ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4515/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4515/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Prin

acțiunea înregistrată la 3 august 2007 în dosarul nr. 5396/182/2007 al

Judecătoriei Baia-Mare, reclamantul O.I. a chemat în judecată UM 01354

Baia-Mare solicitând anularea deciziei de imputare nr. A-3217 lit. g) din 26 septembrie

2006 și exonerarea sa de la plata sumei de 3402,22 lei, pe care o consideră

nelegală.

În motivare se

arată de către reclamant că nu există un raport de cauzalitate între fapta

ilicită și prejudiciu, întrucât paguba nu s-a datorat modului neregulamentar de

efectuare a inventarierii din aprilie 2003. Astfel, cu acea ocazie, s-a

stabilit din punct de vedere

cantitativ motorina existentă, comisia de inventariere neavând ca

sarcină să ducă probe la laborator.

Reclamantul critică și aspectele procedurale legate de efectuarea

cercetării administrative, de emiterea deciziilor de imputare, precum și de

soluționarea căilor de atac,

arătând că dacă se respectau termenele, nu se ajungea ca o

pagubă produsă,

constatată și cercetată în

iulie-august 2003, să fie cercetată din nou în 2006.

Prin sentința civilă nr. 4051 din 10 septembrie 2007, Judecătoria

Baia-Mare și-a

declinat competența în favoarea Curții de Apel Cluj,

conform art. 10 alin (1) din Legea nr.

554/2004.

II.

Prin

acțiunea înregistrată la 27 martie 2007 în dosarul nr. 1884/100/2007 la

Tribunalul

Maramureș, reclamantul S.G.S. a solicitat anularea deciziei

administrativ-jurisdicționale

nr. 1 din 1 februarie 2007 a Comisiei de Jurisdicție a

Imputațiilor din Ministerul Apărării Naționale și a hotărârii nr. 5 din

4 decembrie 2006 emisă de UM 01354 Baia-Mare și, în consecință, anularea în

parte a deciziei de imputare nr. A

3217 din 26 septembrie 2006, în

sensul înlăturării răspunderii sale pentru suma de 3402,22 lei.

Se critică actele administrative atacate pe considerente de

nelegalitate, în sensul

lipsirii elementelor cumulative ale

existenței răspunderii civile delictuale.

Se susține că paguba a fost anterioară, cauzată de foștii gestionari ai

depozitului

de

carburanți.

Prin sentința civilă nr. 1511 din 8 mai 2007, Tribunalul Maramureș și-a

declinat

competența

de soluționare în favoarea Curții de Apel, potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

III.

Prin

cererea înregistrată la 23 februarie 2007 în dosarul nr. 1470/182/2007 la

Judecătoria

Baia-Mare, reclamantul M.G.A. a solicitat

anularea deciziei de imputare nr. A

3217 din 26 septembrie 2006 și a hotărârii de

soluționare

a contestațiilor nr. A 3737 din 23 octombrie 2006 ale comandantului UM 01354

Baia-Mare, precum și a deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 1/2007 pentru

motivele

de nelegalitate arătate și în cuprinsul celorlalte două

acțiuni.

Prin sentința

civilă nr. 1757 din 3 aprilie 2007, Judecătoria Baia-Mare a admis

excepția de necompetență materială și a dispus

declinarea competenței în favoarea

Curții

de Apel Cluj, reținând dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ., raportat la

art.

10 din Legea nr. 554/2004.

Cele trei acțiuni prin care s-a solicitat anularea acelorași acte

administrative au

fost conexate la Curtea de Apel Cluj, pe

considerentul că obiectul și cauza lor au o

strânsă

legătură și pentru evitarea pronunțării unor soluții contradictorii,

reținând-se

îndeplinirea

art. 164 C. proc. civ.

Apărările

formulate de Ministerul Apărării, pentru Comisia de Jurisdicție a

imputațiilor și UM 01354 Baia-Mare, prin

întâmpinările înregistrate în cele trei dosare anterior conexării, sunt comune

acestora și se referă la lipsa capacității procesuale a

comisiei și UM 01354, întrucât nu au personalitate

juridică și sunt structuri subordonate

ministerului.

Pe fond se arată că, în calitate de membrii ai comisiei de inventariere

reclamanții

aveau obligația de a efectua inventarierea faptică a

bunurilor materiale supuse acestei

operațiuni. Se invocă prevederile art.

4 din Instrucțiunile O.G. nr. 17 din 9 aprilie 1982 privind încadrarea

gestionarilor, răspunderea acestora, constituirea de garanții și gestionarea

bunurilor din Ministerul Apărării

- Fi. 15/1982, în ceea ce privește punerea în aplicare a dispozițiilor H.C.M.

nr. 2230/1969.

Curtea de

Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 232 din 21 februarie 2008,

a admis acțiunile conexate, a anulat decizia administrativ-jurisdicțională nr. 1

din 1 februarie 2007, a admis plângerile formulate de petenți împotriva

hotărârilor nr. 1 din 23 octombrie 2006, nr. 3 din 4 decembrie 2006 și nr. 5

din 4 decembrie 2006, pe care le-a anulat, a admis contestațiile petenților

formulate împotriva deciziei de impunere nr. 3217 din 26 septembrie 2006, pe

care a anulat-o în parte, în sensul exonerării reclamanților de la plata sumei

de 3.402, 33 lei fiecare, cu obligarea pârâților la plata unor cheltuieli de

judecată, respectiv: reclamantului O.I. 356,42 lei și reclamantului S.G.S. 1.075,25

lei.

Pentru a

pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

La data de 13

iunie 2003 s-a încheiat un proces-verbal de cercetare administrativă a pagubei

de motorină de la depozitul C.L. al UM 01354 Baia-Mare, aparținând de UM 01300

Baia-Mare, urmare a raportului întocmit de reclamantul Mercaș Gheorghe

Alexandru către comandantul unității, nr. 939 din 15 mai 2003.

În cadrul

cercetării administrative s-a stabilit răspunderea materială a celor doi

gestionari ai depozitului, C.I. și B.S.

Drept urmare

s-a emis decizia de imputare nr. 1 din 19 iunie 2003 (f.65), contestată de cei

doi gestionari găsiți răspunzători, pentru paguba de 15.052 kg motorină

„15" de la stocul de mobilizare, în valoare de 306.199.464 lei (ROL).

Ca urmare a

sesizării organelor de cercetare penală (Parchetul Militar Oradea) pentru

săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, procedura

administrativ-jurisdicțională prevăzută de O.G. nr. 121/98 a fost suspendată.

Prin decizia

penală nr. 147/A din 6 mai 205 pronunțată în dosarul nr. 1229/2005 al

Tribunalului Maramureș, inculpatul B.S. a fost achitat în temeiul art. 11 pct.

1 lit. a) raportat la art. 10 lit b) C. pen., lăsându-se nesoluționată latura

civilă. Această decizie a rămas irevocabilă la 20 septembrie 2005, prin decizia

penală nr. 509, pronunțată în dosarul nr. 15433/2005 al Curții de Apel Cluj.

Comisia de

jurisdicție a imputațiilor a dispus, prin hotărârea nr. 64 din 14 decembrie

2005, repunerea în termen a comandantului unității pentru a ordona recercetarea

cauzei și extinderea răspunderii materiale la toți membrii comisiei.

Ulterior, s-a

încheiat procesul-verbal de cercetare administrativă nr. A-358 din 2 februarie

2006, prin care răspunderea materială a fost extinsă și în privința

reclamanților, în baza căruia s-a emis decizia de imputare A-448 din 8

februarie 2006 care a angajat răspunderea materială pentru recuperarea

prejudiciului produs prin lipsa de motorină.

Această decizie

de imputare a fost contestată, prin procesul-verbal nr. 943 din data 13 martie

2006, propunându-se respingerea contestațiilor, care au fost soluționate prin

emiterea hotărârilor nr. 1, 2, 3 și 4, înregistrate sub nr. 959 din 13 martie

2006, în sensul respingerii.

Potrivit art.

31 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, reclamanții au formulat plângeri împotriva

acestor hotărâri, care au fost soluționate prin decizia

administrativ-jurisdicțională nr. 29 din 7 iunie 2006 prin care s-a dispus,

pentru a doua oară, refacerea și completarea cercetării administrative, decizia

de imputare nr. 448 din 8 februarie 2006 fiind casată în întregime.

Prima instanță

a precizat faptul că, dacă în ceea ce privește repunerea în termenul de

efectuare a cercetării administrative - dispusă prin hotărârea nr. 64 din 14

decembrie 2005 a comisiei de jurisdicție a imputațiilor, această cercetare s-a

realizat cu respectarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 212/98,

la 2 februarie 2006, fiind încheiat deja procesul-verbal de cercetare

administrativă, fiind respectate, de asemenea, și termenele prevăzute la art.

25 alin. (4) întrucât decizia de impunere a fost emisă la 8 februarie 2006; în

schimb, aceste dispoziții legale ce cuprind termene de decădere, nu au fost

respectate în privința ultimei cercetări administrative având ca rezultat

procesul-verbal nr. 3065 din 21 septembrie 2006.

În legătură cu

acesta din urmă, instanța de fond a reținut faptul că, prin decizia

administrativ-jurisdicțională nr. 29 din 7 iunie 2006 s-a dispus refacerea

cercetării administrative și completarea acesteia.

Această

activitate s-a realizat în perioada 23 august 2006- 21 septembrie 2006 și s-a

finalizat cu procesul-verbal nr. 3065 din 21 septembrie 2006 și, respectiv,

decizia de imputare nr. 3217 din 26 septembrie 2006, cu încălcarea prevederilor

legale cuprinse la art. 23 alin. (1) și (2) și art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/98,

deși producerea pagubei era cunoscută încă din anul 2003, fără a se formula

vreo cerere de repunere în termenul pentru efectuarea cercetării administrative

sau emiterea deciziei de impunere.

Din acest punct

de vedere, întrucât termenele la care se referă normelor legale în discuție

sunt unele de decădere, prima instanță a reținut că procedura de emitere a

actelor administrative atacate este viciată sub aspectul respectării acestora,

impunându-se anularea lor, cu consecința exonerării reclamanților de la plata

sumelor imputate, în cuantum de 3402,42 lei fiecare.

Împotriva

acestei

hotărâri

judecătorești a formulat recurs Ministerul Apărării care a solicitat, în

temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., admiterea

acestuia și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea

cererii de recurs, pârâtul susține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, se

precizează de către recurent faptul că, în temeiul art. 23 alin. (1) din O.G.

nr. 121/1998, comandatul unității a dispus efectuarea cercetării administrative

în perioada 30 iunie 2006 – 23 august 2006, adică în termenul legal de 60 de

zile de la data înregistrării deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 29 din

7 iunie 2006 la registratura UM nr. 01354 Baia Mare, respectiv, 28 iunie 2006.

În optica

recurentului, potrivit aprobării comandantului eșalonului superior, perioada de

efectuare a cercetării administrative s-a prelungit cu 30 de zile, respectiv

până la data de 22 septembrie 2006, în conformitate cu art. 23 alin. (2) din

O.G. nr. 121/1998.

Așadar,

refacerea cercetării administrative s-a efectuat în perioada 30 iunie 2006-21

septembrie 2006, iar procesul-verbal de cercetare administrativă nr. A 3065 din

21 septembrie 2006 a fost încheiat în termenul legal.

Recurentul mai

critică soluția primei instanțe și sub aspectul interpretării art. 25 alin. (4)

din O.G. nr. 121/1998, întrucât decizia de imputare nr. 3217/2006 a fost emisă

în termenul legal de 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de

cercetare administrativă, termen ce curge de la data de 21 septembrie 2006.

În ceea ce

privește instituția repunerii în termen, prevăzută de art. 33 din O.G. nr.

121/1998, recurentul arată că aceasta este aplicabilă numai în cele 4 situații

expres menționate în cuprinsul acestor dispoziții.

Or, cazul în

care comisia de jurisdicție a imputațiilor admite contestațiile și dispune

refacerea cercetării administrative nu se regăsește printre acestea.

Mai mult, în

situația in care, chiar prin hotărârea comisiei, se dispune refacerea

cercetării administrative, formularea unei cereri de repunere în termen nu este

justificată.

O ultimă

critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată.

Sub aspect,

recurentul susține că cheltuielile solicitate de S.G.S. nu au legătură cu

desfășurarea procesului, deoarece obiectul acestuia nu este unul și același cu

contestarea deciziei nr. 448 din 8 februarie 2007, așa cum este prevăzut în

contractul de asistență juridică depus la dosar.

Pe de altă

parte, același contract nu poartă ștampila avocatului, iar cheltuielile nu sunt

justificate cu chitanța de plată a onorariului.

Totodată, sunt

contestate cheltuielile de deplasare ale aceluiași reclamant cu autoturismul pe

ruta Baia Mare – București și retur, la data de 7 iunie 2006, cheltuieli ce nu

au legătură cu procesul de față.

În plus, sunt

contestate și cheltuielile de deplasare ale aceleiași persoane, pe ruta Baia

Mare – Cluj Napoca – Baia Mare, pentru data de 14 iulie 2007, dată la care

instanța nu stabilise termen în cauză.

În ceea ce

privește consumul de combustibil pe 100 Km și contravaloarea acestuia în sumele

acordate de instanță pentru cei doi reclamanți, recurentul apreciază că nu sunt

dovedite.

Analizând sentința recurată, în

raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar constată

că nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc.

civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză

și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Potrivit art.

23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, termenul pentru efectuarea cercetării

administrative și înregistrarea procesului-verbal aferent este de cel mult 60

de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat

la cunoștință de producerea pagubei, termen care, la cerere și pentru motive

temeinic justificate, poate fi prelungit prin ordin scris, cu cel mult 60 de

zile, alin. (2).

În plus, dacă

în cele 120 de zile, din motive temeinice, totuși, cercetarea administrativă nu

s-a putut efectua ori a fost emisă o decizie de imputare pentru o pagubă mai

mică decât cea reală, comandantul sau șeful unității competent poate solicita

comisiei de jurisdicție a imputațiilor repunerea în termen.

Într-o atare

situație, conform art. 33 alin. (1) din același act normativ, cererea se face

în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat efectuarea

cercetării administrative ori de la data când s-a luat cunoștință că decizia de

impunere s-a emis pentru o pagubă mai mică decât cea reală. Potrivit art. 33

alin. (2) din ordonanță, cererea se judecă de comisie, care pronunță o hotărâre

definitivă, de admitere sau respingere.

Ca efect al

admiterii cererii de repunere în termen, pentru efectuarea cercetării

administrative curge un nou termen de 60 zile, care din nou poate fi prelungit,

pentru motive temeinice, prin ordin scris, cu încă 60 de zile, potrivit art. 23

alin. (1) și (2).

De asemenea, se prelungește și

termenul pentru emiterea deciziei de imputare, prevăzut de art. 25 alin (4),

iar în ambele situații, termenele încep să curgă de la data înregistrării

hotărârii la unitatea în cauză, potrivit art. 33 alin. (3) din ordonanță.

În speță, instanța a constatat în

mod corect faptul că prevederile art. 23 alin. (1) și art. 25 alin. (4) din

O.G. nr. 121/1998 nu au fost respectate în privința ultimei cercetări

administrative având ca rezultat procesul-verbal nr. 3065 din 21 septembrie 2006.

Prin decizia

administrativ-jurisdicțională nr. 29 din 7 iunie 2006 s-a dispus refacerea

cercetării administrative și completarea acesteia. Activitatea în cauză s-a

realizat în perioada 23 august 2006 – 21 septembrie 2006 și s-a finalizat cu

procesul-verbal nr. 3065 din 21 septembrie 2006 și decizia de imputare nr. 3217

din 26 septembrie 2006.

Așadar, termenul impus de art. 23

alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 pentru efectuarea cercetării administrative și

termenul impus de art. 25 alin. (4) pentru emiterea deciziei de imputare nu au

fost respectate, în condițiile în care producerea pagubei era cunoscută încă

din anul 2003, fără a se formula cerere de repunere în termen.

De precizat faptul că natura

juridică a termenelor în discuție este aceea de decădere, astfel că procedura

de emitere a actelor contestate este viciată, ca efect al nerespectării acestor

termene.

Pe cale de consecință, prima critică

a recurentului este fondată.

Pe de altă parte, critica

referitoare la interpretarea art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998 este

lipsită de obiect, față de împrejurarea că depășirea termenului în privința

cercetării administrative atrage anularea deciziei de imputare.

De asemenea, Înalta Curte nu poate

primi afirmația recurentului în sensul că nu este justificată formularea unei

cereri de repunere în termen, în condițiile în care prin hotărârea comisiei de

jurisdicție a imputațiilor se dispune refacerea cercetării administrative: a

accepta un asemenea punct de vedere ar echivala cu eliminarea unor prevederi

exprese ale O.G. nr. 121/1998 cu privire la necesitatea formulării unei cereri

de repunere în termen.

Nici criticile în legătură cu

cuantumul cheltuielilor de judecată nu sunt fondate.

Așa cum a arătat prima instanță, la

filele 145 și 146 dosar fond, sunt indicate în mod detaliat natura

cheltuielilor efectuate de către cei doi reclamanți.

În plus, la filele 147 și 148 dosar

fond sunt acte doveditoare în acest sens, ocazionate de încheierea unui

contract de asistență juridică și de cheltuielile de deplasare.

Explicațiile furnizate de reclamanți

în legătură cu cheltuielile de transport sunt pertinente.

Prin urmare, pentru considerentele

anterior expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20

și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Apărării Naționale pentru Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și U.M. nr.

01354 împotriva sentinței civile nr. 232 din 21 februarie 2008 a Curții de Apel

Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

decembrie 2008.