ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1223/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta M.A., a chemat în judecată pe pârâtele C.E.C. SA și membrii consiliului de administrație ai acestuia, solicitând ca prin hotărârea parțială, în temeiul art. 270 C. proc. civ. să se ia act că pârâții recunosc existența a 34 de obligațiuni CEC deținute de reclamantă, în valoare de 43.000 dolari S.U.A. fiecare. Prin sentința comercială nr. 11240 din 5 decembrie 2006 Tribunalul București a respins excepția inadmisibilității acțiunii iar pe fond a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. Instanța de fond a reținut că hotărârile parțiale pot fi pronunțate la cererea reclamantului dacă numai o parte din pretențiile sale au fost recunoscute de pârât într-un litigiu pendinte.

Însă din cuprinsul acțiunii rezultă că nu există o recunoaștere din partea pârâților T.C., H.B., C.D., R.G.G., G.C., M.L.P., S.V., D.C., A.B., C.B. și C.P., ci numai pretenția reclamantei de a pretinde recunoașterea drepturilor sale rezultată din trei hotărâri judecătorești. Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 132 din 14 martie 2007, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința atacată și admițând excepția inadmisibilității acțiunii, a respins-o considerând că acțiunea în constatare nu este permisă atunci când se solicită constatarea unei stări de fapt sau când partea are la îndemână acțiunea în realizarea dreptului. Instanța de apel a mai reținut că nu e admisibilă consfințirea într-o hotărâre de expedient a constatării unei recunoașteri a unei situații, apriorică procesului.

Împotriva deciziei astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Recurenta susține că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prin nedezbaterea fondului cauzei și a motivelor de apel, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.; instanța nu a pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii astfel că intimații lipsă, nu și-au manifestat acordul sau dezacordul cu privire la excepție; instanța a refuzat să judece cauza sub cuvânt că legea nu prevede, săvârșind astfel o denegare de dreptate. În mod greșit instanța de apel a admis excepția susținând, împotriva textului art. 111 C. proc.

civ., inadmisibilitatea acțiunii când partea solicită constatarea unei stări de fapt, deși textul citat prevede inadmisibilitatea dacă partea poate cere realizarea dreptului. Mai mult instanța nu a lua în discuție nici cererea formulată ca în cazul în care consideră necesar să transforme acțiunea în constatare în acțiune în realizare. Mai susține recurenta că hotărârea este lovită de nulitate întrucât în propria cale de atac înrăutățește situația apelantei. În mod greșit s-a admis apelul reclamantei și s-a admis și excepția inadmisibilității acțiunii pe care reclamanta nu a invocat-o. Recursul este nefondat și va fi respins. Calea extraordinară de atac de reformare, recursul poate conduce la modificarea sau casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate cerute de recurent prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.

Întemeiată exclusiv pe pct. 5 al art. 304, calea de atac nu poate fi extinsă la celelalte motive, decât în condițiile unor alte motive de ordine publică invocate sau puse în discuția părților din oficiu. Astfel, motivele contradictorii pe care se sprijină decizia atacată care, după analiza excepției inadmisibilității acțiunii, aduce și argumente pe netemeinicia acțiunii, nu pot face obiectul unei critici a hotărârii curții de apel întrucât excede motivelor invocate și a celor de ordine publică. Instanța de apel, în aplicarea prevederilor art. 137 C. proc. civ. s-a pronunțat mai întâi asupra excepției de procedură - peremptorie și dirimantă – care face de prisos cercetarea în fond a pricinii.

Evocând din oficiu excepția inadmisibilității instanța era obligată să se pronunțe mai întâi asupra acesteia, fără dezbaterea motivelor de apel. Prevederile art. 129 C. proc. civ. stabilesc într-adevăr în sarcina judecătorilor îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului; ei sunt în drept, însă, să pună în dezbaterea părților orice împrejurare de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare În mod greșit recurenta consideră că lipsa intimaților cărora nu li s-a comunicat excepția invocată din oficiu reprezintă o încălcare a prevederilor art. 129 C. proc. civ., cu consecința prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Textul citat prevede sancțiunea nulității actelor de procedură numai dacă s-a pricinuit părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel. Ea reprezintă astfel o garanție procesuală a principiului fundamental al dreptului la apărare. Așadar numai partea lipsită de apărare în privința excepției invocate și vătămată în drepturile sale, este abilitată de legiuitor să ceară nulitatea actului astfel încheiat, nicidecum partea care și-a expus punctul de vedere în fața instanței. Instanța de apel nu poate fi acuzată de refuzul de a judeca pricina. Excepția inadmisibilității acțiunii în constatare a fost admisă în temeiul textului (art. 137 C. proc. civ.) care obligă judecătorii să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii.

Ea a pronunțat o soluție care a rezolvat litigiul. Susținerea potrivit căreia apelanta a cerut transformarea acțiunii în constatare în acțiune în realizare, nu a putut fi considerată de instanță întrucât prevederile art. 294 C. proc. civ. interzic în apel schimbarea calității părților a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, precum și formularea unor cereri noi. Este adevărat că, în propria cale de atac nu se poate înrăutăți situația părții ce o exercită, iar admiterea apelului reclamantei, formal trebuie urmat de o soluție care să nu o prejudicieze. Desființând soluția Tribunalului ce s-a pronunțat asupra netemeiniciei acțiunii, instanța de apel a pronunțat o soluție de inadmisibilitate, decurgând din condițiile impuse de lege pentru promovarea unei acțiuni în constatare, condiții ce afectează principiul legalității procesului civil.

Apelantei nu i s-a creat o situație mai grea în propria cale de atac pentru că efectele hotărârii judecătorești privind nerecunoașterea drepturilor subiective solicitate sunt aceleiași. În privința greșitei interpretări a prevederilor art. 111 C. proc. civ. – susțin că se circumscrie prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – recurenta nu a avut în vedere textul integral. Potrivit acesteia „partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept (...)”. Per a contrario, constatarea recunoașterii de către pârâți a existenței unor obligațiuni CEC deținute de reclamantă nu reprezintă altceva decât recunoașterea unei stări de fapt, inadmisibilă într-o acțiune în constatare, astfel cum judicios instanța de apel a caracterizat-o.

Urmează așadar ca în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție să respingă ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 132 din 14 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.A., împotriva deciziei nr. 132 din 14 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 8 aprilie 2009.