ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 489/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 489/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 258 din 14 octombrie 2008, Curtea de Apel

București, secția I penală, a respins, ca nefondate, plângerile formulate de

petiționarii l.I. și l.A. împotriva rezoluției nr. 1145/11/2/2008 din 30 iunie

2008 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București.

S-au reținut, în esență, următoarele:

Prin plângerea formulată la data de 16 septembrie 2005,

petiționarii au solicitat efectuarea de cercetări

față de numiții P.

E.C., P.D., R.M. și M.E. pentru pretinsa săvârșire a

infracțiunilor prevăzute de art. 260, 261, 262 și art. 292 C. pen., motivând că

P.D.,

R.M. și M.E. au relatat fapte

necorespunzătoare

adevărului în fața instanței de judecată, într-o cauză

civilă, iar P.E.C., în calitate de avocat, a încercat să determine un martor să

nu se prezinte în fața organelor judiciare pentru a spune adevărul, încercând

să-l intimideze și a făcut afirmații mincinoase, prin declarații

necorespunzătoare adevărului.

Referitor la faptele imputate avocatului P.E.C., prin ordonanța nr. 8755/P/2005

din 2 mai 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București,

s-a dispus declinarea competenței în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București, având în vedere calitatea de avocat în cadrul

Baroului București a intimatului P.E.C.

Prin ordonanța din 5 iunie 2008, dată în dosarul

nr. 416/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București,

s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de

intimatul P.E.C., pentru infracțiunile reclamate în prima plângere și pentru infracțiunile

prevăzute de art. 215, 290, 291 și art. 292 C. pen., reclamate în cea de a doua

plângere.

Prin aceeași ordonanță, s-a dispus disjungerea cauzei și declinarea

competenței de soluționare a dosarului nou format în favoarea Parchetului de pe

lângă Judecătoria Sectorului 5 București, în vederea continuării cercetărilor

față de numiții P.D., R.M., M.E. și P.R. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 260, 261, 262, 290, 291, 292 și 215 C. pen.

S-au reținut, în esență, următoarele:

În ce privește afirmațiile

necorepunzătoare adevărului făcute

de intimatul P.E.C. în

fața instanței, în cadrul

dosarului civil

aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, care

avea ca obiect

cererea prin care petiționarii solicitau constatarea nulității absolute a unui

contract de vânzare-cumpărare, s-a

constatat

că acestea au fost făcute în calitate de parte, respectiv de pârât în cauză,

iar nu în calitate de martor, astfel că nu este întrunită

condiția

cerută de lege subiectului activ pentru a se putea reține infracțiunea de

mărturie mincinoasă. Nu s-a putut reține nici săvârșirea infracțiunii de fals

în declarații, întrucât nu era îndeplinită o cerință esențială pentru existența

laturii obiective, aceea ca declarația necorespunzătoare adevărului să producă

anumite consecințe juridice, deoarece declarațiile făcute de părți în fața

instanței de judecată nu sunt apte, prin ele însele, să producă

consecințe juridice. Acestea sunt supuse controlului

judecătoresc și

doar în măsura în care se confirmă pe parcursul

cercetării judecătorești, vor putea produce consecințe juridice.

Referitor la încercarea intimatului avocat

de a-l determina pe

martorul Ș.M. să nu se prezinte în

fața organelor judiciare pentru a spune adevărul, s-a constatat că nu sunt

suficiente indicii cu privire la săvârșirea acestei infracțiuni, întrucât

susținerile invocate în acest sens aveau un caracter indirect, iar, pe de altă

parte, există contradicții între afirmațiile martorului și ale intimatului.

S-a mai reținut că, în raport de data pretinsei comiteri a

infracțiunilor reclamate, în cursul anului 2002, s-a constatat că s-a împlinit

termenul de prescripție a răspunderii penale.

Sub aspectul săvârșirii infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiuni,

s-a constatat că nu a rezultat nici un indiciu în acest sens.

La data de 31 iulie 2006, petiționarii au formulat o nouă

plângere penală și au solicitat efectuarea de

cercetări față de P.E.C. și P.R. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute

de art. 215 C. pen., art. 290, 291 și 292 C. pen., cu motivarea că, prin

mijloace ilicite, P.E. a obținut o copie xerox de pe plângerea penală a soților

l., înregistrată

la Secția 17 Poliție, pe

care a făcut mențiunea „conform cu originalul

365 din 15 aprilie 2002,

aflată la dosar nr. 11768/2002”, ceea ce nu

corespunde

adevărului, întrucât pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 nu există și nu a

existat acest dosar, pentru că dosarele anului 2002 se

opresc la numărul

Judecătoriei Sectorului 5 ștampila acesteia, a timbrat cu timbru judiciar,

confirmând că acest

act corespunde cu

originalul aflat la dosarul nr. 11768/2002, pe care

ulterior l-au depus

la dosarul nr. 4448/2002, producând efecte juridice.

Cu privire la această acuzație, s-a

reținut că a existat doar o

simplă eroare materială,

lipsită de aptitudinea de a produce consecințe juridice, întrucât numărul

dosarului indicat conținea o cifră greșită (fiind, de fapt nr. 11268/2002, nu

11768/2002), iar

mențiunea aparținea

serviciului instanței, care a eliberat, la cererea

intimatului P.E., o

copie de pe plângerea petiționarului.

Totodată, și cu privire la această pretinsă infracțiune, s-a constatat

intervenția prescripției răspunderii penale.

În ce privește pretinsa săvârșire a

infracțiunilor prevăzute de

art. 215 și 292 C. pen., s-a

reținut că, din actele dosarului, nu au rezultat nici un fel de indicii privind

săvârșirea acestora, intimatul P.E. exercitându-și drepturile pe care le avea

ca parte în dosarul nr. 11268/2002.

Prin rezoluția din 30 iunie 2008, dată în dosarul

nr. 1145/11/2/2008 a procurorului general, a fost

menținută rezoluția

de neîncepere a urmăririi penale, ca fiind legală și

temeinică.

Prin plângerea depusă la instanță, petiționarii au criticat

ambele rezoluții, susținând că nu se impunea

disjungerea cauzei cu

privire la intimații P.D., R.M., M.E. și P.R.,

deoarece au participat concret la săvârșirea infracțiunilor reclamate.

Instanța de fond, prin sentința penală sus-menționată, a respins, ca

nefondată, plângerea petiționarilor, reținând, în esență, următoarele:

Procurorul delegat pentru a efectua urmărirea penală în cauză, a

examinat toate acuzațiile petiționarilor, constatând existența unui impediment

procedural, cu efect dirimant, care împiedică punerea în mișcare sau

exercitarea acțiunii penale.

Totodată, în mod corect, același procuror a dispus disjungerea cauzei

și declinarea dosarului nou format în favoarea Parchetului de pe lângă

Judecătoria Sectorului 5 București, pentru

continuarea

cercetărilor față de ceilalți presupuși făptuitori, întrucât a

constatat

că nu există nici una dintre situațiile procesuale prevăzute de art. 33 și 34

C. proc. pen. și nu sunt incidente prevederile art. 28

1

C. proc.

pen., în raport cu celelalte persoane cercetate în cauză.

Referitor la susținerea că s-a constatat greșit prescripția

răspunderii penale, s-a reținut că nu puteau fi

aplicabile prevederile

art. 123 alin. (1) C. pen., întrucât textul invocat

de petiționari, în baza căruia se întrerupe cursul prescripției penale

stabilește că întreruperea intervine numai după începerea urmăririi penale,

când persoana cercetată are calitatea de învinuit sau inculpat.

Or, așa cum rezultă din dosarul parchetului, față de nici una

dintre persoanele împotriva cărora s-a formulat

plângerea, nu a fost începută urmărirea penală și nici nu a fost pusă în

mișcare acțiunea penală, pentru că în cauză s-au efectuat numai acte

premergătoare.

Pe de altă parte, soluția de neîncepere a urmăririi

penale s-a dispus față de avocatul P.E.C., pe alte temeiuri juridice, decât

prescripția răspunderii penale, și anume cele prevăzute de art. 10 lit. a), b)

și d) C. proc. pen., inexistența faptei, fapta nu este prevăzută de legea penală

și lipsa elementelor constitutive ale faptei.

Împotriva sentinței au declarat recurs petiționarii, pe care l-au

motivat la dosar.

Recursurile declarate de petiționari împotriva sentinței sunt

nefondate.

Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, în mod

corect, instanța de fond a dispus respingerea

plângerii formulate de

petiționari, ca nefondată.

În considerentele sentinței au fost examinate punctual criticile

petiționarilor și au fost corect respinse cu argumentele arătate în

considerentele sentinței.

Astfel, în ce privește critica referitoare la greșita aplicare a

instituției prescripției răspunderii penale, în raport cu faptele reclamate, se

constată că nu este fondată.

Urmare sesizării unui organ de urmărire penală, printr-o plângere,

conform art. 222 C. proc. pen., acesta poate efectua acte premergătoare, în

vederea strângerii datelor necesare privind existența infracțiunilor reclamate

pentru a constata dacă

există indicii

temeinice și concrete pentru începerea urmăririi penale.

În cadrul acestei faze anterioare începerii procesului penal, în care

nu s-a stabilit dacă există indicii temeinice că s-ar fi săvârșit o anume

infracțiune, nu poate opera cursul prescripției și nici celelalte incidente

prevăzute de lege care au legătură cu acesta.

În ce privește criticile invocate de petiționari în motivele scrise de

recurs, invocate și în fața instanței de fond, referitoare la greșita

disjungere a cauzei și declinarea competenței de soluționare a acesteia în

favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București în vederea

continuării cercetărilor față de

ceilalți

presupuși făptuitori, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

Astfel, în cadrul procedurii plângerii reglementată de dispozițiile art.

278

1

și următoarele C. proc. pen., instanța este investită numai cu

verificarea legalității și temeiniciei rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale dispusă de procuror urmare sesizării cu plângerea petiționarilor, care

în cauză privește pe presupusul făptuitor, avocat P.E.C.

Fiind investită doar în aceste limite, instanța nu poate cenzura

soluțiile procurorului de conexare sau disjungere a unor

cauze pe care procurorul Ie-a apreciat ca

neaflându-se în vreun caz

de conexitate sau indivizibilitate cu cauza în

care efectuează acte premergătoare și în raport cu care a dispus o singură

soluție de netrimitere în judecată.

Asupra fondului cauzei, se constată, într-adevăr, așa cum rezultă din

actele premergătoare efectuate în cauză, că nu sunt indicii cu privire la

săvârșirea infracțiunilor reclamate în sarcina intimatului avocat.

În ce privește infracțiunile reclamate în sarcina intimatului, se

constată, într-adevăr, că nu sunt întrunite cerințele speciale prevăzute de

lege pentru existența acestora, iar, referitor la încercarea intimatului avocat

de a-l determina pe martorul Ș.M. să nu se prezinte în fața organelor judiciare

pentru a spune adevărul, nu au rezultat

suficiente indicii cu privire la

săvârșirea acestei infracțiuni.

Cu privire la celelalte acuzații, așa cum

a rezultat din actele

premergătoare, a existat doar o

simplă eroare materială, lipsită de aptitudinea de a produce consecințe

juridice sau nu au rezultat nici

un fel de

indicii privind săvârșirea acestora, întrucât intimatul P.

E. și-a

exercitat drepturile pe care le avea ca parte în dosarul nr. 11268/2002.

În raport de considerentele expuse, se

constată că sentința

instanței de fond este temeinică și

legală, urmând a fi respinse, ca

nefondate,

recursurile declarate de petiționari, cu obligarea acestora

la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții petiționari

l.I. și l.A. împotriva sentinței penale nr. 258 din 14 octombrie 2008 a Curții

de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenții petiționari la plata sumei de câte 200 lei cu titlul

de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 12

februarie 2009.