ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3455/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 28 ianuarie

2008, reclamanta N.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană

de Pensii Tulcea, anularea hotărârii nr. 6252 din 31 octombrie 2007 emisă de

pârâtă și obligarea acesteia să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000

pentru întreaga perioadă de refugiu.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, prin decizia contestată, pârâta i-a recunoscut

drepturile compensatorii prevăzute de legea menționată numai pentru perioada 15

iulie 1944 - 6 martie 1945, acestea urmând a-i fi acordate începând cu data de

1 noiembrie 2007, cu toate că, așa cum a dovedit prin probele administrate, a

avut două perioade de refugiu, din Basarabia în România, datorate persecuțiilor

exercitate pe criterii etnice, respectiv iunie 1940 - iunie 1941 și martie 1944

- martie 1945.

Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială contencios administrativ și fiscal, prin

sentința civilă nr. 169/CA din 5 martie 2008, a admis acțiunea, a anulat în

parte hotărârea contestată (menționată din eroare nr. 24264 în loc de 6252) din

31 octombrie 2007 și a constatat că reclamanta beneficiază de drepturile

prevăzute de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000

în calitate de persoană strămutată în altă localitate din motive etnice pentru

perioada 28 iunie 1940 - 22 iunie 1941 și 15 martie 1944 - 6 martie 1945,

indemnizația urmând a fi acordată începând cu 1 noiembrie 2007.

Instanța a reținut că

soluția se impune în raport cu prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999,

ale art. 2 din H.G. nr. 127/2002, precum și cu probele administrate în cauză.

Împotriva sus menționatei

sentințe a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Județeană de Pensii

Tulcea.

Recurenta a susținut, în

esență că, din probele administrate, rezultă că, împreună cu familia,

reclamanta s-a stabilit în comuna Sarata, județul ChiliaNoua - Basarabia și că

s-a stabilit, ulterior, definitiv, în România, în anul 1944, din anul 1940 nemaiîntorcându-se

din Basarabia decât în anul 1944, odată cu al doilea val de refugieri.

Analizând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu prevederile legale

incidente, inclusiv cele ale art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte constată

că acesta este legală și temeinică.

Potrivit prevederilor art. 1

lit. c) din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost completată și modificată, de

dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care în

perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6

martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă

localitate decât cea de domiciliu.

Prin persoană strămutată în

altă localitate, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de

aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost obligată să își

schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice".

În mod eronat recurenta - pârâtă

susține că intimata - reclamantă nu s-ar afla în situația reglementată de

textele legale indicate.

Prin declarația autentică a

martorilor P.I. și O.G., coroborată cu contractul de vânzare - cumpărare

încheiat între Statul Român prin Ministrul Agriculturii și Domeniilor, direcția

proprietății și bunuri de stat ale colonizării, și tatăl reclamantei, B.I.,

actele de stare civilă ale reclamantei și adresa emisă de Academia Română,

Institutul de Istorie N.I., rezultă că, s-a făcut dovada, în condițiile art. 4

din H.G. nr. 127/2002, că reclamanta împreună cu părinții și fratele s-au

refugiat din Basarabia în România prima dată în anul 1940 când Basarabia a fost

ocupată de U.R.S.S. ca urmare a Ultimatumului, s-au întors în Basarabia după

1941, când aceasta a fost integrată din nou României și a doua oară în anul

1944, odată cu al doilea val de refugieri, când s-au stabilit definitiv pe

teritoriul actual al României.

În consecință, față de

dovezile existente la dosar, sentința fiind legală și temeinică recursul

declarat în cauză se va respinge, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C.

proc. civ., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Casa Județeană de Pensii Tulcea împotriva sentinței civile nr. 196/CA

din 5 martie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2008.