ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3382/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin încheierea din 14 mai 2003, Judecătoria Reșița

a dispus disjungerea precizării de acțiune formulată de reclamantul L.Ș., în contradictoriu

cu pârâții G.R.D., G.R.A. și Statul Român, prin Primăria Reșița, având ca obiect

restituirea în natură, în cotă de ½ părți indivize, a suprafeței de 6.330

m.p. teren, identificat în CF Reșița Română, sub nr. top AA, fânaț, invocându-se

incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Cererea a format obiectul

Dosarului nr. 3026/2003, al Judecătoriei Reșița.

În cauză a formulat o

cerere, calificată de instanță ca fiind intervenție în interes propriu, O.M., care

în esență, iterează aceleași solicitări ca și reclamantul sub aspectul revendicării

terenurilor înscrise în CF Reșița Română.

Prin sentința civilă

nr. 4682 din 22 octombrie 2003, Judecătoria Reșița și-a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș-Severin, în raport de dispozițiile art.

24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.

Învestit în primă instanță,

Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, prin sentința nr. 1419 din 27 aprilie 2004,

a respins acțiunea cât și cererea de intervenție în interes propriu reținând în

esență că atât reclamantul cât și intervenientul, prin cererile deduse judecății,

prin care pretind restituirea în natură a câte ½ părți indivize din imobilul

în litigiu, au invocat drept temei juridic dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Or, autoarea reclamantului,

R.V., a declanșat procedura administrativă prevăzută de legea specială de reparație

iar notificarea astfel formulată a fost soluționată prin dispoziția nr. X din 30

martie 2001, dispoziție care nu a fost contestată în procedura prevăzută de lege,

situație în care cererile deduse judecății au fost apreciate, ca fiind tardive.

Soluția a fost menținută

de Curtea de Apel Timișoara care, prin decizia nr. 1682 din 15 iulie 2004, a respins

apelul formulat de reclamantul L.Ș.

Recursurile declarate

împotriva acestei hotărâri, atât de reclamant cât și de intervenient, au fost admise

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

care, prin decizia nr. 10189 din 7 decembrie 2005, a casat hotărârea atacată și

a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, motivat de omisiunea pronunțării

asupra apelului formulat de intervenientul M.I.O.

În rejudecare, Curtea

de Apel Timișoara prin decizia nr. 412 din 26 octombrie 2006, a respins ca nefondate,

apelurile declarate de reclamant și intervenient.

Și această decizie a fost

atacată de intervenient invocându-se incidența în cauză a prevederilor art. 304

pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Ulterior, pe parcursul

soluționării cauzei, drepturile litigioase au fost cedate de către ambele părți,

în favoarea numitei B.O., care a preluat calitatea lor procesuală.

Prin decizia nr. 2440

din 4 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul declarat de intervenientul M.O.I., continuat de moștenitorul

M.E. și de cesionara în drepturi a acestuia B.O. și casând în parte decizia, a trimis

cauza aceleiași instanțe, în vederea rejudecării apelului.

Pentru a decide astfel,

instanța supremă a reținut că în mod greșit instanța de control judiciar a dat un

fine de neprimire cu privire la cererea formulată de intervenient, pe considerentul

lipsei notificării, respectiv a neinițierii procedurii administrative instituită

prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Or, se arată, la dosarul

cauzei au fost depuse (Dosar nr. 3026/2003 al Judecătoriei Reșița) notificările

nr. A și B/2002, formulate de intervenientul M.O.I., în consecință calea de atac

nefiind soluționată în limitele învestirii.

În rejudecare, Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 294 din 24 noiembrie 2009, a

respins apelul declarat de intervenientul M.O.I., continuat de moștenitorul M.E.

și de cesionara în drepturi a acestuia, B.O., împotriva sentinței civile nr. 1419

din 27 aprilie 2004, dată de Tribunalul Caraș-Severin.

Pentru a se pronunța,

astfel, instanța de trimitere a reținut în esență că intervenientul a urmat procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, în vederea obținerii măsurilor reparatorii pentru

cele două terenuri, înscrise în CF Reșița Română, formulând două notificări care

au fost soluționate prin dispoziții emise de entitatea învestită.

Acestei dispoziții au

fost menținute în mod irevocabil de către instanțele sesizate cu soluționarea contestațiilor

formulate în condițiile art. 25 din lege, o a doua cerere a intervenientului în

vederea obținerii măsurilor reparatorii în baza aceluiași act normativ, neputând

fi primită fără a se aduce atingere puterii lucrului judecat.

Astfel, conchide instanța,

cum intervenientul și-a întemeiat cererea în mod expres și repetat, pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, înțelegând să formuleze notificări pentru cele două terenuri

și să finalizeze procedurile administrative și contencioase prevăzute de lege, în

cauză, chiar dacă nu ne aflăm în prezența autorității de lucru judecat (nefiind

îndeplinită cerința identității de obiect) este evident însă că se impun cu putere

de lucru judecat concluziile irevocabile ale instanțelor anterior învestite cu soluționarea

contestațiilor la dispozițiile emise de entitățile ce au soluționat notificările.

Cum aceste hotărâri au

reținut că imobilele notificate nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, acestea sunt

prezumate, în mod absolut și irefragabil că exprimă adevărul, astfel că nu pot fi

repuse în discuție aceleași aspecte, deja tranșate irevocabil.

Împotriva acestei ultime

decizii au declarat recurs în termen legal atât reclamantul L.Ș., cât și B.O. în

calitate de cesionară a drepturilor litigioase aparținând atât reclamantului cât

și intervenientului M.E.

În recursul său, întemeiat

pe dispozițiile art. 312 alin. (1), (3) și (7) raportat la art. 315 alin. (1)

C. proc. civ., reclamantul critică hotărârile pronunțate în cauză, antamând strict

doar chestiuni de fapt legate de interpretarea probelor administrate și învederând

„opunerea sistematică” la executare a pârâților și imposibilitatea cumpărătorilor

de bună credință și respectiv a moștenitorilor acestora, de a reveni la situația

anterioară preluării abuzive a imobilelor ce au făcut obiectul judecății.

Recursul reclamantului

este inadmisibil.

Astfel, prin decizia

nr. 412 din 26 octombrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, dată în

ciclul procesual anterior, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de

reclamantul L.Ș. și intervenientul M.I.O., împotriva sentinței civile nr. 1419 din

27 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr. 6809/2003.

S-a reținut că prin dispozițiile

nr. X și Y din 30 noiembrie 2001, Primarul Municipiului Reșița a respins solicitările

celor doi pe considerentul că pentru unul din terenuri nu s-a făcut dovada calității

de persoană îndreptățită iar cel de-al doilea nu face obiect de reglementare al

Legii nr. 10/2001.

Cum, R.V., autoarea reclamantului,

a decedat la data de 12 noiembrie 2001, anterior emiterii dispozițiilor în cauză,

reclamantul L.Ș., ca legatar universal al acesteia, trebuia să continue demersul

notificatoarei și să atace aceste dispoziții iar nu să introducă o nouă acțiune

în justiție, în nume propriu, în cursul lunii aprilie 2003, prin care să conteste

refuzul autorităților de a-i acorda măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001 pentru terenurile în litigiu.

Prin urmare, s-a reținut

că în mod corect, prima instanță a respins, ca tardivă, contestația reclamantului

L.Ș.

Cu privire la situația

celuilalt apelant, I.O.M., s-a reținut că acesta a solicitat, de asemenea recunoașterea

beneficiului măsurilor reparatorii, în favoarea sa, pentru terenurile în cauză,

fără a face însă dovada că ar fi urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută

de Legea nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, atât sub

aspect procedural cât și substanțial.

De menționat că reclamantul

L.Ș., nu a atacat cu recurs susmenționata hotărâre.

Soluționând recursul declarat

împotriva deciziei din apel, de intervenientul M.O.I., continuat de moștenitorul

M.E. și de cesionara în drepturi a acestuia, B.O., instanța supremă, prin decizia

nr. 2440 din 4 martie 2009 a reținut că în mod greșit instanțele au dat un fine

de neprimire cererii formulată de intervenient, pe considerentul lipsei notificării,

în condițiile în care la dosarul cauzei s-au depus dovezile care atestă inițierea

procedurii administrative.

S-a statuat totodată asupra

menținerii celorlalte dispoziții ale deciziei recurate, privind soluția pronunțată

de instanță cu privire la apelul declarat de reclamantul L.Ș. a cărui calitate procesuală

a fost preluată de aceiași cesionară, B.O.

În consecință, în acord

cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de trimitere s-a pronunțat

doar asupra apelului formulat de intervenient, împotriva sentinței civile nr. 1419

din 27 aprilie 2004 a Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă.

Potrivit textului mai

sus citat, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor dezlegate,

precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Or, cum apelul declarat

de reclamant a primit o soluționare irevocabilă, acesta nu mai poate face obiectul,

unor noi dezbateri, în prezentul recurs, fără ca prin aceasta să se aducă atingere

puterii lucrului judecat.

Întemeindu-și calea extraordinară

de atac, pe aceleași dispoziții, ale art. 312 alin. (1), (3) și (7) coroborat cu

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., B.O. critică ultima hotărâre dată în apel, pe

considerentul că instanța de control judiciar nu a ținut cont de recomandările instanței

superioare și nu a analizat judicios situația de fapt și de drept, urmare căreia

ar fi trebuit să constate că recurenta (ca efect al cesiunii drepturilor litigioase)

este singurul proprietar de drept, atestat prin înscrisuri autentice a căror valabilitate

nu a fost contestată.

Recursul este nefondat,

în considerarea argumentelor ce succed.

Așa cum s-a arătat mai

sus, urmare casării cu trimitere spre rejudecare, dispusă de instanța supremă, Curtea

de Apel a avut de analizat cererea formulată de intervenientul M.O.I., din perspectiva

inițierii de către acesta a procedurii administrative, prevăzută de Legea nr. 10/2001,

respectiv a formulării notificărilor, prin care s-a solicitat restituirea cotei

indivize de ½ din terenurile în litigiu.

Conformându-se îndrumărilor

instanței supreme și analizând conținutul cererilor depuse la dosar de intervenient,

Curtea de Apel a reținut că prin notificările formulate, acesta a vizat imobilele

înscrise în CF  Reșița Română, nr. top AA și nr. top BB.

Cât privește terenul înscris

în primul nr. topografic, s-a reținut corect că petentul nu a făcut dovada preluării

abuzive de către stat a imobilului solicitat, iar prin sentința civilă nr. 644 din

3 martie 2005 a Tribunalului Caraș-Severin, a fost respinsă irevocabil contestația

formulată împotriva dispoziției din 13 septembrie 2004, ce viza această suprafață.

Și dispoziția din 11 ianuarie

2005, a Primarului Municipiului Reșița, prin care s-a respins notificarea intervenientului

pentru terenul din cel de-al 2-lea nr. topografic - cu motivarea că nemișcătorul

nu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât preluarea s-a făcut prin Legea nr.

58/1974 - a fost supusă cenzurii instanței care (prin sentința nr. 1979 din 26 iunie

2006 a Tribunalului Caraș-Severin) a respins contestația, menținând dispoziția atacată.

În consecință, în mod

corect instanța de control judiciar a reținut că aceste hotărâri judecătorești,

se impun, în baza puterii lucrului judecat, nemaiputând fi primite alte cereri care

să aibă ca obiect obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege pentru aceleași

imobile, ce au făcut obiectul unor alte judecăți și respectiv al unor statuări irevocabile

date de alte instanțe.

Ca atare, nu există niciun

motiv pentru a se reține că instanța de trimitere nu ar fi ținut cont de problemele

de drept dezlegate și respectiv de îndrumările date prin decizia de casare a instanței

supreme, conform cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Așa fiind, în considerarea

celor ce preced, recursul declarat de reclamant se privește ca inadmisibil, în timp

ce recursul intervenientei urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil

recursul declarat de reclamantul L.Ș. împotriva deciziei nr. 294 din 24 noiembrie

2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de intervenienta B.O. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 aprilie 2011.