ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2440/2009

Prin încheierea de

ședință din 14 mai 2003 a Judecătoriei Reșița, dată în dosarul

nr. 573/ 2003,

în baza art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., s-a dispus suspendarea judecății contestației la executare formulată de

contestatorul L.Ș. în contradictoriu cu intimații C.R.D., C.R.A., Primăria

orașului Reșița și Casa județeană de Pensii Caraș-Severin.

Prin aceeași

încheiere s-a disjuns cererea prin care reclamantul S.L.

a

solicitat restituirea în

natură, în cotă de ½ părți indivize din suprafața de 6330 mp teren, ce

se identifică în C.F. nr. 2028 Reșița Română sub nr. top 755/1 /a/2/d/l/13

fânaț, invocând incidența art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Cererea a fost înregistrată

în dosarul nr.3026/2003 al Judecătoriei Reșița.

În cauză a

formulat o cerere, calificată a fi intervenție în interes propriu, O.M.I.

prin care a formulat aceleași pretenții ca și

reclamantul, cu privire la terenurile înscrise în C.F. nr. 2028 Reșița Română.

La dosar au fost depuse notificările

formulate de R.V., nr. 129 și nr. 126/2001 precum și notificările formulate O.M.I.,

nr. 20 și nr. 21/2002, prin care se solicită restituirea în natură a unor

terenuri înscrise în C.F. nr. 2028 Reșița-Română.

Prin sentința civilă nr. 4682 din 22

octombrie 2003, Judecătoria Reșița

și-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș-Severin, în

raport de dispozițiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1419 din 27 aprilie 2004,

Tribunalul Caraș-Severin

a respins, ca nefondată, cererea

de chemare în judecată precum și cererea de intervenție în interes propriu.

In motivarea sentinței instanța a reținut că

reclamantul și intervenientul, prin cererile deduse judecății, prin care

pretind restituirea în natură a câte ½ părți indivize din imobilul în

litigiu, înscris în C.F. nr. 2028 Reșița Română, nr. top 755/l/a/2/l/13 fânaț,

au invocat drept temei juridic dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Instanța a constatat însă că defuncta R.V.,

autoarea reclamantului, a declanșat procedura administrativă prevăzută de legea

de reparație menționată, anume a formulat notificare care a fost soluționată

prin dispoziția nr. 1004 din 30 martie 2001, dispoziție care nu a fost

contestată în procedura prevăzută de actul normativ menționat, caz în care,

cererile deduse judecății în prezenta cauză sunt tardive, sens în care urmează

a fi respinse.

Prin decizia civilă nr.1682 din 15 iulie 2004,

Curtea de Apel Timișoara

a respins apelul declarat de

reclamantul L.Ș., pentru aceleași considerente de drept, anume că reclamantul

nu a făcut dovada contestării, în procedura instituită prin dispozițiile art.

24 din Legea nr. 10/2001, a celor două dispoziții, nr. 1004 și nr. 1014/2001,

emise autoarei sale de entitatea deținătoare.

Prin decizia

civilă nr. 10189 din 7 decembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție

a

admis recursurile

declarate de apelanți, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, motivat de faptul că a omis să se pronunțe cu

privire la apelul declarat de intervenientul M.I.O.

Prin decima civilă nr. 412 din 26 octombrie 2006,

Curtea de Apel Timișoara a respins,

ca nefondate,

apelurile declarate de reclamant și de intervenient.

În motivarea deciziei instanța a reținut că

autoarea reclamantului, R.V. a formulat notificări cu privire la cele

terenurile înscrise în C.F. 2028 Reșița, notificări care au fost soluționate

prin dispozițiile nr. 1004 și nr. 1014/30.11.2001 de Primarul municipiului

Reșița.

Autoarea notificărilor a decedat la data de 12

noiembrie 2001, anterior emiterii dispozițiilor, caz în care, reclamantul L.Ș.,

în calitate de legatar universal (conform testamentului nr. 28 iulie 2004) avea

obligația de a continua demersul judiciar împotriva dispozițiilor mai sus

arătate și anume, în măsura în care aprecia că sunt nelegale, avea deschisă

calea contestației în justiție împotriva acestora.

Cum reclamantul nu a contestat

dispozițiile emise în favoarea autoarei sale în procedura Legii nr. 10/2001 ci

a formulat, în nume propriu, o acțiune în justiție prin care revendică aceleași

drepturi ca și autoarea sa, abia în cursul anului 2003, adică tardiv, instanța

de apel a reținut că, în mod corect, prin sentința apelată cererea sa a fost

respinsă.

Referitor la apelul declarat de

intervenientul M.O.I., instanța de apel a reținut că nu a dovedit că a notificat

pretențiile sale entității

deținătoare,

respectiv că ar fi contestat o decizie emisă în procedura administrativă

prevăzută de acest act normativ sau, după caz, că entitatea deținătoare a

refuzat nejustificat să îi soluționeze o notificare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

intervenientul M.O.I., invocând incidența art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului intervenientul

reiterează argumentele pentru care se consideră îndreptățit la restituirea în

natură a terenului în litigiu și pentru care posesorii actuali, C.R.D. și A.,

îl ocupă în mod abuziv.

Recurentul susține că prin dispozițiile Legii

nr. 247/2005 au fost modificate dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ca atare, în

acest context, Primarul municipiului Reșița avea obligația să îi restituie

terenul și să emită dispoziție cu privire la cererile pe care le-a formulat, în

sensul de a dispune restabilirea situației anterioare ocupării abuzive a

terenului în litigiu, cu mențiunea că a cerut entității deținătoare retrocedare

în natură a terenului pe care 1-a moștenit și care este înscris în cartea

funciară și nu acordarea de măsuri reparatorii.

ha data de 20 ianuarie 2007, a decedat

intervenientul M.O.I.,

procesul fiind continuat de fiul

său, M.E., în calitate de moștenitor, conform certificatului nr. 50 din 1

martie 2007 emis de BNP N. și P.

Prin contractul

autentificat sub nr. 1143 din 11 aprilie 2007 de BNP D.V.,

intimatul L.Ș. a cedat drepturile sale litigioase din prezenta cauză în

favoarea numitei B.O., care a dobândit calitate sa procesuală în cauză.

Prin

contractul autentificat la 28 septembrie 2007 de BNP D.V., recurentul

intervenient M.E.,

la rândul său a cedat

drepturile sale litigioase din acest dosar în favoarea numitei B.O., care a

preluat și calitatea sa procesuală din această cauză.

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

In drept, în aplicarea dispozițiilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate, astfel cum s-a statuat prin

decizia nr. XX din 19 martie 2007 a ICCJ, dată în recurs în interesul legii.

In speța supusă analizei, investite cu

judecata unor cereri formulată în procedura Legii nr. 10/2001, prima instanță a

reținut, referitor la acțiunea reclamantului, că nu poate fi primită întrucât

avea deschisă calea contestației împotriva dispoziției nr. 1004 din 30 martie

2001 emisă de entitatea deținătoare cu privire la notificarea formulată de

autoarea sa și, referitor la cererea formulată de intervenientul O.M., că nu

poate fi primită întrucât nu declanșat procedura administrativă prevăzută de

legea de reparație menționată, în sensul că nu a transmis o notificare

entității deținătoare.

Instanța de apel, la rândul său, referitor la

intervenientul M.O.I., a constatat că nu poate primi cererea sa întrucât nu a

formulat notificare în termenul legal.

Or, la dosarul cauzei au fost depuse

notificările formulate O.M.I., nr. 20 și nr. 21/2002, prin care a solicitat

restituirea în natură a unor terenuri înscrise în C.F. nr. 2028 Reșița-Română.

Ca atare, în mod eronat instanțele au reținut

ca în cauză ar fi dat un fine de neprimire cu privire la cererea formulată de

intervenient, respectiv, lipsa notificării.

Așa fiind, în baza art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de intervenient și

a casa, în parte, decizia recurată, în sensul că va trimite cauza aceleiași

instanțe pentru soluționarea apelului declarat de intervenientul O.M., adică în

limitele investirii prin calea de atac exercitată de această parte a cărei

calitate a fost preluată de B.O.

Cu ocazia rejudecării, instanța urmează a

analiza și celelalte critici formulate de această parte prin recurs, sub formă

de apărări.

Celelalte dispoziții ale deciziei recurate,

privind soluția pronunțată de instanță cu privire la apelul declarat de

reclamantul L.Ș., a cărui calitate procesuală a fost preluată de aceiași

cesionară B.O., urmează a fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de intervenientul M.O.I.,

continuat de moștenitorul M.E. și de cesionara în drepturi a acestuia, B.O.,

împotriva deciziei nr. 412 din 26 octombrie 2006 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Casează, în parte decizia și trimite cauza

pentru rejudecarea apelului declarat de intervenient aceleiași instanțe.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi, 4 martie 2009.