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1., de 33.134.909 RON, actualizat cu indicele de inflație, constatându-se calitatea chiriașilor de cumpărători de bună-credință. S-a reținut totodată și împrejurarea că nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, calitate de cumpărători de bună-credință fiind stabilită și prin sentința civilă nr. 2307/2002, care a finalizat acțiunea în revendicare.

S-a constatat astfel că deși contractul de vânzare-cumpărare nu a fost desființat, chiriașii-cumpărători au fost evinși de către foștii proprietari ai imobilului. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementeze un caz special de răspundere pentru evicțiune, derogatoriu de la dispozițiile dreptului comun (art. 1337 și urm. C. civ.). În raport de aceste dispoziții legale, tribunalul a constatat că reclamanții-cumpărători au dreptul la restituirea valorii de piață a imobilului. Prin decizia civilă nr. 463 din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința, în sensul că a stabilit că suma despăgubirilor ce li se cuvine reclamanților este de 892.113 RON, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Criticile apelantului-pârât ce vizează excepția lipsei calității procesuale pasive, urmare a faptului că acesta nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu sunt întemeiate. Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă), respectiv existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă). Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.

Dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 reprezintă dispoziții speciale, de reglementare fie a răspunderii pentru evicțiune (în cazul în care nu a intervenit anularea/constatarea nulității actului juridic civil), fie a principiului repunerii părților în situația anterioară (în cazul constatării nulității/anulării contractelor), în domeniul distinct al imobilelor naționalizate de statul comunist și retrocedate, mai apoi, vechilor proprietari. Reprezentând astfel o aplicare specială a dreptului comun în materie, prevederile evocate vor beneficia de regimul juridic instituit de regula de drept conform căreia specialia generalibus derogant (normele speciale derogă și au prioritate față de cele generale).

Prin urmare, s-a apreciat că cel chemat să răspundă în calitate de pârât pentru despăgubirile reprezentând prețul de piață al imobilului, este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Curtea a apreciat că dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 sunt incidente și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, întrucât acestea nu fac referire la „anularea” contractului, ci la „desființarea” lui, concept juridic care include orice situație care le lipsește pe acestea de efecte juridice. Dezlegarea problemei de drept a modului de încheiere a contractului s-a realizat, în principal, prin raportarea la statuările cuprinse în cadrul hotărârii judecătorești definitive și irevocabile privind actul juridic bilateral în discuție.

Potrivit prevederilor art. 1201 din C. civ. - „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate” - fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase. Aceasta înseamnă că existența unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, fie cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același obiect sau aceeași cauză.

În conținutul sentinței civile nr. 2307 din 18 martie 2003, irevocabilă prin decizia civilă nr. 288 din 01 martie 2005 a Curții de Apel București, s-a tranșat problema de drept privind modul de încheiere a contractului de către reclamanți, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 112/1995 - „la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare între intervenienții-pârâți și PMB prin SC H.N. SA nu exista nici un litigiu pe rol și cererea de revendicare fusese respinsă ca urmare a admiterii recursului în anulare.

Verificările făcute de către intervenienții pârâți așa cum reies din înscrisurile depuse la dosar, reliefează faptul că nu exista nici un motiv la acea dată care să împiedice semnatarii contractului, să treacă la vânzarea, respectiv cumpărarea apartamentului nr. X. Intervenienții pârâți au făcut toate demersurile pe care le puteau face pentru a verifica situația juridică a imobilului, așa încât nu se poate reține reaua-credință a acestora la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. (…) Neputând fi reținută reaua-credință a acestora, nu poate fi constatată nulitatea absolută a contractului (…)”. Întrucât aceste considerente expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de respingere a cererii de constatare a nulității absolute, Curtea a constatat că ele beneficiază de putere de lucru judecat în litigiul pendinte.

S-a statuat irevocabil asupra împrejurării că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, fapt care determină, prin întrunirea cerințelor art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, caracterul fondat al pretenției de acordare a prețului de piață al imobilului. Curtea a observat că criticile legate de cuantumul despăgubirilor acordate sunt fondate, atât timp cât ele au fost stabilite în temeiul unei expertize efectuate la nivelul anului 2008, nu în dosarul prezent, ci în cel care a avut ca obiect restituirea prețului actualizat.

Potrivit dispozițiilor coroborate ale art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că valoarea despăgubirilor se stabilește în raport de momentul acordării lor și în raport de standardele internaționale de evaluare, respectiv că nu poate fi avut în vedere algoritmul de calcul expus de apelant în partea finală a motivelor de apel, specific unei acțiuni în garanție pentru evicțiune de drept comun. Valoarea despăgubirilor din care va trebui scăzut prețul plătit actualizat este valoarea stabilită la sfărșitul anului 2012, de către expertul desemnat în apel, respectiv suma de 892.113 RON, valoare necontestată de către părți, raportul de expertiză fiind în prealabil comunicat părții interesate.

Împotriva deciziei civile nr. 463 din 20 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat cerere de recurs la data de 25 februarie 2013, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Hotărârea atacată este nelegala - pe temeiul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. - întrucât în mod greșit a menținut în sarcina recurentei plata sumei de 892.113 RON, reprezentând despăgubiri cu privire la imobilul în litigiu. În prezenta cauză, Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuala pasiva. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice este terț fata de acesta. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natura sa determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Public, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobil întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unul terț. Aceasta tulburare de drept este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiunea totala a vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, fata de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauza, la prețul de circulație, Instanța de apel trebuia sa aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. din C. civ., cu atât mai mult cu cat contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabila și, prin urmare, este în vigoare obligația de garanție pentru evicțiune.

Aceasta dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala contrara. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care sa se acorde calitate procesuala pasiva Ministerului Finanțelor Publice. De asemenea, nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, acesta nu are calitate procesuala pasiva, întrucât potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, pentru ca Ministerul Finanțelor Publice sa poată fi obligat la restituirea prețului de piața este necesara întrunirea cumulativa a două condiții, neîmplinite în cauză - contractul de vânzare-cumpărare sa fi fost desființat printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila, respectiv ca acest contract de vânzare-cumpărare sa fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel a încălcat principiul dreptului la apărare având în vedere ca raportul de expertiza efectuat în cauza a fost comunicat instituției recurente abia la data de 19 decembrie 2012. S-au încălcat astfel dispozițiile art. 89 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât citația la care era atașat raportul de expertiza a fost comunicata cu nerespectarea termenului procedural de 5 zile. În ce privește valoarea reținuta în raportul de expertiza, s-a susținut că în mod eronat a fost omologat de către instanța, intrucat acesta nu reflecta prețul real al imobilului în discuție. În cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare. Suma stabilita în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauza.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale. Mai mult, preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel ca dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauza și, prin urmare, rezulta fără putința de tăgada ca încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor acestei legi.

Recursul este întemeiat, numai în ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiul dreptului la apărare, critică ce va fi analizată respectând cronologia expunerii criticilor de nelegalitate de către pârât. Criticile recurentului-pârât ce vizează excepția lipsei calității procesuale pasive, urmare a faptului că acesta nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu sunt întemeiate. Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat al imobilelor, restituire ce se efectuează de Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Această prevedere legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător cu titlu de preț de la chiriașii-cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în ambele situații, fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât privind incidența normelor de drept comun în materie de evicțiune și calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, întrucât conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun.

Critica recurentului-pârât în sensul că nu se poate justifica legitimarea sa procesuală pasivă, întrucât nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, este nefondată, întrucât art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care justifica restituirea prețului de piață al imobilelor, nu vizează ipoteza în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dimpotrivă, referirea textului făcându-se la acele contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar care au fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În interpretarea art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 sunt două situații de deosebit: ipoteza în care contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2), chiriașul cumpărător fiind îndreptățit la restituirea prețului actualizat; respectiv ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, în situația admiterii acțiunii în revendicare, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 50 1 din lege. În ambele situații, Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în restituirea, fie a prețului actualizat, fie a prețului de piață al imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.

Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului „specialia generalibus derogant” astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului actualizat, respectiv a restituirii prețului de piață al imobilului, prevederile C. civ. care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.), invocate de recurent. Textul art. 50 1 din lege se referă la contracte de vânzare - cumpărare, „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, așadar, de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de nulitate, dar care au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract, cumpărătorul fiind astfel evins de proprietatea asupra bunului.

Aceasta este ipoteza și în cauza dedusă judecații, contractul de vânzare-cumpărare deținut de reclamanți nefiind constatat nul, prezumându-se astfel că a fost încheiat cu respectarea legii, dar fiind lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii în revendicare, astfel că nu-și mai poate produce efecte juridice, acesta fiind înțelesul noțiunii de „desființat”, din cuprinsul textului în discuție. Susținerea recurentului-pârât, în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg, nu poate conduce la concluzia că prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în speță, acestea fiind incidente strict în ipotezele prevăzute de lege și anume cu privire la restituirea prețului actualizat, respectiv restituirea prețului de piață al imobilului, pentru care legea conferă legitimare procesuala pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

Este întemeiată însă critica referitoare la încălcarea principiului dreptului la apărare, având în vedere ca raportul de expertiza efectuat în cauza a fost comunicat instituției recurente abia la data de 19 decembrie 2012, în condițiile în care decizia atacată a fost pronunțată la data de 20 decembrie 2012. S-au încălcat astfel dispozițiile art. 89 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât citația la care era atașat raportul de expertiza a fost comunicata cu nerespectarea termenului procedural de 5 zile. S-a susținut corect, în raport de această situație, că noțiunea de proces echitabil presupune respectarea și aplicarea principiului dreptului la apărare care este un principiu fundamental al dreptului civil, respectiv că, potrivit art. 129 alin. (1) din C. proc.

civ., judecătorul are îndatorirea sa facă respectate și sa respecte el însuși principiul mai sus menționat. Instanța de apel a constatat că criticile pârâtului legate de cuantumul despăgubirilor acordate sunt fondate, respectiv că valoarea despăgubirilor din care trebuie scăzut prețul plătit actualizat este cea stabilită la sfârșitul anului 2012 de către expertul desemnat în apel, respectiv suma de 892.113 RON, fără însă a-i da posibilitatea acestuia de a lua cunoștință efectivă de concluziile raportului de expertiză și de a le dezbate în contradictoriu, eventual de a formula obiecțiuni la raport, reținând strict formal că valoarea stabilită este necontestată de către părți.

Având în vedere că această parte avea calitatea de apelant-pârât în cauza iar raportul de expertiza a fost efectuat la solicitarea acesteia (s-a contestat valoarea foarte mare a imobilului în litigiu), instanța de apel avea obligația de a acorda un termen în vederea discutării în contradictoriu a concluziilor raportului de expertiză, respectiv formulării de eventuale obiecțiuni. Contradictorialitatea dezbaterilor este un principiu fundamental al dreptului procesual civil, întrucât impune judecătorului obligația de a pune în dezbaterea contradictorie a părților toate elementele de care depinde soluționarea cauzei. S-a susținut corect în circumstanțele cauzei că recurentul-pârât a fost pus în imposibilitate obiectivă de a formula obiecțiuni la raportul de expertiza, cu atât mai mult cu cat Ministerul Finanțelor Publice este instituție publica iar formularea obiecțiunilor trebuie făcută în scris, cu respectarea unei proceduri stricte.

Critica referitoare la valoarea reținută de raportul de expertiza, omologată în mod eronat de către instanța, întrucât aceasta nu ar reflecta prețul real al imobilului în discuție, nu poate fi cercetată pe fond înainte de clarificarea situației de fapt dedusă judecății, prin administrarea și aprecierea probatoriului în condiții de strictă legalitate, care să respecte în mod efectiv, și nu doar formal, principiul contradictorialității, respectiv principiului dreptului la apărare.

Principiile menționate în paragrafele anterioare sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cu care, orice persoană, fie parte reclamantă, fie parte pârâtă, „are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”. Încălcarea acestor principii semnifică încălcarea însăși a substanței dreptului la apărare și pune instanța de recurs în imposibilitate de a exercita controlul judiciar în limitele prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., cu consecința casării în totalitate a hotărârii și reluării judecății. Pentru aceste considerente de fapt și de drept, redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., respectiv art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul pârâtului, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 463 din 20 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 octombrie 2013.