ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3200/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1475 din 23 martie 2010 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC T. SA Suceava, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, acțiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 84 din 7 noiembrie 2007 emisă de pârâtă prin care s-a respins contestația împotriva actelor administrativ fiscale nr. 81892 din 19 iulie 2007 și nr. 82689 din 26 iulie 2007 emise de aceeași pârâtă. Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că prin adresa nr. 81892 din 19 iulie 2007, pârâta i-a comunicat reclamantei pierderea facilităților acordate în baza O.U.G.

nr. 37/2004 privind măsuri de diminuare a arieratelor din economie, având în vedere că nu a achitat la termen obligațiile fiscale cuvenite începând cu 25 februarie 2006, potrivit art. 4 alin. (3) din ordonanță, iar prin adresa nr. 82689 din 26 iulie 2007 i-a comunicat obligațiile restante pe care le înregistrează la bugetul de stat la data de 30 iunie 2007. Susținerea reclamantei, cum că decizia atacată este nulă absolut deoarece nu respectă dispozițiile art. 211 alin. (4) C. proc. fisc.

pentru că nu este menționată în cuprinsul său calea de atac, termenul în care poate fi exercitată această cale de atac și instanța competentă a o soluționa, a fost înlăturată de instanța de fond, cu motivarea că sancțiunea ce poate interveni în acest caz este nulitatea relativă, dar și aceasta numai în cazul când s-ar pricinui părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea deciziei, ceea ce în cauză nu s-a dovedit și mai mult decât atât, chiar și în lipsa acestor mențiuni, reclamanta a exercitat împotriva deciziei calea de atac prevăzută de lege, sesizând instanța competentă de contencios administrativ și fiscal cu soluționarea acestei căi de atac. Din considerentele sentinței rezultă că prima instanță a apreciat că actele administrativ fiscale contestate sunt legale, fiind emise cu respectarea art. 4 alin. (1) din O.U.G.

nr. 37/2004, întrucât reclamanta nu a achitat lunar obligațiile fiscale curente, obligații prevăzute de art. 3 alin. (1) din ordonanță, ca reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate și bugetului asigurărilor pentru șomaj, datorate la 31 decembrie 2003, inclusiv dobânzi și penalități de orice fel, aferente obligațiilor fiscale calculate până la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență. Astfel, a reținut prima instanță, la accizele pentru energia electrică, obligațiile de plată scadente la 25 martie 2006 și 25 aprilie 2006 au fost achitate cu întârziere, cu O.P.

nr. 1365 din 23 mai 2006, iar în anul 2007 reclamanta a depus două declarații rectificative, cu diminuarea obligației de plată cu scadență la 25 martie 2006 și respectiv, 25 aprilie 2006, iar ulterior a depus alte două declarații rectificative de suplimentare a obligației de plată în același cuantum dar cu scadență la 25 mai 2006 și 25 iunie 2006. La contribuțiile pentru concedii și indemnizații de la persoane juridice, instanța de fond a reținut că suma de 741 RON era scadentă la 25 octombrie 2006, însă cu OP nr.2026 din 11 august 2006 a fost achitată doar suma de 607 RON, restul de 134 RON prin diminuare cu declarație rectificativă a fost achitată la 18 ianuarie 2007. De asemenea, pentru suma de 2.027 RON care avea scadența la 25 noiembrie 2006, prima instanță a reținut că au fost achitate 907 RON cu O.P.

nr. 2827 din 10 noiembrie 2006 și 1127 RON, prin diminuare cu declarație rectificativă nr. 133653 din 19 ianuarie 2007. Cât privește impozitul pe veniturile din salarii și contribuții sociale aferente veniturilor din salariu, prima instanță a reținut că reclamanta a depus declarația rectificativă nr. 66187 din 1 martie 2006 prin care a suplimentat obligația de plată cu scadență la 25 februarie 2006, achitarea obligațiilor având loc la 1 martie 2006. Raportul de inspecție fiscală generală nr. 47 din 31 martie 2006 și certificatul de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006 nu au fost reținute de prima instanță ca argumente în favoarea admiterii acțiunii deoarece acestea conțin rezultatele controlului efectuat la societatea reclamantă până la data de 31 mai 2005, dată până la care au fost respectate dispozițiile O.U.G.

nr. 37/2004, ori adresa nr. 81892 din 19 iulie 2007 face referire la data de 25 februarie 2006, ulterioară celei menționate în raportul de inspecție fiscală, precizând că obligațiile curente nu au fost achitate în termen începând cu această dată. Cât privește certificatul de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006 în care se menționează că la data de 31 iulie 2006 reclamanta nu figura în evidențele fiscale cu obligații de plată restante către buget, prima instanță a reținut că aceasta nu vine în contradicție cu adresa nr. 81892 din 19 iulie 2007, deoarece problema care s-a reținut în sarcina reclamantei a fost aceea că obligațiile de plată nu au fost achitate la scadență, ele fiind deci achitate, însă cu întârziere, dar anterior datei de 31 iulie 2006. Certificatul eliberat la 18 august 2006 confirmă achitarea de către reclamantă a obligațiilor fiscale curente până la data de 31 iulie 2006, dar nu și achitarea lor la scadență.

În soluționarea cauzei, instanța de fond a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză și răspunsul la obiecțiunile formulate, instanța de fiind respingând argumentat cererea reclamantei de efectuare a unei noi expertize contabile, înlăturând critica formulată în sensul că raportul de expertiză și suplimentul la raport s-ar fi efectuat de către expert fără a fi studiate și documentele financiar contabile ale reclamantei, însăși reclamanta în nota de probatorii depusă la dosar indicând înscrisurile pe care expertul să le aibă în vedere la momentul efectuării expertizei. Instanța de fond a procedat și la o analiză a răspunsurilor pe care expertul contabil le-a dat fiecărui obiectiv în parte, printre acestea fiind și cele referitoare la faptul dacă în intervalul 1 ianuarie 2006 – 31 mai 2007 pârâta a procedat la stingerea obligațiilor fiscale curente, conform art. 115 C. proc.

fisc., prin compensare, răspunsul expertului fiind acela că nu s-a putut proceda la compensare deoarece pentru prima dată obligații de plată restante au fost evidențiate în data de 1 martie 2006, deci ulterior datei de 27 februarie 2006 când pârâta a restituit reclamantei suma de 10.087 Ron – accize aferente lunilor iulie și august 2005. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC T. SA Suceava, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., - „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, art. 304 1 C. proc. civ., art. 312 alin. (3) și art. 313 C. proc. civ.

Criticile aduse sentinței, subsumate motivelor de casare sau modificare invocate sunt, în esență, următoarele: 1) în mod nejustificat instanța de fond a respins proba cu o nouă expertiză contabilă, solicitată de reclamantă, probă a cărei administrare se impunea față de faptul că atât raportul de expertiză inițial cât și raportul suplimentar au fost întemeiate exclusiv pe documentele depuse la dosarul cauzei și neavându-se în vedere documentele societății, astfel nefiind respectate atât pct. 3524 din Norma profesională nr. 35/2000 privind documentarea lucrărilor privind expertiza contabilă cât și prevederile Ordinului ANAF nr. 561/2004, pentru o corectă înțelegere a momentului exigibilității obligațiilor fiscale amânate la plată în vederea scutirii.

Precizează recurenta-reclamantă că expertul contabil nu a avut în vedere faptul că, în calitate de contribuabil care a beneficiat de înlesniri la plată, T. a dobândit pe parcursul derulării acestor înlesniri atât calitatea de debitor cât și pe cea de creditor, având plătite sume în plus anterior termenelor de plată, care acopereau în întregime debitele, iar pe de altă parte nu a avut în vedere dreptul contribuabilului de a rectifica declarațiile fiscale atunci cânt constată o eroare în legătură cu sumele declarate inițial (O.G. nr. 68/1997 coroborate cu prevederile art. 115-121 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală). 2) în mod greșit a respins instanța de fond cererea reclamantei privind constatarea nulității absolute a deciziei atacate, decizie care nu respectă prevederile art. 211 alin. (4) C. proc.

fisc., întrucât dispozitivul său nu cuprinde calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată și instanța competentă; prima instanță mărginindu-se să arate că „sancțiunea ce poate interveni în acest caz este nulitatea relativă, dar numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea deciziei”; 3) instanța de fond nu a avut în vedere faptul că societatea reclamantă este îndreptățită să, beneficieze de scutirea la plată reglementată de O.U.G. nr. 37/2004 și OMFP nr. 561/2004, societatea conformându-se tuturor dispozițiilor legale incidente în materie, aspect confirmat chiar de către D.G.A.M.C. prin certificatul de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006, care atestă faptul că la data de 31 iulie 2006, T. nu figura în evidențele fiscale cu obligații de plată restante către buget; 4) instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile OMFP nr. 1939/2006 precum și dispozițiile art. 116 și art. 117 C. proc.

fisc. referitoare la procedura de compensare a sumelor de restituit din vamă cu celelalte obligații bugetare ale contribuabilului, titular al operațiunii vamale, administrate de organul fiscal, aceasta în ipoteza în care prin absurd, ar fi considerat că există obligații fiscale curente neachitate de societatea reclamantă.

Sumele a căror restituire/ compensare s-a solicitat de către T. sunt reprezentate de: suma de 2.913.252.875 Rol – taxe vamale încasate necuvenit, suma de 2824 RON reprezentând TVA de restituit și suma de 380.060 Ron – accize în vamă, compensarea putând a fi făcută chiar și din oficiu și cu atât mai mult la cerere de către organul fiscal, cu obligațiile „datorate” bugetului de stat, în condițiile în care sumele datorate erau absolut derizorii; 5) sentința recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor pct. 4 din Decizia Comisiei Centrale Fiscale conform cărora recurenta-reclamantă beneficia de menținerea valabilității înlesnirilor la plată, urmare compensării sumelor în raport de care avea calitatea de creditor cu cele datorate bugetului de stat în calitate de debitor, compensare care se putea face chiar și din oficiu, cu atât mai mult cu cât sumele datorate recurentei-reclamante erau la dispoziția D.G.A.M.C.

6) instanța de fond nu a analizat încălcarea de către D.G.A.M.C. a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2004, dispoziții conform cărora momentul la care urma a fi efectuată analiza privind respectarea condițiilor de menținere a facilității era 31 decembrie 2006, or din actul administrativ fiscal atacat nr. 82689 din 26 iulie 2007 rezultă că analiza s-a efectuat nelegal la data de 30 iunie 2007. 7) instanța de fond nu a observat că D.G.A.M.C. nu a dat dovadă de rol activ și a emis actele administrative fiscale contestate cu încălcarea prevederilor art. 7 și art. 12 C. proc. fisc., precum și a art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2004.

Autoritatea fiscală nu a răspuns repetatelor solicitări ale recurentei-reclamante privind situația obligațiilor de plată la buget și efectuarea unui control fiscal privind plata acestor obligații, nu a procedat la monitorizarea respectării stricte a măsurilor de restructurare și redresare economică și de reducere a arieratelor, mai mult decât atât, emiterea actelor administrativ fiscale contestate s-a realizat cu încălcarea principiului bunei credințe a autorității, principiu consacrat de art. 12 C. proc. fisc. Se solicită admiterea recursului și în principal casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării de noi probatorii, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., iar în subsidiar modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și anulării actelor administrativ-fiscale contestate. Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Analizând recursul în raport de motivele formulate, de legislația incidentă și întreg materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că este fondat, potrivit următoarele considerente. Astfel cum s-a precizat mai sus, actele administrativ-fiscale și care fac obiectul acțiunii dedusă judecății sunt reprezentate de adresa nr. 81892 din 19 iulie 2007, comunicată recurentei-reclamante la 26 iulie 2007 prin care D.G.A.M.C.

le-a adus la cunoștință pierderea de către SC T. SA Suceava a facilităților fiscale acordate în baza O.U.G. nr. 37/2004 și continuarea executării silite, cu motivarea că începând cu data de 25 februarie 2006 nu a achitat obligațiile fiscale curente, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (3) din ordonanță, adresa cu nr. 82689 din 26 iulie 2007 prin care D.G.A.M.C. comunică aceleiași recurente-reclamante faptul că la data de 30 iunie 2006, T. avea de plată obligațiile fiscale care trebuiau să facă obiectul scutirii totale sau parțiale potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2004, precum și Decizia nr. 84 din 7 noiembrie 2007 prin care A.N.A.F. – D.G.A.M.C. a respins contestația formulată de T. ca neîntemeiată și a menținut dispozițiile celor două acte administrativ-fiscale atacate.

Prima critică formulată de recurenta-reclamantă împotriva sentinței nr. 1475 din 23 martie 2010 pronunțată în dosarul nr.900/2/2008 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sentință prin care s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, se referă la respingerea nejustificată de către prima instanță a cererii recurentei-reclamante de admitere a probei cu o nouă expertiză contabilă, întrucât primul expert nu și-a întemeiat lucrarea și pe documentele existente la societate, în primul rând fiind invocat faptul că raportul de expertiză și suplimentul la raport nu conțin ștampila și semnătura auditorilor filialei C.E.C.C.A.R. București, astfel cum prevăd normele profesionale privind activitatea de expertiză contabilă judiciară nr. 35/2001 și nr. 12264/2002.

Critica astfel formulată este neîntemeiată, instanța de fond obligând expertul să depună la dosar raportul de expertiză și suplimentul la acest raport cu semnătura și ștampila auditorilor filialei C.E.C.C.A.R. București, complinindu-se astfel această lipsă iar în privința faptului că nu ar fi fost analizate de expert și documentele contabile existente la sediul societății, prima instanță a reținut corect că expertul a analizat și înscrisurile indicate de reclamantă prin nota de probatorii depusă la dosar, precum: fișele sintetice (fișa de plătitor), certificatul de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006 și actul administrativ fiscal nr. 81882 din 19 iulie 2007 emis de pârâtă, expertul răspunzând și la obiecțiunile formulate de SC T. Suceava SA la raportul de expertiză, răspunsuri ce se găsesc în lucrarea intitulată „Supliment la raport”.

Contrar celor susținute de recurentă, din conținutul raportului de expertiză rezultă că expertul contabil a analizat și problema stingerii obligaților fiscale prin compensare, potrivit art. 115 C. proc. fisc., situație în care recurenta-reclamantă, pe parcursul înlesnirilor la plată a dobândit și calitatea de creditor pe lângă aceea de debitor, având în vedere și dreptul contribuabilului de a proceda la rectificarea declarațiilor fiscale atunci când constată o eroare în legătură cu sumele datorate inițial. Așadar, în mod corect a apreciat instanța de fond că nu se impune administrarea probei cu o nouă expertiză contabilă și a respins cererea de probatorii formulată în acest sens de reclamantă.

Nefiind necesară administrarea unor probe noi, precum proba cu expertiză tehnică solicitată de recurenta-reclamantă, nu se impune așadar casarea cu trimitere a sentinței, astfel cum prevăd dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., invocate de recurentă. Cea de-a doua critică se referă la faptul că instanța de fond în mod eronat nu a constatat nulitatea absolută a deciziei atacate, decizie care nu respectă prevederile art. 211 alin. (4) C. proc. fisc., deoarece nu arată calea de atac, termenul în care poate fi exercitată și instanța competentă, deci nu respectă condițiile de formă impuse de lege.

Astfel cum corect a apreciat instanța de fond, lipsa acestor elemente din conținutul deciziei nu este sancționată cu nulitatea absolută ci numai cu nulitatea relativă, în măsura în care se dovedește că s-a pricinuit părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia și, în plus, recurenta-reclamantă a exercitat deja calea de atac legală împotriva acestei decizii la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, instanța competentă a soluționa pricina, deci nu se pune problema unei vătămări prin neindicarea expresă a mențiunilor respective. Soluționând pe fond cauza, prima instanță a pronunțat însă soluția de respingere a acțiunii cu aplicarea greșită a legii sau încălcarea dispozițiilor legii, însușindu-și punctul de vedere eronat al D.G.A.C.M., exprimat prin actele administrativ-fiscale atacate, în sensul că recurenta-reclamantă nu mai este îndreptățită să beneficieze de scutirea la plata reglementată de O.U.G.

nr. 37/2004, întrucât nu a achitat obligațiile fiscale cuvenite începând cu data de 25 februarie 2006, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din ordonanță. Potrivit art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2004 „obligațiile prevăzute la art. 3 alin. (1) se scutesc la plată, total sau parțial, la data transferului dreptului de proprietate în cazul privatizării, în condițiile legii, ori la data de 31 decembrie 2006, în situația în care agenții economici prevăzuți în anexa 2 își achită lunar obligațiile fiscale curente cu termene de plată începând cu data de 1 ianuarie 2004”. Obligațiile prevăzute la art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2004, sunt „obligațiile fiscale reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate și bugetul asigurărilor pentru șomaj, inclusiv dobânzi și penalități de orice fel, aferente obligațiilor fiscale”.

Astfel cum corect susține recurenta-reclamantă, îndeplinirea de către T. a obligațiilor fiscale curente și pe cale de consecință, a condiției de menținere a facilităților fiscale acordate în temeiul O.U.G. nr. 37/2004 a fost confirmată chiar de către D.G.A.M.C. anterior emiterii celor două acte administrativ fiscale contestate, acesta eliberând certificatul de atestare fiscală nr. 51776 din 18 august 2006 prin care a atestat faptul că la data de 31 iulie 2006 T. nu figura în evidențele fiscale cu obligații de plată restante către buget, pentru ca ulterior, prin emiterea actelor administrativ-fiscale contestate să rețină neachitarea obligațiilor fiscale curente, începând cu 25 februarie 2006. Certificatul de atestare fiscală a fost corect eliberat, fapt confirmat de către D.G.A.M.C.

și precizat de expertul contabil în lucrarea efectuată, numai că aceștia ca și instanța de judecată în considerentele sentinței recurate, susțin că ceea ce i se impută recurentei-reclamante este neachitarea la scadență a obligațiilor de plată și nu faptul că nu ar fi achitat obligațiile fiscale curente până la data de 31 iulie 2006. Verificând însă tabelul întocmit cu situația obligațiilor fiscale curente care nu au fost achitate lunar, tabel cuprins și în decizia nr. 84 din 7 noiembrie 2004 a D.G.A.M.C., se observă că în majoritate sumele neachitate sunt sume derizorii cuprinse între 1 și 19 Ron, acestea fiind achitate cu o întârziere de câteva zile, de la 25 februarie 2006 - termenul scadent, fiind achitate la 1 martie 2006, numai în privința accizelor pentru electricitate, cele două sume restante a câte 10 Ron, cu scadență la 25 martie 2006, respectiv 25 aprilie 2006 fiind achitate la 23 mai 2006. Cât privește contribuțiile pentru concedii și indemnizații de la persoane juridice, unde sumele sunt în cuantum de 741 Ron, respectiv 2027 Ron, parte din acestea fiind achitate cu întârziere și anume 134 Ron la 18 ianuarie 2007 – diminuare prin declarație rectificativă nr. 134137 din 18 ianuarie 2007, respectiv 1127 Ron – diminuare prin declarație rectificativă nr. 133653 din 19 ianuarie 2007 scadența de plată fiind la 25 octombrie 2006, respectiv 25 noiembrie 2006,

trebuie observat că recurenta-reclamantă a procedat la corectarea unor erori aritmetice cuprinse în declarațiile inițial depuse la organele administrative, depunerea acestora fiind făcută în termenul reglementat de Norma metodologică din 30 decembrie 1998 pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 68/1997 privind procedura de întocmire și de depunere a declarațiilor de impozite și taxe, cu modificările și completările ulterioare. Pe de altă parte, astfel cum corect susține recurenta-reclamantă, din interpretarea prevederilor art. 4 alin. (1) din O.U.G.

nr. 37/2004 rezultă că dat fiind că transferul dreptului de proprietate nu a avut loc în intervalul de timp cuprins între anii 2004-2006, rezultă că obligațiile fiscale avute în vedere de textul de lege erau scutite la plată la data de 31 decembrie 2006, acesta fiind și momentul la care urma a se efectua analiza privind respectarea condițiilor de menținere a facilității și numai de la acel moment se putea aprecia dacă T. se încadra sau nu în condițiile de menținere a facilităților. Or, D.G.A.M.C. a efectuat analiza la o altă dată și anume la 30 iunie 2007, astfel cum rezultă din actul fiscal nr. 82689 din 26 iulie 2007 prin care i s-a adus recurentei la cunoștință că la data de 30 iunie 2007 înregistra obligații fiscale restante către bugetul de stat.

Mai mult decât atât, D.G.A.M.C. nu a răspuns demersurilor repetate pe care recurenta-reclamantă le-a efectuat în sensul de a proceda la demararea unui control fiscal privind plata obligațiilor fiscale, conform O.U.G. nr. 37/2004 prin adresa nr. 1124 din 18 ianuarie 2007 solicitându-se în mod expres efectuarea acestui control tocmai pentru a li se comunica din timp orice eventuală problemă în legătură cu nerespectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2004 și a OMFP nr. 561/2004. Prin atitudinea sa pasivă, D.G.A.M.C. a încălcat dispozițiile art. 7 C. proc. fisc., potrivit cărora „organul fiscal înștiințează contribuabilul asupra drepturilor și obligațiilor ce-i revin în desfășurarea procedurii potrivit legii fiscale…

organul fiscal este îndreptățit să examineze din oficiu, starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului… organul fiscal îndrumă contribuabilul în aplicarea prevederilor legislației fiscale. Îndrumarea se face fie ca urmare a solicitării contribuabilului, fie din inițiativa organului fiscal”. Astfel cum corect susține recurenta-reclamantă, în măsura în care ar fi constatat că există obligații fiscale curente neachitate începând cu data de 25 februarie 2006, D.G.A.M.C. avea obligația de a le cuprinde în certificatul de atestare fiscală eliberat. Pe de altă parte, astfel cum precizează recurenta într-un al patrulea motiv de recurs, în ipoteza în care ar fi existat obligații fiscale curente neachitate, D.G.A.M.C.

trebuia să dea curs cererilor de restituire/ compensare ale T., aplicând dispozițiile art. 116 și art. 117 C. proc. fisc. privind procedura de compensare a sumelor de restituit din vamă cu celelalte obligații bugetare ale contribuabilului titular al operațiunii vamale administrate de organul vamal. Recurenta-reclamantă era îndreptățită la restituirea/ compensarea sumelor și în temeiul dispozițiilor OMFP nr. 1939/2006 care reglementează procedura de compensare a creanțelor fiscale rezultate din raporturi juridice vamale și de restituire a eventualelor diferențe ca urmare a cererii de compensare/ restituire, depusă de contribuabilul titular al operațiunii vamale. Din chiar considerentele deciziei atacate rezultă că în vederea soluționării cererilor societății de restituire a sumelor plătite în plus la bugetul de stat – și anume: 291.345 Ron taxe vamale, 2824 Ron TVA de restituit de către Agenția Națională a Vămilor și 380.060 Ron accize de restituit de către A.N.V.

– Direcția Regională Vamală Iași – Biroul Vamal Dornești, a solicitat în anul 2007 prin mai multe adrese înregistrate la D.G.A.M.C. situația obligațiilor de plată ale SC T. SA în vederea restituirii/ compensării sumelor menționate mai sus, situație ce nu a fost comunicată, D.G.A.M.C. motivând refuzul prin faptul că în urma analizării fișei de plătitor a societății, s-au constatat aspecte a căror rezolvare presupunea o analiză mai aprofundată în vederea stabilirii corecte a obligațiilor fiscale ale agentului economic. D.G.A.M.C. a restituit societății la data de 27 februarie 2006 suma de 10.087 Ron cu titlu de accize aferente lunilor iunie, iulie și august 2005, în acest sens fiind notele de restituire a sumelor reprezentând accize nr. 34845 din 23 februarie 2006 și nr. 36411 din 16 martie 2006. Or, în condițiile în care D.G.A.M.C.

susține că T. figura cu obligații fiscale restante încă din 25 februarie 2006, nu se explică faptul că după numai două zile de la această dată a restituit societății suma de 10.087 Ron, datorată cu titlu de accize și nu a procedat la compensarea acestei sume cu eventualele obligații fiscale restante ale societății. Explicațiile date de expertul contabil în lucrarea efectuată nu pot fi primite de instanță, acesta susținând că obligațiile fiscale restante aparținând lunii ianuarie 2006 cu scadența la 25 februarie 2006 au fost evidențiate în fișa sintetică de plătitor în data de 1 martie 2006 prin înregistrarea de către SC T. SA a declarației rectificative nr.6687; cu alte cuvinte, la data de 27 februarie 2006 nu se cunoștea despre aceste obligații fiscale restante.

Ceea ce nu a observat instanța de fond este și faptul că D.G.A.M.C. – intimata pârâtă, nu a dat curs prevederilor Deciziei Comisiei Centrale Fiscale nr. 1 din 19 aprilie 2006 privind aplicarea unitară a unor prevederi C. proc. fisc., care la pct. 4 precizează: „Contribuabilii care au beneficiat de înlesniri la plata obligațiilor bugetare restante și care, pe parcursul derulării acestora dobândesc atât calitatea de debitor cât și pe cea de creditor, conform prevederilor art. 112 din O.G.

nr. 93/2003 privind Codul de procedură fiscală, beneficiază de menținerea valabilității înlesnirilor la plată pentru sumele compensate din oficiu de organul fiscal și în situația în care data efectuării compensării din oficiu este ulterioară termenelor de plată a ratelor din eșalonare sau scadențelor obligatorii bugetare curente, după caz, cu condiția ca sumele plătite în plus de către contribuabili să fie anterioare termenelor de plată lunare a ratelor sau a obligațiilor bugetare curente din lună și să stingă în întregime aceste obligații bugetare”.

Or, astfel cum corect susține recurenta-reclamantă în concluziile scrise depuse la dosar, suma de 291.345 Ron datorată societății cu titlu de taxe vamale nu le-a fost restituită decât la data de 21 decembrie 2010, conform Deciziei de restituire nr. 14182 din 21 decembrie 2010, astfel încât în situația în care T. ar fi înregistrat obligații fiscale restante la bugetul de stat anterior emiterii actelor administrativ-fiscale atacate, intimata-pârâtă trebuia să procedeze la compensare, chiar și din oficiu (cu atât mai mult la cerere) și cu atât mai mult cu cât pretinsele sume datorate erau derizorii.

De menționat că restituirea sumei de 2.913.454.875 Rol reprezentând taxe vamale încasate necuvenit, s-a dispus prin Decizia nr. 1429 din 13 august 2004 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr. 1049/COM/CA, decizie definitivă și irevocabilă, deci cu mult timp înainte de emiterea actelor administrativ-fiscale atacate de recurentă și care fac obiectul prezentei cauze, astfel încât condiția anteriorității sumelor plătite în plus față de obligațiile curente impusă de Decizia Comisiei Centrale Fiscale nr. 1/2006, pct. 4, este cu prisosință îndeplinită, suma fiind achitată cu mult înainte de scadența obligațiilor pretinse de D.G.A.M.C. Neprocedând în acest mod, intimata-pârâtă nu a dat eficiență dispozițiilor art. 116 alin. (6) C. proc.

fisc. conform cărora „creanțele fiscale rezultate din raporturi juridice vamale se compensează cu creanțele debitorului reprezentând suma de restituit de aceeași natură, în condițiile art. 115, eventualele diferențe rămase urmând a fi compensate cu alte obligații fiscale ale debitorului, în ordinea prevăzută la alin. (5). Prin urmare, sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor OMFP nr. 1939/2006, precum și a dispozițiilor art. 116 și art. 117 C. proc.

fisc., referitoare la procedura de compensare a sumelor de restituit din vamă cu celelalte obligații bugetare ale contribuabilului titular al operațiunii vamale, administrate de organul fiscal, instanța de fond argumentându-și soluția pe concluziile unui raport de expertiză bazat pe motivația organului administrativ fiscal din decizia pronunțată în soluționarea contestației administrative împotriva celor două acte administrativ-fiscale atacate și pe o interpretare rigidă și trunchiată a dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2004 și OMFP nr. 561/2004. Nu în ultimul rând, trebuie observat că este întemeiată și critica recurentei-reclamante în ce privește faptul că instanța de fond nu a analizat un aspect esențial susținut de recurenta-reclamantă, acela ca emiterea actelor administrativ fiscale contestate s-a realizat cu încălcarea rolului activ al autorității, consacrat de art. 7 C. proc.

fisc., aspect ce a fost analizat mai sus, rol care îi impunea obligația de a răspunde repetatelor solicitări ale recurentei privind situația obligațiilor de plată la buget și efectuarea controlului fiscal privind plata obligațiilor fiscale către bugetul general consolidat al statului, înainte de emiterea actelor administrativ-fiscale contestate, fiind încălcat astfel principiul bunei-credințe, principiu consacrat de art. 12 C. proc. fisc. și care trebuie să stea la baza relațiilor dintre contribuabili și organele fiscale. Pentru toate aceste considerente, constatând că recursul declarat de reclamantă este întemeiat și urmează a fi admis în baza art. 312 C. proc. civ., sentința instanței de fond va fi modificată în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată cu consecința anulării actelor administrativ-fiscale atacate.

Potrivit art. 274 C. proc. civ., intimata-pârâtă, parte căzută în pretenții, va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorarii avocat, fond și recurs, în sumă de 10.000 lei, prin apreciere, conform alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., din totalul de 21.373,45 lei solicitat. Instanța de recurs a apreciat că față de valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat, suma de 10.000 lei onorarii avocat atât la instanța de fond cât și în fața instanței de recurs, este suficientă și răspunde exigențelor textului de lege – art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC T. SA Suceava împotriva sentinței nr. 1475 din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că admite acțiunea formulată de SC T. SA Suceava și în consecință: Dispune anularea Deciziei nr. 84 din 7 noiembrie 2007 emisă de A.N.A.F. – D.G.A.M.C., a actului administrativ-fiscal nr. 81892 din 19 iulie 2007 emis de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. și actului administrativ-fiscal nr. 82689 din 26 iulie 2007 emis de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. Obligă intimata-pârâtă A.N.A.F. – D.G.A.M.C. să plătească recurentei-reclamante SC T. SA Suceava suma de 10.000 lei cheltuieli de judecată, fond și recurs, conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2011.