ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2199/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea în contencios administrativ formulată de SC T. SA Suceava în contradictoriu cu A.N.A.F. – D.G.A.M.C. s-a solicitat anularea Deciziei nr. 84 din 7 noiembrie 2007 prin care s-a respins contestația formulată de reclamantă împotriva actului administrativ fiscal nr. 81892 din 19 iulie 2007 conținând comunicarea pierderii de către Termica a facilităților acordate în baza O.U.G. nr. 37/2004 și a actului administrativ fiscal nr. 82689 din 26 iulie 2003 prin care reclamanta a fost informată că la data de 30 iunie 2007 înregistra obligații fiscale restante la bugetul de stat.

S-a solicitat, de asemenea, anularea celor două acte administrative fiscale cu nr. 81892 din 19 iulie 2007 și nr. 82689 din 26 iulie 2007. Prin cererea completatoare depusă la termenul din 1 septembrie 2008 reclamanta a solicitat suspendarea executării actului administrativ fiscal nr. 81892 din 19 iulie 2007 emis de D.G.A.M.C. precum și a actului administrativ fiscal nr. 82689 din 26 iulie 2007 emis de aceeași D.G.A.M.C. În motivarea cererii a arătat că este îndeplinită condiția cazului bine justificat, întrucât potrivit certificatului de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006, la data de 31 iulie 2006 nu figura în evidențele fiscale cu obligații de plată curente restante către buget.

De asemenea, prin raportul de inspecție fiscală generală nr. 47 din 31 martie 2006 s-a constatat că până la data de 31 decembrie 2005 reclamanta și-a achitat obligațiile fiscale curente. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 29 septembrie 2009 a admis această cerere, dispunând suspendarea executării actelor administrativ fiscale nr. 81892 din 19 iulie 2007 și nr. 82689 din 26 iulie 2007 emise de pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C., până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Pentru a dispune astfel instanța a reținut că cererea de suspendare este întemeiată, fiind îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube.

Referitor la prima condiție, s-a reținut că aceasta este îndeplinită, în raport de împrejurarea că pârâta a eliberat reclamantei certificatul de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006 în care se menționa că la data de 31 iulie 2006 nu figura în evidențele fiscale cu obligații curente restante către buget, pentru ca ulterior, prin actul administrativ nr. 82689 din 26 iulie 2007, să i se aducă la cunoștință, că la data de 23 iulie 2007, din obligațiile restante la bugetul asigurărilor sociale de stat și la bugetul asigurărilor de șomaj, mai are de plată sumele menționate în acest act. Față de conținutul certificatului eliberat la 18 august 2006 Curtea a reținut că este creată o îndoială serioasă în privința legalității actelor, de natură să justifice suspendarea executării acestora.

Raportat la cuantumul ridicat al sumei pretins datorate și la specificul activității reclamantei, s-a concluzionat că este îndeplinită și condiția iminenței producerii unei pagube. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta A.N.A.F., solicitând modificarea ei în sensul respingerii cererii de suspendare a executării actelor contestate, ca fiind întemeiată. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a susținut, în esență, că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actelor contestate, instanța de fond concluzionând, totodată, în mod greșit, că în cauză nu se impune stabilirea unei cauțiuni, întrucât cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 15 din aceeași lege.

Astfel, susține recurenta, după cum rezultă din însăși definiția dată prin lege cazului bine justificat, pentru ca măsura suspendării executării unui act administrativ să fie admisibilă este necesar ca societatea să facă dovada existenței unor motive bine întemeiate, care să creeze o îndoială serioasă asupra legalității acestuia. Or, din actele analizate de organele fiscale a rezultat că societatea și-a achitat într-adevăr debitele restante, însă cu depășirea datei la care acestea erau scadente, astfel încât certificatul de atestare nr. 517776 din 18 august 2006, avut în vedere de prima instanță, nu este de natură să justifice îndeplinirea acestei condiții, menționând doar faptul că la data emiterii lui societatea nu mai înregistra astfel de obligații.

În ceea ce privește a doua condiție impusă de lege, este necesar ca reclamanta să fie amenințată cu producerea unei pagube iminente și ireparabile, precum și să facă dovada acestui aspect, instanța supremă reținând, în cauze similare, că simpla menționare a creanței contestate și a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea că există o asemenea pagubă. În speță, motivarea instanței de fond se bazează pe simple afirmații ale reclamantei și pe simple supoziții, care nu sunt de natură a face dovada îndeplinirii acestei condiții. S-a învederat și faptul că având în vedere cifra de afaceri înregistrată de reclamantă în 2007 (118.223.691 lei), suma datorată organelor fiscale (6.938.399 lei) nu poate afecta activitatea acesteia.

Examinând actele dosarului, hotărârea atacată și motivul de nelegalitate invocat, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele în continuare arătate. Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumțiile autenticității și veridicității fiind el însuși titlu executoriu. Principiul legalității actelor administrative presupune însă atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului. Tocmai de aceea suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind, în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorității emitente sau a instanței de judecată pentru a sigura respectarea principiului legalității, fiind echitabil ca atât timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-și producă efecte asupra celor vizați.

În considerarea celor două principii incidente în materie – al legalității actului și al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie însă o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege. În plan intern, suspendarea executării actului administrativ este reglementată prin art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, putând fi dispusă numai în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

În sensul acestei legi, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, iar paguba iminentă constă în prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, astfel cum se prevede prin art. 2 lit. t) și ș). Preocupări, în plan juridic, cu privire la suspendarea executării actelor administrative au existat și la nivel european, prin perspectiva acestora (ex. R(89)/8, referitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă) instanța putând acorda asemenea măsuri, în raport cu ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente, atunci când executarea actului este de natură a cauza pagube grave, dificil de reparat și când există un argument aparent valabil de nelegalitate a acestuia.

În speță, examinând sumar actele dosarului, fără a fi posibilă antamarea fondului în această etapă a procedurii, prima instanță a concluzionat în mod corect că este îndeplinită condiția cazului bine justificat impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în raport de conținutul raportului de inspecție fiscală generală din 21 martie 2006, a certificatului de atestare fiscală eliberat reclamantei la 18 august 2006, anterior emiterii acelor contestate și de existența unor cereri de restituire/compensare a unor sume încasate necuvenit la bugetul de stat. Actele dosarului și ansamblul circumstanțelor cauzei atestă, totodată, îndeplinirea condiției privind iminența pagubei, raportat la cuantumul sumei în discuție și specificul activității societății reclamante executarea silită care a fost declanșată putând genera dificultăți reale în executarea obligațiilor contractuale asumate, sistarea serviciilor, precum și grave probleme sociale.

Cerința depunerii unei cauțiuni pentru judecata la fond a fost îndeplinită în recurs, societatea reclamantă conformându-se obligațiilor stabilite în acest sens în sarcina sa pin încheierea din 3 martie 2009. Reținând, față de cele expuse, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.A.F. împotriva încheierii din 29 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2009.