ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3200/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3200/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1475 din

23 martie 2010 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată de reclamanta SC T. SA Suceava, în contradictoriu cu pârâta Agenția

Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili, acțiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 84 din 7 noiembrie

2007 emisă de pârâtă prin care s-a respins contestația împotriva actelor administrativ

fiscale nr. 81892 din 19 iulie 2007 și nr. 82689 din 26 iulie 2007 emise de

aceeași pârâtă.

Pentru a pronunța

această sentință prima instanță a reținut că prin adresa nr. 81892 din 19 iulie

2007, pârâta i-a comunicat reclamantei pierderea facilităților acordate în baza

O.U.G. nr. 37/2004 privind măsuri de diminuare a arieratelor din economie,

având în vedere că nu a achitat la termen obligațiile fiscale cuvenite începând

cu 25 februarie 2006, potrivit art. 4 alin. (3) din ordonanță, iar prin adresa

nr. 82689 din 26 iulie 2007 i-a comunicat obligațiile restante pe care le

înregistrează la bugetul de stat la data de 30 iunie 2007.

Susținerea

reclamantei, cum că decizia atacată este nulă absolut deoarece nu respectă

dispozițiile art. 211 alin. (4) C. proc. fisc. pentru că nu este menționată în

cuprinsul său calea de atac, termenul în care poate fi exercitată această cale de

atac și instanța competentă a o soluționa, a fost înlăturată de instanța de

fond, cu motivarea că sancțiunea ce poate interveni în acest caz este nulitatea

relativă, dar și aceasta numai în cazul când s-ar pricinui părții o vătămare ce

nu se poate înlătura decât prin anularea deciziei, ceea ce în cauză nu s-a

dovedit și mai mult decât atât, chiar și în lipsa acestor mențiuni, reclamanta

a exercitat împotriva deciziei calea de atac prevăzută de lege, sesizând

instanța competentă de contencios administrativ și fiscal cu soluționarea

acestei căi de atac.

Din considerentele

sentinței rezultă că prima instanță a apreciat că actele administrativ fiscale

contestate sunt legale, fiind emise cu respectarea art. 4 alin. (1) din O.U.G.

nr. 37/2004, întrucât reclamanta nu a achitat lunar obligațiile fiscale

curente, obligații prevăzute de art. 3 alin. (1) din ordonanță, ca reprezentând

impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului de stat, bugetului

asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului național unic de asigurări

sociale de sănătate și bugetului asigurărilor pentru șomaj, datorate la 31

decembrie 2003, inclusiv dobânzi și penalități de orice fel, aferente

obligațiilor fiscale calculate până la data intrării în vigoare a Ordonanței de

urgență.

Astfel, a reținut

prima instanță, la accizele pentru energia electrică, obligațiile de plată

scadente la 25 martie 2006 și 25 aprilie 2006 au fost achitate cu întârziere,

cu O.P. nr. 1365 din 23 mai 2006, iar în anul 2007 reclamanta a depus două

declarații rectificative, cu diminuarea obligației de plată cu scadență la 25

martie 2006 și respectiv, 25 aprilie 2006, iar ulterior a depus alte două

declarații rectificative de suplimentare a obligației de plată în același

cuantum dar cu scadență la 25 mai 2006 și 25 iunie 2006.

La contribuțiile

pentru concedii și indemnizații de la persoane juridice, instanța de fond a

reținut că suma de 741 RON era scadentă la 25 octombrie 2006, însă cu OP

nr.2026 din 11 august 2006 a fost achitată doar suma de 607 RON, restul de 134

RON prin diminuare cu declarație rectificativă a fost achitată la 18 ianuarie 2007.

De asemenea, pentru

suma de 2.027 RON care avea scadența la 25 noiembrie 2006, prima instanță a reținut

că au fost achitate 907 RON cu O.P. nr. 2827 din 10 noiembrie 2006 și 1127 RON,

prin diminuare cu declarație rectificativă nr. 133653 din 19 ianuarie 2007.

Cât privește

impozitul pe veniturile din salarii și contribuții sociale aferente veniturilor

din salariu, prima instanță a reținut că reclamanta a depus declarația

rectificativă nr. 66187 din 1 martie 2006 prin care a suplimentat obligația de

plată cu scadență la 25 februarie 2006, achitarea obligațiilor având loc la 1

martie 2006.

Raportul de inspecție

fiscală generală nr. 47 din 31 martie 2006 și certificatul de atestare fiscală

nr. 51776 din 18 august 2006 nu au fost reținute de prima instanță ca argumente

în favoarea admiterii acțiunii deoarece acestea conțin rezultatele controlului

efectuat la societatea reclamantă până la data de 31 mai 2005, dată până la

care au fost respectate dispozițiile O.U.G. nr. 37/2004, ori adresa nr. 81892

din 19 iulie 2007 face referire la data de 25 februarie 2006, ulterioară celei

menționate în raportul de inspecție fiscală, precizând că obligațiile curente

nu au fost achitate în termen începând cu această dată.

Cât privește

certificatul de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006 în care se

menționează că la data de 31 iulie 2006 reclamanta nu figura în evidențele

fiscale cu obligații de plată restante către buget, prima instanță a reținut că

aceasta nu vine în contradicție cu adresa nr. 81892 din 19 iulie 2007, deoarece

problema care s-a reținut în sarcina reclamantei a fost aceea că obligațiile de

plată nu au fost achitate la scadență, ele fiind deci achitate, însă cu

întârziere, dar anterior datei de 31 iulie 2006.

Certificatul eliberat

la 18 august 2006 confirmă achitarea de către reclamantă a obligațiilor fiscale

curente până la data de 31 iulie 2006, dar nu și achitarea lor la scadență.

În soluționarea

cauzei, instanța de fond a avut în vedere concluziile raportului de expertiză

contabilă efectuat în cauză și răspunsul la obiecțiunile formulate, instanța de

fiind respingând argumentat cererea reclamantei de efectuare a unei noi

expertize contabile, înlăturând critica formulată în sensul că raportul de

expertiză și suplimentul la raport s-ar fi efectuat de către expert fără a fi

studiate și documentele financiar contabile ale reclamantei, însăși reclamanta

în nota de probatorii depusă la dosar indicând înscrisurile pe care expertul să

le aibă în vedere la momentul efectuării expertizei.

Instanța de fond a

procedat și la o analiză a răspunsurilor pe care expertul contabil le-a dat

fiecărui obiectiv în parte, printre acestea fiind și cele referitoare la faptul

dacă în intervalul 1 ianuarie 2006 – 31 mai 2007 pârâta a procedat la stingerea

obligațiilor fiscale curente, conform art. 115 C. proc. fisc., prin compensare,

răspunsul expertului fiind acela că nu s-a putut proceda la compensare deoarece

pentru prima dată obligații de plată restante au fost evidențiate în data de 1

martie 2006, deci ulterior datei de 27 februarie 2006 când pârâta a restituit

reclamantei suma de 10.087 Ron – accize aferente lunilor iulie și august 2005.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta SC T. SA Suceava, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., - „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, art. 304

1

C. proc. civ.,

art. 312 alin. (3) și art. 313 C. proc. civ.

Criticile aduse

sentinței, subsumate motivelor de casare sau modificare invocate sunt, în

esență, următoarele:

1) în mod

nejustificat instanța de fond a respins proba cu o nouă expertiză contabilă,

solicitată de reclamantă, probă a cărei administrare se impunea față de faptul

că atât raportul de expertiză inițial cât și raportul suplimentar au fost

întemeiate exclusiv pe documentele depuse la dosarul cauzei și neavându-se în

vedere documentele societății, astfel nefiind respectate atât pct. 3524 din

Norma profesională nr. 35/2000 privind documentarea lucrărilor privind

expertiza contabilă cât și prevederile Ordinului ANAF nr. 561/2004, pentru o

corectă înțelegere a momentului exigibilității obligațiilor fiscale amânate la

plată în vederea scutirii.

Precizează

recurenta-reclamantă că expertul contabil nu a avut în vedere faptul că, în

calitate de contribuabil care a beneficiat de înlesniri la plată, T. a dobândit

pe parcursul derulării acestor înlesniri atât calitatea de debitor cât și pe

cea de creditor, având plătite sume în plus anterior termenelor de plată, care

acopereau în întregime debitele, iar pe de altă parte nu a avut în vedere

dreptul contribuabilului de a rectifica declarațiile fiscale atunci cânt

constată o eroare în legătură cu sumele declarate inițial (O.G. nr. 68/1997

coroborate cu prevederile art. 115-121 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală).

2) în mod greșit a

respins instanța de fond cererea reclamantei privind constatarea nulității

absolute a deciziei atacate, decizie care nu respectă prevederile art. 211 alin.

(4) C. proc. fisc., întrucât dispozitivul său nu cuprinde calea de atac,

termenul în care aceasta poate fi exercitată și instanța competentă; prima

instanță mărginindu-se să arate că „sancțiunea ce poate interveni în acest caz

este nulitatea relativă, dar numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o

vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea deciziei”;

3) instanța de fond

nu a avut în vedere faptul că societatea reclamantă este îndreptățită să, beneficieze

de scutirea la plată reglementată de O.U.G. nr. 37/2004 și OMFP nr. 561/2004,

societatea conformându-se tuturor dispozițiilor legale incidente în materie,

aspect confirmat chiar de către D.G.A.M.C. prin certificatul de atestare

fiscală nr. 51776 din 18 august 2006, care atestă faptul că la data de 31 iulie

2006, T. nu figura în evidențele fiscale cu obligații de plată restante către

buget;

4) instanța de fond a

aplicat greșit dispozițiile OMFP nr. 1939/2006 precum și dispozițiile art. 116

și art. 117 C. proc. fisc. referitoare la procedura de compensare a sumelor de

restituit din vamă cu celelalte obligații bugetare ale contribuabilului,

titular al operațiunii vamale, administrate de organul fiscal, aceasta în

ipoteza în care prin absurd, ar fi considerat că există obligații fiscale

curente neachitate de societatea reclamantă.

Sumele a căror

restituire/ compensare s-a solicitat de către T. sunt reprezentate de: suma de

2.913.252.875 Rol – taxe vamale încasate necuvenit, suma de 2824 RON

reprezentând TVA de restituit și suma de 380.060 Ron – accize în vamă,

compensarea putând a fi făcută chiar și din oficiu și cu atât mai mult la

cerere de către organul fiscal, cu obligațiile „datorate” bugetului de stat, în

condițiile în care sumele datorate erau absolut derizorii;

5) sentința recurată

este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor pct. 4 din Decizia Comisiei

Centrale Fiscale conform cărora recurenta-reclamantă beneficia de menținerea

valabilității înlesnirilor la plată, urmare compensării sumelor în raport de

care avea calitatea de creditor cu cele datorate bugetului de stat în calitate

de debitor, compensare care se putea face chiar și din oficiu, cu atât mai mult

cu cât sumele datorate recurentei-reclamante erau la dispoziția D.G.A.M.C.

6) instanța de fond

nu a analizat încălcarea de către D.G.A.M.C. a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din

O.U.G. nr. 37/2004, dispoziții conform cărora momentul la care urma a fi

efectuată analiza privind respectarea condițiilor de menținere a facilității

era 31 decembrie 2006, or din actul administrativ fiscal atacat nr. 82689 din

26 iulie 2007 rezultă că analiza s-a efectuat nelegal la data de 30 iunie 2007.

7) instanța de fond

nu a observat că D.G.A.M.C. nu a dat dovadă de rol activ și a emis actele

administrative fiscale contestate cu încălcarea prevederilor art. 7 și art. 12 C.

proc. fisc., precum și a art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2004.

Autoritatea fiscală

nu a răspuns repetatelor solicitări ale recurentei-reclamante privind situația

obligațiilor de plată la buget și efectuarea unui control fiscal privind plata

acestor obligații, nu a procedat la monitorizarea respectării stricte a

măsurilor de restructurare și redresare economică și de reducere a arieratelor,

mai mult decât atât, emiterea actelor administrativ fiscale contestate s-a

realizat cu încălcarea principiului bunei credințe a autorității, principiu

consacrat de art. 12 C. proc. fisc.

Se solicită admiterea

recursului și în principal casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare, în vederea administrării de noi probatorii, în temeiul art. 312 alin.

(3) C. proc. civ., iar în subsidiar modificarea sentinței recurate în sensul

admiterii cererii de chemare în judecată și anulării actelor

administrativ-fiscale contestate.

Intimata-pârâtă

Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare solicitând

respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca

fiind legală și temeinică.

Analizând recursul în

raport de motivele formulate, de legislația incidentă și întreg materialul

probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că este fondat, potrivit

următoarele considerente.

Astfel cum s-a

precizat mai sus, actele administrativ-fiscale și care fac obiectul acțiunii

dedusă judecății sunt reprezentate de adresa nr. 81892 din 19 iulie 2007,

comunicată recurentei-reclamante la 26 iulie 2007 prin care D.G.A.M.C. le-a

adus la cunoștință pierderea de către SC T. SA Suceava a facilităților fiscale

acordate în baza O.U.G. nr. 37/2004 și continuarea executării silite, cu

motivarea că începând cu data de 25 februarie 2006 nu a achitat obligațiile

fiscale curente, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (3) din ordonanță, adresa

cu nr. 82689 din 26 iulie 2007 prin care D.G.A.M.C. comunică aceleiași

recurente-reclamante faptul că la data de 30 iunie 2006, T. avea de plată

obligațiile fiscale care trebuiau să facă obiectul scutirii totale sau parțiale

potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2004, precum și Decizia nr. 84 din 7

noiembrie 2007 prin care A.N.A.F. – D.G.A.M.C. a respins contestația formulată

de T. ca neîntemeiată și a menținut dispozițiile celor două acte administrativ-fiscale

atacate.

Prima critică

formulată de recurenta-reclamantă împotriva sentinței nr. 1475 din 23 martie 2010

pronunțată în dosarul nr.900/2/2008 al Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, sentință prin care s-a respins ca

neîntemeiată acțiunea reclamantei, se referă la respingerea nejustificată de

către prima instanță a cererii recurentei-reclamante de admitere a probei cu o

nouă expertiză contabilă, întrucât primul expert nu și-a întemeiat lucrarea și

pe documentele existente la societate, în primul rând fiind invocat faptul că

raportul de expertiză și suplimentul la raport nu conțin ștampila și semnătura

auditorilor filialei C.E.C.C.A.R. București, astfel cum prevăd normele

profesionale privind activitatea de expertiză contabilă judiciară nr. 35/2001

și nr. 12264/2002.

Critica astfel

formulată este neîntemeiată, instanța de fond obligând expertul să depună la

dosar raportul de expertiză și suplimentul la acest raport cu semnătura și

ștampila auditorilor filialei C.E.C.C.A.R. București, complinindu-se astfel

această lipsă iar în privința faptului că nu ar fi fost analizate de expert și

documentele contabile existente la sediul societății, prima instanță a reținut

corect că expertul a analizat și înscrisurile indicate de reclamantă prin nota

de probatorii depusă la dosar, precum: fișele sintetice (fișa de plătitor),

certificatul de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006 și actul

administrativ fiscal nr. 81882 din 19 iulie 2007 emis de pârâtă, expertul

răspunzând și la obiecțiunile formulate de SC T. Suceava SA la raportul de

expertiză, răspunsuri ce se găsesc în lucrarea intitulată „Supliment la

raport”.

Contrar celor

susținute de recurentă, din conținutul raportului de expertiză rezultă că

expertul contabil a analizat și problema stingerii obligaților fiscale prin

compensare, potrivit art. 115 C. proc. fisc., situație în care

recurenta-reclamantă, pe parcursul înlesnirilor la plată a dobândit și

calitatea de creditor pe lângă aceea de debitor, având în vedere și dreptul

contribuabilului de a proceda la rectificarea declarațiilor fiscale atunci când

constată o eroare în legătură cu sumele datorate inițial.

Așadar, în mod corect

a apreciat instanța de fond că nu se impune administrarea probei cu o nouă

expertiză contabilă și a respins cererea de probatorii formulată în acest sens

de reclamantă.

Nefiind necesară

administrarea unor probe noi, precum proba cu expertiză tehnică solicitată de

recurenta-reclamantă, nu se impune așadar casarea cu trimitere a sentinței,

astfel cum prevăd dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., invocate de

recurentă.

Cea de-a doua critică

se referă la faptul că instanța de fond în mod eronat nu a constatat nulitatea

absolută a deciziei atacate, decizie care nu respectă prevederile art. 211 alin.

(4) C. proc. fisc., deoarece nu arată calea de atac, termenul în care poate fi

exercitată și instanța competentă, deci nu respectă condițiile de formă impuse

de lege.

Astfel cum corect a

apreciat instanța de fond, lipsa acestor elemente din conținutul deciziei nu

este sancționată cu nulitatea absolută ci numai cu nulitatea relativă, în

măsura în care se dovedește că s-a pricinuit părții o vătămare ce nu poate fi

înlăturată decât prin anularea acesteia și, în plus, recurenta-reclamantă a

exercitat deja calea de atac legală împotriva acestei decizii la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, instanța competentă a

soluționa pricina, deci nu se pune problema unei vătămări prin neindicarea

expresă a mențiunilor respective.

Soluționând pe fond

cauza, prima instanță a pronunțat însă soluția de respingere a acțiunii cu

aplicarea greșită a legii sau încălcarea dispozițiilor legii, însușindu-și

punctul de vedere eronat al D.G.A.C.M., exprimat prin actele

administrativ-fiscale atacate, în sensul că recurenta-reclamantă nu mai este

îndreptățită să beneficieze de scutirea la plata reglementată de O.U.G. nr. 37/2004,

întrucât nu a achitat obligațiile fiscale cuvenite începând cu data de 25

februarie 2006, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din ordonanță.

Potrivit art. 4 alin.

(1) din O.U.G. nr. 37/2004 „obligațiile prevăzute la art. 3 alin. (1) se

scutesc la plată, total sau parțial, la data transferului dreptului de

proprietate în cazul privatizării, în condițiile legii, ori la data de 31

decembrie 2006, în situația în care agenții economici prevăzuți în anexa 2 își

achită lunar obligațiile fiscale curente cu termene de plată începând cu data

de 1 ianuarie 2004”.

Obligațiile prevăzute

la art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2004, sunt „obligațiile fiscale

reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului de

stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului național unic

de asigurări sociale de sănătate și bugetul asigurărilor pentru șomaj, inclusiv

dobânzi și penalități de orice fel, aferente obligațiilor fiscale”.

Astfel cum corect

susține recurenta-reclamantă, îndeplinirea de către T. a obligațiilor fiscale

curente și pe cale de consecință, a condiției de menținere a facilităților

fiscale acordate în temeiul O.U.G. nr. 37/2004 a fost confirmată chiar de către

D.G.A.M.C. anterior emiterii celor două acte administrativ fiscale contestate,

acesta eliberând certificatul de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006

prin care a atestat faptul că la data de 31 iulie 2006 T. nu figura în

evidențele fiscale cu obligații de plată restante către buget, pentru ca

ulterior, prin emiterea actelor administrativ-fiscale contestate să rețină

neachitarea obligațiilor fiscale curente, începând cu 25 februarie 2006.

Certificatul de

atestare fiscală a fost corect eliberat, fapt confirmat de către D.G.A.M.C. și

precizat de expertul contabil în lucrarea efectuată, numai că aceștia ca și

instanța de judecată în considerentele sentinței recurate, susțin că ceea ce i

se impută recurentei-reclamante este neachitarea la scadență a obligațiilor de

plată și nu faptul că nu ar fi achitat obligațiile fiscale curente până la data

de 31 iulie 2006.

Verificând însă

tabelul întocmit cu situația obligațiilor fiscale curente care nu au fost

achitate lunar, tabel cuprins și în decizia nr. 84 din 7 noiembrie 2004 a

D.G.A.M.C., se observă că în majoritate sumele neachitate sunt sume derizorii

cuprinse între 1 și 19 Ron, acestea fiind achitate cu o întârziere de câteva

zile, de la 25 februarie 2006 - termenul scadent, fiind achitate la 1 martie 2006,

numai în privința accizelor pentru electricitate, cele două sume restante a

câte 10 Ron, cu scadență la 25 martie 2006, respectiv 25 aprilie 2006 fiind

achitate la 23 mai 2006.

Cât privește

contribuțiile pentru concedii și indemnizații de la persoane juridice, unde

sumele sunt în cuantum de 741 Ron, respectiv 2027 Ron, parte din acestea fiind

achitate cu întârziere și anume 134 Ron la 18 ianuarie 2007 – diminuare prin

declarație rectificativă nr. 134137 din 18 ianuarie 2007, respectiv 1127 Ron –

diminuare prin declarație rectificativă nr. 133653 din 19 ianuarie 2007 scadența

de plată fiind la 25 octombrie 2006, respectiv 25 noiembrie 2006, trebuie

observat că recurenta-reclamantă a procedat la corectarea unor erori aritmetice

cuprinse în declarațiile inițial depuse la organele administrative, depunerea

acestora fiind făcută în termenul reglementat de Norma metodologică din 30

decembrie 1998 pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 68/1997 privind procedura

de întocmire și de depunere a declarațiilor de impozite și taxe, cu

modificările și completările ulterioare.

Pe de altă parte,

astfel cum corect susține recurenta-reclamantă, din interpretarea prevederilor

art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2004 rezultă că dat fiind că transferul

dreptului de proprietate nu a avut loc în intervalul de timp cuprins între anii

2004-2006, rezultă că obligațiile fiscale avute în vedere de textul de lege

erau scutite la plată la data de 31 decembrie 2006, acesta fiind și momentul la

care urma a se efectua analiza privind respectarea condițiilor de menținere a

facilității și numai de la acel moment se putea aprecia dacă T. se încadra sau

nu în condițiile de menținere a facilităților.

Or, D.G.A.M.C. a

efectuat analiza la o altă dată și anume la 30 iunie 2007, astfel cum rezultă

din actul fiscal nr. 82689 din 26 iulie 2007 prin care i s-a adus recurentei la

cunoștință că la data de 30 iunie 2007 înregistra obligații fiscale restante

către bugetul de stat.

Mai mult decât atât,

D.G.A.M.C. nu a răspuns demersurilor repetate pe care recurenta-reclamantă le-a

efectuat în sensul de a proceda la demararea unui control fiscal privind plata

obligațiilor fiscale, conform O.U.G. nr. 37/2004 prin adresa nr. 1124 din 18

ianuarie 2007 solicitându-se în mod expres efectuarea acestui control tocmai

pentru a li se comunica din timp orice eventuală problemă în legătură cu nerespectarea

dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2004 și a OMFP nr. 561/2004.

Prin atitudinea sa

pasivă, D.G.A.M.C. a încălcat dispozițiile art. 7 C. proc. fisc., potrivit

cărora „organul fiscal înștiințează contribuabilul asupra drepturilor și

obligațiilor ce-i revin în desfășurarea procedurii potrivit legii fiscale…

organul fiscal este îndreptățit să examineze din oficiu, starea de fapt, să

obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru

determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului… organul fiscal

îndrumă contribuabilul în aplicarea prevederilor legislației fiscale.

Îndrumarea se face fie ca urmare a solicitării contribuabilului, fie din

inițiativa organului fiscal”.

Astfel cum corect

susține recurenta-reclamantă, în măsura în care ar fi constatat că există

obligații fiscale curente neachitate începând cu data de 25 februarie 2006,

D.G.A.M.C. avea obligația de a le cuprinde în certificatul de atestare fiscală

eliberat.

Pe de altă parte,

astfel cum precizează recurenta într-un al patrulea motiv de recurs, în ipoteza

în care ar fi existat obligații fiscale curente neachitate, D.G.A.M.C. trebuia

să dea curs cererilor de restituire/ compensare ale T., aplicând dispozițiile

art. 116 și art. 117 C. proc. fisc. privind procedura de compensare a sumelor

de restituit din vamă cu celelalte obligații bugetare ale contribuabilului

titular al operațiunii vamale administrate de organul vamal.

Recurenta-reclamantă

era îndreptățită la restituirea/ compensarea sumelor și în temeiul

dispozițiilor OMFP nr. 1939/2006 care reglementează procedura de compensare a

creanțelor fiscale rezultate din raporturi juridice vamale și de restituire a

eventualelor diferențe ca urmare a cererii de compensare/ restituire, depusă de

contribuabilul titular al operațiunii vamale.

Din chiar

considerentele deciziei atacate rezultă că în vederea soluționării cererilor

societății de restituire a sumelor plătite în plus la bugetul de stat – și

anume: 291.345 Ron taxe vamale, 2824 Ron TVA de restituit de către Agenția

Națională a Vămilor și 380.060 Ron accize de restituit de către A.N.V. –

Direcția Regională Vamală Iași – Biroul Vamal Dornești, a solicitat în anul

2007 prin mai multe adrese înregistrate la D.G.A.M.C. situația obligațiilor de plată ale SC T. SA în vederea restituirii/ compensării sumelor menționate

mai sus, situație ce nu a fost comunicată, D.G.A.M.C. motivând refuzul prin

faptul că în urma analizării fișei de plătitor a societății, s-au constatat

aspecte a căror rezolvare presupunea o analiză mai aprofundată în vederea

stabilirii corecte a obligațiilor fiscale ale agentului economic.

D.G.A.M.C. a

restituit societății la data de 27 februarie 2006 suma de 10.087 Ron cu titlu

de accize aferente lunilor iunie, iulie și august 2005, în acest sens fiind

notele de restituire a sumelor reprezentând accize nr. 34845 din 23 februarie 2006

și nr. 36411 din 16 martie 2006.

Or, în condițiile în

care D.G.A.M.C. susține că T. figura cu obligații fiscale restante încă din 25

februarie 2006, nu se explică faptul că după numai două zile de la această dată

a restituit societății suma de 10.087 Ron, datorată cu titlu de accize și nu a

procedat la compensarea acestei sume cu eventualele obligații fiscale restante

ale societății.

Explicațiile date de

expertul contabil în lucrarea efectuată nu pot fi primite de instanță, acesta

susținând că obligațiile fiscale restante aparținând lunii ianuarie 2006 cu

scadența la 25 februarie 2006 au fost evidențiate în fișa sintetică de plătitor

în data de 1 martie 2006 prin înregistrarea de către SC T. SA a declarației

rectificative nr.6687; cu alte cuvinte, la data de 27 februarie 2006 nu se

cunoștea despre aceste obligații fiscale restante.

Ceea ce nu a observat

instanța de fond este și faptul că D.G.A.M.C. – intimata pârâtă, nu a dat curs

prevederilor Deciziei Comisiei Centrale Fiscale nr. 1 din 19 aprilie 2006

privind aplicarea unitară a unor prevederi C. proc. fisc., care la pct. 4

precizează: „Contribuabilii care au beneficiat de înlesniri la plata

obligațiilor bugetare restante și care, pe parcursul derulării acestora

dobândesc atât calitatea de debitor cât și pe cea de creditor, conform

prevederilor art. 112 din O.G. nr. 93/2003 privind Codul de procedură fiscală,

beneficiază de menținerea valabilității înlesnirilor la plată pentru sumele

compensate din oficiu de organul fiscal și în situația în care data efectuării

compensării din oficiu este ulterioară termenelor de plată a ratelor din

eșalonare sau scadențelor obligatorii bugetare curente, după caz, cu condiția

ca sumele plătite în plus de către contribuabili să fie anterioare termenelor

de plată lunare a ratelor sau a obligațiilor bugetare curente din lună și să

stingă în întregime aceste obligații bugetare”.

Or, astfel cum corect

susține recurenta-reclamantă în concluziile scrise depuse la dosar, suma de

291.345 Ron datorată societății cu titlu de taxe vamale nu le-a fost restituită

decât la data de 21 decembrie 2010, conform Deciziei de restituire nr. 14182

din 21 decembrie 2010, astfel încât în situația în care T. ar fi înregistrat

obligații fiscale restante la bugetul de stat anterior emiterii actelor

administrativ-fiscale atacate, intimata-pârâtă trebuia să procedeze la

compensare, chiar și din oficiu (cu atât mai mult la cerere) și cu atât mai

mult cu cât pretinsele sume datorate erau derizorii.

De menționat că

restituirea sumei de 2.913.454.875 Rol reprezentând taxe vamale încasate

necuvenit, s-a dispus prin Decizia nr. 1429 din 13 august 2004 pronunțată de

Tribunalul Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, în

dosarul nr. 1049/COM/CA, decizie definitivă și irevocabilă, deci cu mult timp

înainte de emiterea actelor administrativ-fiscale atacate de recurentă și care

fac obiectul prezentei cauze, astfel încât condiția anteriorității sumelor

plătite în plus față de obligațiile curente impusă de Decizia Comisiei Centrale

Fiscale nr. 1/2006, pct. 4, este cu prisosință îndeplinită, suma fiind achitată

cu mult înainte de scadența obligațiilor pretinse de D.G.A.M.C.

Neprocedând în acest

mod, intimata-pârâtă nu a dat eficiență dispozițiilor art. 116 alin. (6) C.

proc. fisc. conform cărora „creanțele fiscale rezultate din raporturi juridice

vamale se compensează cu creanțele debitorului reprezentând suma de restituit

de aceeași natură, în condițiile art. 115, eventualele diferențe rămase urmând

a fi compensate cu alte obligații fiscale ale debitorului, în ordinea prevăzută

la alin. (5).

Prin urmare, sentința

recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor OMFP nr. 1939/2006,

precum și a dispozițiilor art. 116 și art. 117 C. proc. fisc., referitoare la

procedura de compensare a sumelor de restituit din vamă cu celelalte obligații

bugetare ale contribuabilului titular al operațiunii vamale, administrate de

organul fiscal, instanța de fond argumentându-și soluția pe concluziile unui

raport de expertiză bazat pe motivația organului administrativ fiscal din

decizia pronunțată în soluționarea contestației administrative împotriva celor

două acte administrativ-fiscale atacate și pe o interpretare rigidă și

trunchiată a dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2004 și OMFP nr. 561/2004.

Nu în ultimul rând,

trebuie observat că este întemeiată și critica recurentei-reclamante în ce

privește faptul că instanța de fond nu a analizat un aspect esențial susținut

de recurenta-reclamantă, acela ca emiterea actelor administrativ fiscale

contestate s-a realizat cu încălcarea rolului activ al autorității, consacrat

de art. 7 C. proc. fisc., aspect ce a fost analizat mai sus, rol care îi

impunea obligația de a răspunde repetatelor solicitări ale recurentei privind situația

obligațiilor de plată la buget și efectuarea controlului fiscal privind plata

obligațiilor fiscale către bugetul general consolidat al statului, înainte de

emiterea actelor administrativ-fiscale contestate, fiind încălcat astfel

principiul bunei-credințe, principiu consacrat de art. 12 C. proc. fisc. și

care trebuie să stea la baza relațiilor dintre contribuabili și organele

fiscale.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că recursul declarat de reclamantă este întemeiat și

urmează a fi admis în baza art. 312 C. proc. civ., sentința instanței de fond

va fi modificată în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată cu

consecința anulării actelor administrativ-fiscale atacate.

Potrivit art. 274 C.

proc. civ., intimata-pârâtă, parte căzută în pretenții, va fi obligată la plata

cheltuielilor de judecată reprezentând onorarii avocat, fond și recurs, în sumă

de 10.000 lei, prin apreciere, conform alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., din

totalul de 21.373,45 lei solicitat.

Instanța de recurs a

apreciat că față de valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat, suma de

10.000 lei onorarii avocat atât la instanța de fond cât și în fața instanței de

recurs, este suficientă și răspunde exigențelor textului de lege – art. 274 alin.

(3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de SC T. SA Suceava împotriva sentinței nr. 1475 din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că admite acțiunea formulată de SC T. SA Suceava și în

consecință:

Dispune anularea

Deciziei nr. 84 din 7 noiembrie 2007 emisă de A.N.A.F. – D.G.A.M.C., a actului

administrativ-fiscal nr. 81892 din 19 iulie 2007 emis de A.N.A.F. – D.G.A.M.C.

și actului administrativ-fiscal nr. 82689 din 26 iulie 2007 emis de A.N.A.F. –

D.G.A.M.C.

Obligă

intimata-pârâtă A.N.A.F. – D.G.A.M.C. să plătească recurentei-reclamante SC T. SA

Suceava suma de 10.000 lei cheltuieli de judecată, fond și recurs, conform art.

274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 iunie 2011.