ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2816/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 12313 din 8 noiembrie 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost respinsă acțiunea A.D.S. București, acțiune modificată la 28 mai 2004, prin care solicitase obligarea pârâtei SC P.Z. SA din Zau de Câmpie, jud. Mureș la plata redevenței pe anii 2001 - 2003, penalități de întârziere și rezilierea contractului de concesiune nr. 455 din 24 aprilie 2000. Prin aceeași sentință a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune având ca obiect plata redevenței și penalităților de întârziere aferente anului 2000, fiind respins capătul de acțiune având ca obiect această plată.

Prin decizia comercială nr. 56 din 31 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei A.D.S. Instanța de apel a reținut că pentru anul 2001 valoarea redevenței a fost corect calculată de instanța de fond, apelanta nedepunând relații cu privire la cotația bursieră a grâului pentru acest an și nesolicitând nici la fond, nici în apel, efectuarea vreunei expertize contabile în acest sens. În aceste condiții s-a reținut că apelanta nu și-a îndeplinit propriile obligații procesuale, reglementate de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., de a urmări ea însăși desfășurarea și finalizarea procesului și de a administra probele necesare pentru dovedirea celor deduse judecății.

Cât privește prescripția dreptului la acțiune instanța de apel a reținut că potrivit art. 1111 C. civ., debitorul unei datorii nu putea, fără consimțământul creditorului, să impute plata, care se face pe capital cu preferință asupra dobânzii. În speță, debitorul a făcut imputația plății asupra capitalului, respectiv a redevenței, și nu a penalităților de întârziere, calculate, de altfel, abia în 2004 de către reclamantă, așa încât a fost efectuată legal această imputație. În consecință, pentru anul 2000, nu s-au înregistrat plăți care să fi întrerupt cursul prescripției, iar procesul-verbal de conciliere din 14 ianuarie 2004 a fost încheiat după ce obligația de plată a redevențelor și accesoriilor pentru anul 2000 a devenit naturală.

Nemulțumită de această decizie reclamanta ADS București a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate. În dezvoltarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta critică decizia din apel, respectiv, rezolvarea dată excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru anul 2000. Recurenta susține că prin plățile efectuate cu ordinele de plată din 2002, 2003 și 2004 pârâta a întrerupt cursul prescripției extinctive pentru sumele pretinse pentru anul 2000, instanța de apel făcând o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 16 lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, precum și a art. 1110 – art. 1111 C. civ.

Potrivit art. 1110 C. civ., imputația plății se poate face prin acordul părților, acord care în speță nu a existat, debitorul decizând ce datorie a vrut să stingă, prin mențiunea făcută pe ordinul de plată. În speță, însă, sumele datorate de pârâtă se fac venituri la bugetul de stat conform art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 și celor stipulate de părți în art. 5 alin. (2) din contractul de concesiune nr. 455 din 24 aprilie 2000, modificat prin actul adițional nr. 1 din 28 mai 2003, așa încât plata sumelor datorate de pârâtă este supusă regulilor speciale privind creanțele bugetare.

Potrivit acestor reguli speciale imputația plății se face în ordinea vechimii creanțelor așa încât, prin plățile făcute în 2002 - 2004 a fost întrerupt cursul prescripției pentru sumele datorate pentru anul 2000. De asemenea, instanța de apel a reținut greșit că ea a avut o conduită procesuală neglijentă și că nu ar fi depus cotația bursieră a grâului pentru anul 2001 deoarece ea și-a îndeplinit această obligație la fond, la termenul din 24 septembrie 2004. Privitor la rezilierea contractului de concesiune recurenta susține că aceasta a operat în virtutea pactului comisoriu de gradul III prevăzut în art. 5.3 din contractul de concesiune, modificat prin actul adițional. În consecință, solicită modificarea deciziei din apel și admiterea, pe fond, a acțiunii, așa cum a fost formulată și precizată.

Recursul este întemeiat. Din actele dosarului rezultă că reclamanta A.D.S. a solicitat, în temeiul contractului de concesiune nr. 455 din 24 aprilie 2000, obligarea pârâtei la plata redevențelor, penalităților de întârziere și TVA restante pe perioada 2000 - 2003, instanțele apreciind că pentru pretențiile aferente anului 2000 dreptul la acțiune al reclamantei este prescris. Critica recurentei privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1110 – art. 1111 C. civ., referitoare la imputația plății și implicit a dispozițiilor art. 16 lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă este întemeiată deoarece, atât instanța de fond, cât și cea de apel, au ignorat natura juridică a sumelor pretinse de reclamantă și regimul executării acestor creanțe.

Așa cum părțile au stipulat în art. 5 alin. (2) din contractul lor pentru plata cu întârziere a redevențelor se percep penalități conform dispozițiilor O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, iar potrivit art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 veniturile încasate de A.D.S. din celelalte activități pe cale le desfășoară conform atribuțiilor stabilite prin legi, rămase după deducerea cheltuielilor efectuate pentru realizarea activităților respective, se fac venituri la bugetul de stat, începând cu 1 ianuarie 2003, dată când fondul „Dezvoltarea agriculturii românești”, aflat în administrarea Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și înființat prin art. 4 din Legea nr. 268/2001 și în care A.D.S.

vărsa redevențele, se desființa. Așadar, pe perioada supusă litigiului și în care debitoarea a efectuat plăți, redevențele și penalitățile datorate pentru plata cu întârziere aveau regimul unor creanțe bugetare, iar plata lor potrivit art. 8 din O.G. nr. 11/1996, se face distinct, pentru fiecare sumă datorată în parte „în ordinea vechimii acestora” fiind menționat expres la lit. a) a aceluiași text că plata stinge restanțele din anii precedenți, o dată cu majorările de întârziere aferente, datorate potrivit legii. Ulterior, prin O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare ce a abrogat O.G.

nr. 11/1996, s-a stipulat că în art. 22 alin. (2) că, în situația în care debitorul nu efectuează plata obligațiilor bugetare, creditorul bugetar va proceda la stingerea obligațiilor bugetare pe care le administrează, în conformitate cu ordinea de plată reglementată în această ordonanță, respectiv în art. 22 alin. (1). În speță, deși prin ordinele de plată emise de pârâtă începând cu 23 septembrie 2002, depuse la dosar, debitoarea pârâtă a menționat ce datorii înțelege să stingă prin respectivele plăți, reclamanta, respectând dispozițiile legale speciale privitoare la imputația plății, a stins datoriile în ordinea vechimii lor.

În consecință, prin plățile succesive efectuate de pârâtă în perioada 23 septembrie 2002 – 3 mai 2004, cursul prescripției extinctive a fost întrerupt conform art. 16 lit. a) coroborat cu art. 17 din Decretul nr. 167/1958 motiv pentru care instanțele au apreciat greșit că pentru despăgubirile pretinse pentru anul 2000 dreptul la acțiune al reclamantei este prescris, făcând aplicarea dispozițiilor generale reglementate în art. 1110 - art. 1111 C. civ. și nu a normelor speciale derogatorii privind executarea creanțelor bugetare. Critica recurentei privind conduita sa procesuală culpabilă reținută de instanța de apel și analizarea cu superficialitate a probatoriului administrat în cauză, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., apreciază că se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., motiv de recurs abrogat, așa încât a devenit inadmisibil și critica, pe acest aspect, nu va fi analizată. De asemenea, deși recurenta a invocat drept motiv de recurs interpretarea greșită a actului dedus judecății, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Curtea reține că din motivarea recursului, nu rezultă critici sub acest aspect, așa încât apreciază că recursul reclamantei este întemeiat doar sub aspectul motivului de recurs stipulat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecință, recursul reclamantei va fi admis în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., coroborat cu art. 314 C. proc.

civ. și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia din apel și sentința de fond vor fi casate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pentru soluționarea acțiunii în întregul său, avându-se în vedere perioada pentru care s-a formulat acțiunea și plățile parțiale efectuate de pârâtă, precum și poziția procesuală a acesteia cu ocazia concilierii. Întrucât contractul încheiat între părți are în prezent caracterul unui contract administrativ, având în vedere dispozițiile art. 8 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007 precum și dispozițiile art. 725 alin. (2) C. proc. civ., cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare în fond instanței de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A.D.S. București. Casează decizia nr. 56 din 31 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială și sentința civilă nr. 12313 din 8 noiembrie 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială și trimite cauza spre rejudecare Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2007.