ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2429/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC C.P.E.R. SRL Bistrița a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Bistrița, suspendarea Deciziei de impunere nr. 482 din 14 iulie 2008 emisă de S.I.F. – Persoane Juridice din cadrul A.F.P. Bistrița și obligarea pârâtelor la scoaterea obligației de pe fișa ROL a societății până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei contestații. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în perioada 2 octombrie 2007 – 12 octombrie 2007 și 9 iunie 2008 – 8 iulie 2008, în urma inspecției s-a încheiat un raport de inspecție fiscală nr. 1484 din 15 iulie 2008 fiind emisă Decizia de impunere nr. 482 din 14 iulie 2008 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația suplimentară de plată către buget a sumei de 806.117 lei reprezentând T.V.A.

și impozit pe profit. Reclamanta a arătat că această decizie este nelegală și netemeinică și, că în acest context, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, impunându-se suspendarea. Pe de altă parte, a mai arătat că nu au fost respectate nici prevederile art. 98 și art. 65 alin. (2) C. proc. civ. În ceea ce privește paguba iminentă, reclamanta a precizat că prin obligarea la înregistrare în contabilitate și înscrierea în fișa ROL a debitului îi este blocată în mare parte activitatea, ceea ce ar determina ajungerea în insolvență pe de o parte iar, pe de altă parte, prin începerea executării silite și emiterea somației prin incapacitate de plată. Prin întâmpinările formulate, pârâtele au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 777/2008 din 19 decembrie 2008 a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta SC C.P.E.R. SRL Bistrița. Pentru a se pronunța astfel, instanța, a reținut, în esență, că făcând aplicațiunea dispozițiilor art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/ 2003, republicată, a stabilit o cauțiune de 161.223,4 lei, pe care reclamanta a susținut că nu o poate plăti, astfel că i s-a pus în vedere să achite 10% din valoarea contestată, adică 80.611,7 lei, dar aceasta nu s-a conformat. Concluzionând, instanța a arătat că cerința depunerii cauțiunii este imperativă și, față de acest aspect, nu a putut trece la analiza altor susțineri fără a fi îndeplinită condiția prealabilă a consemnării unei sume cu acest titlu.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta SC C.P.E.R. SRL Bistrița invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele critici: - instanța de fond nu a verificat îndeplinirea cerințelor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004; - instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., stabilind în mod arbitrar cuantumul cauțiunii; - cauțiunea stabilită, prin cuantumul său, reprezintă, în fapt, o împiedicare a accesului liber la justiție, fiind încălcate prevederile art. 6 parag. (1) din C.E.D.O. Autoritatea publică fiscală a depus întâmpinare prin care a susținut că soluția atacată este legală și temeinică, instanța de fond făcând o interpretare corectă a prevederilor art. 215 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. Recursul este nefondat. Într-adevăr, potrivit art. 215 alin. (2), fraza a II-a din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată în anul 2007, instanța competentă poate suspenda executarea actului administrativ fiscal dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate. În cauză, este necontestat că instanța de fond, în aplicarea acestor dispoziții legale, a stabilit inițial o cauțiune egală cu 20% din cuantumul sumei contestate, iar ulterior, la cererea societății comerciale recurente, a redus valoarea cauțiunii la 10% din cuantumul sumei contestate, cauțiune care nu a fost depusă. Societatea comercială recurentă a susținut, printr-o primă critică, faptul că instanța de fond a stabilit valoarea cauțiunii cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 215 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003, republicată, ceea ce este lipsit de temei legal, cauțiunea fiind stabilită în limitele prevăzute de aceste dispoziții legale. În ceea ce privește cea de-a doua critică, potrivit căreia cauțiunea prevăzută la art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, republicată, reprezintă o încălcare a art. 6 paragraful (1) din C.E.D.O., fiind o restricționare a accesului liber la justiție, Înalta Curte reține că această susținere este lipsită de temei. Astfel, prevederile art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, republicată, nu au fost declarate ca fiind neconstituționale, iar recurenta-reclamantă, deși a formulat critica de mai sus, nu a invocat neconstituționalitatea acestor dispoziții și nu a cerut sesizarea Curții Constituționale.

Mai mult, Curtea Constituțională, într-o altă cauză în care fusese sesizată în legătură cu prevederile art. 215 alin. (2) teza a II-a, a respins excepția de neconstituționalitate, motivând că stabilirea cauțiunii ca o condiție a suspendării executării actului administrativ fiscal nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiție (Decizia nr. 500/2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 455 din 18 iunie 2008). În ceea ce privește critica referitoare la neverificarea de către instanța de fond a îndeplinirii condițiilor cerute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării unui act administrativ, Curtea de apel a reținut în mod corect că obligativitatea depunerii cauțiunii prevăzute la art. 215 alin. (2) teza a II-a din O.G.

nr. 92/2003, republicată, este o condiție prealabilă verificării existenței condițiilor cerute de legea contenciosului administrativ: existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube. În concluzie, având în vedere că societatea comercială recurentă nu a depus cauțiunea stabilită în condițiile art. 215 alin. (2) fraza a II-a din O.G. nr. 92/2003, republicată, instanța de fond nu avea temei legal să verifice existența condițiilor prevăzute la art. 14 - art. 15 din Legea nr. 554/2004, nefiind posibilă adoptarea unei alte soluții decât cea pronunțată. Astfel fiind, rezultă că soluția instanței de fond este legală și temeinică, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.P.E.R. SRL Bistrița împotriva sentinței civile nr. 777 din 19 decembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2009.