ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2816/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

12313 din 8 noiembrie 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

a fost respinsă acțiunea A.D.S. București, acțiune modificată la 28 mai 2004,

prin care solicitase obligarea pârâtei SC P.Z. SA din Zau de Câmpie, jud. Mureș

la plata redevenței pe anii 2001 - 2003, penalități de întârziere și rezilierea

contractului de concesiune nr. 455 din 24 aprilie 2000.

Prin aceeași sentință a fost

admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune având ca obiect

plata redevenței și penalităților de întârziere aferente anului 2000, fiind

respins capătul de acțiune având ca obiect această plată.

Prin decizia comercială nr. 56

din 31 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a

fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei A.D.S.

Instanța de apel a reținut

că pentru anul 2001 valoarea redevenței a fost corect calculată de instanța de

fond, apelanta nedepunând relații cu privire la cotația bursieră a grâului

pentru acest an și nesolicitând nici la fond, nici în apel, efectuarea vreunei

expertize contabile în acest sens.

În aceste condiții s-a

reținut că apelanta nu și-a îndeplinit propriile obligații procesuale,

reglementate de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., de a urmări ea însăși

desfășurarea și finalizarea procesului și de a administra probele necesare

pentru dovedirea celor deduse judecății.

Cât privește prescripția

dreptului la acțiune instanța de apel a reținut că potrivit art. 1111 C. civ.,

debitorul unei datorii nu putea, fără consimțământul creditorului, să impute

plata, care se face pe capital cu preferință asupra dobânzii.

În speță, debitorul a făcut

imputația plății asupra capitalului, respectiv a redevenței, și nu a

penalităților de întârziere, calculate, de altfel, abia în 2004 de către reclamantă,

așa încât a fost efectuată legal această imputație.

În consecință, pentru anul

2000, nu s-au înregistrat plăți care să fi întrerupt cursul prescripției, iar

procesul-verbal de conciliere din 14 ianuarie 2004 a fost încheiat după ce

obligația de plată a redevențelor și accesoriilor pentru anul 2000 a devenit

naturală.

Nemulțumită de această

decizie reclamanta ADS București a declarat recurs solicitând modificarea ei

pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta critică

decizia din apel, respectiv, rezolvarea dată excepției prescripției dreptului

material la acțiune pentru anul 2000.

Recurenta susține că prin

plățile efectuate cu ordinele de plată din 2002, 2003 și 2004 pârâta a

întrerupt cursul prescripției extinctive pentru sumele pretinse pentru anul

2000, instanța de apel făcând o greșită interpretare și aplicare a

dispozițiilor art. 16 lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă, precum și a art. 1110 – art. 1111 C. civ.

Potrivit art. 1110 C. civ.,

imputația plății se poate face prin acordul părților, acord care în speță nu a

existat, debitorul decizând ce datorie a vrut să stingă, prin mențiunea făcută

pe ordinul de plată.

În speță, însă, sumele

datorate de pârâtă se fac venituri la bugetul de stat conform art. 8 alin. (3)

din O.U.G. nr. 147/2002 și celor stipulate de părți în art. 5 alin. (2) din

contractul de concesiune nr. 455 din 24 aprilie 2000, modificat prin actul

adițional nr. 1 din 28 mai 2003, așa încât plata sumelor datorate de pârâtă

este supusă regulilor speciale privind creanțele bugetare.

Potrivit acestor reguli

speciale imputația plății se face în ordinea vechimii creanțelor așa încât,

prin plățile făcute în 2002 - 2004 a fost întrerupt cursul prescripției pentru

sumele datorate pentru anul 2000.

De asemenea, instanța de

apel a reținut greșit că ea a avut o conduită procesuală neglijentă și că nu ar

fi depus cotația bursieră a grâului pentru anul 2001 deoarece ea și-a îndeplinit

această obligație la fond, la termenul din 24 septembrie 2004.

Privitor la rezilierea

contractului de concesiune recurenta susține că aceasta a operat în virtutea

pactului comisoriu de gradul III prevăzut în art. 5.3 din contractul de

concesiune, modificat prin actul adițional.

În consecință, solicită

modificarea deciziei din apel și admiterea, pe fond, a acțiunii, așa cum a fost

formulată și precizată.

Recursul este întemeiat.

Din actele dosarului rezultă

că reclamanta A.D.S. a solicitat, în temeiul contractului de concesiune nr. 455

din 24 aprilie 2000, obligarea pârâtei la plata redevențelor, penalităților de

întârziere și TVA restante pe perioada 2000 - 2003, instanțele apreciind că

pentru pretențiile aferente anului 2000 dreptul la acțiune al reclamantei este

prescris.

Critica recurentei privind

greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1110 – art. 1111 C. civ.,

referitoare la imputația plății și implicit a dispozițiilor art. 16 lit. a) și art.

17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă este întemeiată

deoarece, atât instanța de fond, cât și cea de apel, au ignorat natura juridică

a sumelor pretinse de reclamantă și regimul executării acestor creanțe.

Așa cum părțile au stipulat

în art. 5 alin. (2) din contractul lor pentru plata cu întârziere a

redevențelor se percep penalități conform dispozițiilor O.G. nr. 11/1996

privind executarea creanțelor bugetare, iar potrivit art. 8 alin. (3) din O.U.G.

nr. 147/2002 veniturile încasate de A.D.S. din celelalte activități pe cale le

desfășoară conform atribuțiilor stabilite prin legi, rămase după deducerea

cheltuielilor efectuate pentru realizarea activităților respective, se fac

venituri la bugetul de stat, începând cu 1 ianuarie 2003, dată când fondul „Dezvoltarea

agriculturii românești”, aflat în administrarea Ministerului Agriculturii,

Alimentației și Pădurilor și înființat prin art. 4 din Legea nr. 268/2001 și în

care A.D.S. vărsa redevențele, se desființa.

Așadar, pe perioada supusă

litigiului și în care debitoarea a efectuat plăți, redevențele și penalitățile

datorate pentru plata cu întârziere aveau regimul unor creanțe bugetare, iar

plata lor potrivit art. 8 din O.G. nr. 11/1996, se face distinct, pentru

fiecare sumă datorată în parte „în ordinea vechimii acestora” fiind menționat

expres la lit. a) a aceluiași text că plata stinge restanțele din anii

precedenți, o dată cu majorările de întârziere aferente, datorate potrivit

legii.

Ulterior, prin O.G. nr.

61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare ce a abrogat O.G. nr. 11/1996,

s-a stipulat că în art. 22 alin. (2) că, în situația în care debitorul nu

efectuează plata obligațiilor bugetare, creditorul bugetar va proceda la

stingerea obligațiilor bugetare pe care le administrează, în conformitate cu ordinea

de plată reglementată în această ordonanță, respectiv în art. 22 alin. (1).

În speță, deși prin ordinele

de plată emise de pârâtă începând cu 23 septembrie 2002, depuse la dosar,

debitoarea pârâtă a menționat ce datorii înțelege să stingă prin respectivele

plăți, reclamanta, respectând dispozițiile legale speciale privitoare la

imputația plății, a stins datoriile în ordinea vechimii lor.

În consecință, prin plățile

succesive efectuate de pârâtă în perioada 23 septembrie 2002 – 3 mai 2004,

cursul prescripției extinctive a fost întrerupt conform art. 16 lit. a)

coroborat cu art. 17 din Decretul nr. 167/1958 motiv pentru care instanțele au

apreciat greșit că pentru despăgubirile pretinse pentru anul 2000 dreptul la

acțiune al reclamantei este prescris, făcând aplicarea dispozițiilor generale

reglementate în art. 1110 - art. 1111 C. civ. și nu a normelor speciale

derogatorii privind executarea creanțelor bugetare.

Critica recurentei privind

conduita sa procesuală culpabilă reținută de instanța de apel și analizarea cu

superficialitate a probatoriului administrat în cauză, Curtea, în temeiul

dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., apreciază că se încadrează în

dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., motiv de recurs abrogat, așa încât

a devenit inadmisibil și critica, pe acest aspect, nu va fi analizată.

De asemenea, deși recurenta

a invocat drept motiv de recurs interpretarea greșită a actului dedus

judecății, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Curtea reține

că din motivarea recursului, nu rezultă critici sub acest aspect, așa încât

apreciază că recursul reclamantei este întemeiat doar sub aspectul motivului de

recurs stipulat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În consecință, recursul

reclamantei va fi admis în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., coroborat cu art. 314 C. proc. civ. și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar

decizia din apel și sentința de fond vor fi casate cu trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de fond, pentru soluționarea acțiunii în întregul său,

avându-se în vedere perioada pentru care s-a formulat acțiunea și plățile

parțiale efectuate de pârâtă, precum și poziția procesuală a acesteia cu ocazia

concilierii.

Întrucât contractul încheiat

între părți are în prezent caracterul unui contract administrativ, având în

vedere dispozițiile art. 8 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004 privind

contenciosul administrativ astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007

precum și dispozițiile art. 725 alin. (2) C. proc. civ., cauza urmează a fi

trimisă spre rejudecare în fond instanței de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta A.D.S. București.

Casează decizia nr. 56 din

31 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială și

sentința civilă nr. 12313 din 8 noiembrie 2004 a Tribunalului București, secția

a VI-a comercială și trimite cauza spre rejudecare Tribunalului București,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2007.