ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 827/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.V. a chemat în

judecată Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale solicitând

obligarea pârâtei la acordarea și plata sumei reprezentând prima de vacanță aferentă

anului 2006, sumă ce urmează a fi actualizată în raport cu rata inflației până la

data efectuării plății.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2117

din 12 septembrie 2007 a admis acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantului

drepturile bănești reprezentând prima de concediu aferentă anului 2006, actualizată

cu rata inflației de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.

În considerentele sentinței

s-a reținut că reclamantul, în calitate de funcționar public avea dreptul la o primă

de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu conform

art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Această dispoziție legală

a fost suspendată succesiv, iar prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 a fost

suspendată până la 31 decembrie 2006.

Pentru că normele legale

de suspendare nu mai sunt în vigoare la data sesizării instanței, cenzurarea legalității

acestor suspendări succesive revine, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

instanței și nu Curții Constituționale.

S-a apreciat, de către

instanța de fond, că normele de suspendare contravin art. 41 și art. 53 din Constituție,

întrucât dreptul de remunerare a muncii ce aparține dreptului la muncă nu poate

fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar echității impuse de o societate democratică,

dar și de art. 16 alin. (1), art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât suspendă

retroactiv un drept câștigat sub imperiul Legii nr. 188/1999.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale,

solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței în sensul respingerii

acțiunii reclamantului ca netemeinică și nelegală.

În motivele de recurs

se arată că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, funcționarii publici au dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

Aceste prevederi au fost

suspendate în anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și în anul 2006, prin art. 5

alin. (5) din Legea nr. 379/2005 aceste prevederi au fost suspendate până la 31

decembrie 2006.

Pentru că au fost suspendate,

recurenta a subliniat că nu putea să încalce aceste dispoziții, astfel că soluția

instanței de fond este nelegală.

Au fost invocate în drept,

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După analiza motivelor

de recurs invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge

recursul declarat pentru următoarele considerente:

Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte

perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu”.

Or, dispozițiile textului

de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă

aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului,

ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici

o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate

din moment ce

printr-o lege

anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât

s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se

poate restrânge exercițiul unui drept), cât și reglementările date prin art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit,

trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut

dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea

dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea

ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui

existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei,

iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic

de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent

cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de

a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat

o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la o primă

de concediu.

De altfel, prin O.U.G. nr. 146/2007 s-a aprobat plata primelor

de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001–2006.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinței

civile nr. 2117 din 12 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 februarie 2008.