ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3630/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta S.C. a chemat în judecată Casa Națională

de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, solicitând instanței ca prin

hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta la plata primelor de concediu

aferente perioadei 2002 - 2004, actualizate cu indicele de inflație până la

data plății efective.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că a avut calitatea de funcționar public în cadrul pârâtei

în perioada 2002 - 2004 și că potrivit art. 34 din Legea nr. 188/1999 avea

dreptul pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariu de bază

din luna anterioară plecării în concediu.

A mai susținut că, printr-o

serie de acte normative acest articol a fost suspendat, însă având în vedere că

suspendarea nu echivalează cu stingerea dreptului și cum la data de 1 ianuarie

2007 nu s-a mai dispus suspendarea dispozițiilor referitoare la prima de

concediu, instanța urmează să interpreteze dispozițiile legale de suspendare în

raport cu prevederile art. 53 din Constituția României.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 635 din

27 februarie 2008 a admis acțiunea reclamantei S.C., obligând pârâta să achite

acesteia drepturile bănești reprezentând prima de concediu aferentă perioadei

2002 - 2004, actualizate în raport cu rata inflației, până la data plății

efective.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că suspendarea unui drept nu are drept consecință

anularea acestuia, ci amânarea până la un termen cert și determinat a aplicării

acestuia.

Referitor la prevederile O.U.G.

nr. 146/2007 s-a reținut că acestea nu fac ca acțiunea reclamantei să fi rămas

fără obiect, astfel că aceasta este îndrituită la plata primelor de concediu și

la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și

până la plata efectivă a acestor drepturi.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, recurenta a susținut

în esență că, întrucât pentru anii 2001 - 2006, funcționarii publici nu au

beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă,

deoarece aceste drepturi au fost suspendate succesiv până la 31 decembrie 2006,

în mod greșit instanța a obligat-o la plata primelor de concediu prevăzute de art.

34 din Legea nr. 188/1999.

Examinând cauza în raport cu

toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și

probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii,

inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Este necontestat că prin

Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația

de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de

necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost

suspendată în anii 2001 - 2006.

Numai că, astfel cum corect

a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție

legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de

concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și

prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate.

Mai mult, suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin

nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2002 și

2004.

Neprevederea în continuare a

acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară

pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art.

49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge

exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un

drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la

nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un

atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru

care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la

situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie

golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca

titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura

efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Așa fiind Înalta Curte reține

că intimata - reclamantă beneficiază de plata primelor de concediu pentru

perioada 2002 - 2004, actualizate cu indicele de inflație până la data plății

efective.

Prin urmare constatându-se

că sentința atacată este temeinică și legală, amplu și corect motivată se va

respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)

teza a doua coroborate cu cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva

sentinței civile nr. 635 din 27 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 octombrie 2008.