ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4017/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, secția comercială contencios administrativ și fiscal, reclamanta Z.C.D. a solicitat în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 8787 din 17 noiembrie 2006 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască și, totodată, să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 modificată, întrucât a fost refugiată împreună cu familia. În susținerea acțiunii reclamanta a depus în copie, mai multe înscrisuri printre care acte de stare civilă și declarații autentificate ale unor martori.

Reclamanta a arătat că în mod nejustificat i-au fost anulate drepturile recunoscute în 2003. Pentru elucidarea stării de fapt, la cererea reclamantei au fost audiați martorii C.L., L.I. și C.M. Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii. Prin sentința civilă nr. 302 din 23 mai 2007 Curtea de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin hotărârea nr. 8787 din 19 martie 2003 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 189/2000 a fost admisă cererea formulată de reclamanta Z.C.D. și, pe cale de consecință i-au fost acordate drepturile prevăzute de actul normativ menționat.

Ulterior, în considerarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 189/2000, prin hotărârea emisă la 17 noiembrie 2006 a fost anulată hotărârea nr. 8787 din 19 martie 2003 pe motiv că localitatea de refugiu era situată în zona liberă, românească. Instanța de fond a reținut că familia reclamantei nu a fost refugiată, că părăsirea domiciliului nu s-a datorat persecuției etnice, ci nevoilor materiale determinate de război. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Z.C.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta susține că nu a reușit să studieze documentația care a stat la baza hotărârii atacate, martorii nu au fost audiați în prezența sa, iar declarațiile lor au fost completate și refăcute.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză și cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din situațiile expres prevăzute de lege. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Recurenta a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale. Din înscrisurile depuse la dosar, apar neconcordanțe între locul nașterii și data refugierii reclamantei, iar aceste documente oficiale nu dovedesc refugierea din localitatea de domiciliu în altă localitate.

Simpla mutare a recurentului dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice. În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească, cu acte, că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul. Or, simplele declarații ale martorilor din care rezultă că aceștia cunosc situația recurentei, nu pot fi luate în considerare mai ales că niciunul dintre aceștia nu a probat afirmațiile cu acte oficiale. Așadar, înscrisurile și declarațiile martorilor pe care recurenta-reclamantă le invocă, nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

În acea perioadă, în România, nu se instaurase nici un regim opresiv, care să persecute etnic, strămutând forțat anumite persoane dintr-o localitate în alta. Din actele dosarului rezultă că localitatea de domiciliu a reclamantei se afla la graniță, iar în acea localitate a fost refugiată o parte din populația plecată din teritoriul ocupat, că în această localitate nu au fost instalate autorități maghiare și nici nu au existat persecuții etnice. Situația creată pentru reclamantă și familie s-a datorat evenimentelor politico-militare existente la aceea vreme. Așa fiind, cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiată și că acest lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod corect, instanța de fond a respins acțiunea.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Z.C.D., împotriva sentinței civile nr. 302 din 23 mai 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2007.