ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2199/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ formulată

de SC T. SA Suceava în contradictoriu cu A.N.A.F. – D.G.A.M.C. s-a solicitat

anularea Deciziei nr. 84 din 7 noiembrie 2007 prin care s-a respins contestația

formulată de reclamantă împotriva actului administrativ fiscal nr. 81892 din 19

iulie 2007 conținând comunicarea pierderii de către Termica a facilităților

acordate în baza O.U.G. nr. 37/2004 și a actului administrativ fiscal nr. 82689

din 26 iulie 2003 prin care reclamanta a fost informată că la data de 30 iunie

2007 înregistra obligații fiscale restante la bugetul de stat.

S-a solicitat, de asemenea,

anularea celor două acte administrative fiscale cu nr. 81892 din 19 iulie 2007

și nr. 82689 din 26 iulie 2007.

Prin cererea completatoare

depusă la termenul din 1 septembrie 2008 reclamanta a solicitat suspendarea executării actului administrativ fiscal nr. 81892 din 19 iulie 2007 emis de D.G.A.M.C.

precum și a actului administrativ fiscal nr. 82689 din 26 iulie 2007 emis de

aceeași D.G.A.M.C.

În motivarea cererii a

arătat că este îndeplinită condiția cazului bine justificat, întrucât potrivit

certificatului de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006, la data de 31 iulie 2006 nu figura în evidențele fiscale cu obligații de plată curente restante către

buget.

De asemenea, prin raportul

de inspecție fiscală generală nr. 47 din 31 martie 2006 s-a constatat că până

la data de 31 decembrie 2005 reclamanta și-a achitat obligațiile fiscale

curente.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 29 septembrie 2009 a admis această cerere, dispunând suspendarea executării actelor

administrativ fiscale nr. 81892 din 19 iulie 2007 și nr. 82689 din 26 iulie 2007 emise de pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C., până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei.

Pentru a dispune astfel

instanța a reținut că cererea de suspendare este întemeiată, fiind îndeplinite

cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube.

Referitor la prima condiție,

s-a reținut că aceasta este îndeplinită, în raport de împrejurarea că pârâta a

eliberat reclamantei certificatul de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august

2006 în care se menționa că la data de 31 iulie 2006 nu figura în evidențele

fiscale cu obligații curente restante către buget, pentru ca ulterior, prin

actul administrativ nr. 82689 din 26 iulie 2007, să i se aducă la cunoștință, că la data de 23 iulie 2007, din obligațiile restante la bugetul

asigurărilor sociale de stat și la bugetul asigurărilor de șomaj, mai are de

plată sumele menționate în acest act.

Față de conținutul

certificatului eliberat la 18 august 2006 Curtea a reținut că este creată o îndoială serioasă în privința legalității actelor, de natură să justifice

suspendarea executării acestora.

Raportat la cuantumul

ridicat al sumei pretins datorate și la specificul activității reclamantei, s-a

concluzionat că este îndeplinită și condiția iminenței producerii unei pagube.

Împotriva acestei încheieri

a declarat recurs pârâta A.N.A.F., solicitând modificarea ei în sensul

respingerii cererii de suspendare a executării actelor contestate, ca fiind

întemeiată.

A fost invocat motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia

s-a susținut, în esență, că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ cele două

condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea

executării actelor contestate, instanța de fond concluzionând, totodată, în mod

greșit, că în cauză nu se impune stabilirea unei cauțiuni, întrucât cererea

este întemeiată pe dispozițiile art. 15 din aceeași lege.

Astfel, susține recurenta,

după cum rezultă din însăși definiția dată prin lege cazului bine justificat,

pentru ca măsura suspendării executării unui act administrativ să fie admisibilă

este necesar ca societatea să facă dovada existenței unor motive bine

întemeiate, care să creeze o îndoială serioasă asupra legalității acestuia.

Or, din actele analizate de organele

fiscale a rezultat că societatea și-a achitat într-adevăr debitele restante,

însă cu depășirea datei la care acestea erau scadente, astfel încât certificatul

de atestare nr. 517776 din 18 august 2006, avut în vedere de prima instanță, nu

este de natură să justifice îndeplinirea acestei condiții, menționând doar

faptul că la data emiterii lui societatea nu mai înregistra astfel de

obligații.

În ceea ce privește a doua

condiție impusă de lege, este necesar ca reclamanta să fie amenințată cu

producerea unei pagube iminente și ireparabile, precum și să facă dovada

acestui aspect, instanța supremă reținând, în cauze similare, că simpla

menționare a creanței contestate și a valorii ei nu duce, de facto, la

constatarea că există o asemenea pagubă.

În speță, motivarea

instanței de fond se bazează pe simple afirmații ale reclamantei și pe simple

supoziții, care nu sunt de natură a face dovada îndeplinirii acestei condiții.

S-a învederat și faptul că

având în vedere cifra de afaceri înregistrată de reclamantă în 2007

(118.223.691 lei), suma datorată organelor fiscale (6.938.399 lei) nu poate

afecta activitatea acesteia.

Examinând actele dosarului,

hotărârea atacată și motivul de nelegalitate invocat, prin prisma dispozițiilor

legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte constată

că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele în continuare

arătate.

Actul administrativ se

bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumțiile

autenticității și veridicității fiind el însuși titlu executoriu.

Principiul legalității

actelor administrative presupune însă atât ca autoritățile administrative să nu

încalce legea, cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El

impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să

fie în mod efectiv asigurată.

Prin urmare, în procesul executării

din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru,

precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților

publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o

protecție adecvată împotriva arbitrariului.

Tocmai de aceea suspendarea

executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind, în realitate,

un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorității emitente sau a

instanței de judecată pentru a sigura respectarea principiului legalității,

fiind echitabil ca atât timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în

proces de evaluare, acestea să nu-și producă efecte asupra celor vizați.

În considerarea celor două

principii incidente în materie – al legalității actului și al executării

acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie însă o situație de

excepție, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres

prevăzute de lege.

În plan intern, suspendarea

executării actului administrativ este reglementată prin art. 14 și art. 15 din

Legea nr. 554/2004, putând fi dispusă numai în cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube iminente.

În sensul acestei legi,

cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt

și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ, iar paguba iminentă constă în prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, astfel cum se

prevede prin art. 2 lit. t) și ș).

Preocupări, în plan juridic,

cu privire la suspendarea executării actelor administrative au existat și la

nivel european, prin perspectiva acestora (ex. R(89)/8, referitoare la protecția

jurisdicțională provizorie în materie administrativă) instanța putând acorda

asemenea măsuri, în raport cu ansamblul circumstanțelor și intereselor

prezente, atunci când executarea actului este de natură a cauza pagube grave,

dificil de reparat și când există un argument aparent valabil de nelegalitate a

acestuia.

În speță, examinând sumar

actele dosarului, fără a fi posibilă antamarea fondului în această etapă a

procedurii, prima instanță a concluzionat în mod corect că este îndeplinită

condiția cazului bine justificat impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în

raport de conținutul raportului de inspecție fiscală generală din 21 martie 2006, a certificatului de atestare fiscală eliberat reclamantei la 18 august 2006, anterior emiterii acelor contestate și de existența unor cereri de

restituire/compensare a unor sume încasate necuvenit la bugetul de stat.

Actele dosarului și

ansamblul circumstanțelor cauzei atestă, totodată, îndeplinirea condiției

privind iminența pagubei, raportat la cuantumul sumei în discuție și specificul

activității societății reclamante executarea silită care a fost declanșată

putând genera dificultăți reale în executarea obligațiilor contractuale

asumate, sistarea serviciilor, precum și grave probleme sociale.

Cerința depunerii unei

cauțiuni pentru judecata la fond a fost îndeplinită în recurs, societatea

reclamantă conformându-se obligațiilor stabilite în acest sens în sarcina sa

pin încheierea din 3 martie 2009.

Reținând, față de cele

expuse, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.N.A.F. împotriva încheierii din 29 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2009.