ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2380/2011

Asupra recursului constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin

la 17 iunie 2009, reclamanții H.O.C. și

L.P. au solicitat anularea dispoziției nr. XXX/2003 și a adresei din 15 mai 2009

emise de Primarul Municipiului Reșița și obligarea pârâtului de a emite o nouă dispoziție

cu atribuirea în echivalent bănesc a contravalorii bunurilor imobile preluate abuziv

de stat.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința

nr. 1512 din 9 decembrie 2009

a

respins acțiunea formulată de reclamanții H.O. și L.P. împotriva pârâtului Municipiul

Reșița prin Primar.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a constatat că la 14 februarie 2002, C.S.O. a formulat în nume propriu, în calitate

de moștenitor și în temeiul Legii nr. 10/2001, notificări, prin care a solicitat

să i se acorde despăgubiri bănești pentru imobilele înscrise în CF X Reșița Română,

CF Y Reșița Română, CF Z Reșița Română și CF W Reșița Română.

Întrucât notificatorul nu a făcut dovada

calității sale de moștenitor după proprietarii tabulari ai imobilelor precizate

și nici nu a depus acte de stare civilă, deși pârâtul i-a solicitat acest lucru,

s-au emis dispoziții de respingere a cererilor, constatându-se lipsa calității de

persoană îndreptățită.

Deși dispozițiile nr. YYY din 02 octombrie

2003, nr. XXX din 02 octombrie 2003, nr. ZZZ din 02 octombrie 2003 și nr. AAA din

02 octombrie 2003 au fost comunicate petentului la adresa indicată în notificări,

acesta nu a înțeles să le conteste în termenul legal de 30 de zile, atacarea dispoziției

nr. XXX/2003.

În justiție realizându-se după aproximativ

6 ani de către reclamanții H.O. și L.P., care au solicitat și repunerea în termenul

de contestație motivat de faptul că numitul C.S.O. nu le-a comunicat niciodată dispoziția

menționată.

Tribunalul a reținut că din actele depuse,

chiar dacă petentul C.S.O. nu a reușit să-și probeze calitatea de moștenitor, pârâtul

nu avea cum să cunoască faptul că reclamanții sunt adevărații moștenitori și că

notificatorul este doar fiul reclamantei H.O.

Nu a fost primită susținerea reclamanților

potrivit căreia C.S.O. ar fi fost mandatarul acestora, întrucât nu a fost depusă

o procură în acest sens, iar cea autentificată din 29 septembrie 2008 nu a fost

luată în considerare, întrucât nu a existat la data formulării notificărilor.

În raport de dispozițiile art. 23 din Legea

nr. 10/2001 și având în vedere că reclamanții nu au formulat nicio notificare în

termen în temeiul legii speciale de reparație, nici personal și nici prin mandatar,

tribunalul a constatat că aceștia nu pot pretinde comunicarea dispoziției primarului.

Ținând cont și de prevederile art. 22

alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare,

tribunalul a considerat acțiunea reclamanților ca inadmisibilă, întrucât se contestă

o dispoziție ce nu li se adresează, atâta timp cât nu au formulat notificare.

Cu privire la cererea reclamanților de

repunere în termen, Tribunalul a apreciat-o ca nefondată, întrucât aceștia nu au

reușit să dovedească că dispoziția emisă de primar trebuia să le fie comunicată,

astfel încât anularea dispoziției a fost solicitată tardiv și de persoane fără calitate

procesuală activă.

Referitor la adresa din 15 mai 2009, a

cărei anulare s-a cerut, prima instanță a constatat că nu are caracterul unei dispoziții

emisă în baza Legii nr. 10/2001 ci este un act administrativ, un răspuns al pârâtului

la o solicitare a reclamanților, ce nu poate face obiectul unei acțiuni formulate

în temeiul legii speciale de reparație.

Soluția primei instanțe a fost menținută

de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 141/A din 11 mai 2010,

prin care s-a respins apelul

declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului.

S-a reținut de către instanța de apel că

imobilele care au făcut obiectul notificărilor nr. A, B, C și D/2002 au aparținut

antecesorilor reclamanților. Instanța de apel a constatat că în notificările precizate,

prin care C.O.S. a solicitat restituirea prin echivalent bănesc a imobilelor, nu

s-a precizat calitatea în care notificatorul a întreprins respectivele demersuri.

Având în vedere că numitul C.O.S. nu putea

acționa în nume propriu câtă vreme, potrivit principiului proximității gradului

de rudenie, foștii proprietari aveau ca descendenți în viață, în linie dreaptă,

pe reclamanții în cauză, rezultă că acesta s-a comportat în procedura administrativă

ca mandatar al reclamanților sau cel puțin al mamei sale H.O.C.

Astfel, Curtea a constatat că deși reclamanții

au avut dreptate atunci când au susținut că este un act consensual contractul de

mandat (de reprezentare) și deci că este valabil și în absența unui înscris care

să-l constate, acest lucru este valabil doar între părțile contractante (care pot

dovedi prin orice mijloace de probă existența și întinderea acestui mandat) nu și

față de terți cărora trebuie să le fie cunoscute aceste date pentru a le fi opozabile.

Din moment ce reclamanții au afirmat că

notificatorul a acționat în calitate de mandatar al lor (calitate pe care i-au confirmat-o

ulterior prin procura autentică din 2008) și pentru că acesta nu a formulat contestația

în termenul legal, instanța de apel nu a admis cererea reclamanților de repunere

în termen.

Din această perspectivă, spre deosebire

de tribunal, Curtea a constatat că în calitatea lor de mandanți, reclamanții justifică

calitatea procesual activă (prin acțiunea formulată în nume propriu ei renunțând

implicit la mandatul acordat lui C.O.S.), însă pentru că termenul prescris de lege

pentru contestarea dispozițiilor emise de primar a expirat în perioada în care acesta

se afla sub puterea mandatului acordat și pentru că mandatarul nu a acționat la

timp în justiție, efectele nerespectării acestei proceduri s-au produs, potrivit

art. 1532 C. civ., în persoana mandanților (reclamanților) a căror contestație apare

ca tardivă.

Astfel, s-a constatat că dreptul de a acționa

în instanță s-a născut la data de 3 octombrie 2003 când mandatarului i-au fost comunicate

dispozițiile de respingere a notificărilor, iar nu la data comunicării adresei din

15 mai 2009 care nu reprezintă decât un răspuns la o sesizare și care nu poate constitui,

din punct de vedere juridic, un motiv pentru repunerea reclamanților în termenul

de contestare a dispozițiilor, comunicate în urmă cu aproape 6 ani înainte de introducerea

acțiunii.

Împotriva acestei ultime decizi au declarat

recurs reclamanții H.O.C. și L.P.,

solicitând

admiterea acestuia, modificarea hotărârilor pronunțate în cauză și anularea actelor

de dispoziție ale Primarului Municipiului Reșița, cu obligarea acestuia de a emite

dispoziție de acordare a drepturilor în echivalent asupra tuturor imobilelor solicitate

a fi restituite.

Au arătat că notificarea pentru solicitarea

de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a făcut de către fiul reclamantei

H.O. și nepotul de soră al reclamantului L.P., care însă inițial nu a avut mandat

autentificat notarial, iar decizia primarului nu a ajuns în posesia recurenților.

Au precizat că din eroare mandatarul a formulat cererea ca moștenitor legal, deși

autoarea sa este în viață și că ulterior s-a revenit la primărie în vederea emiterii

unei dispoziții pe numele celor doi beneficiari ai Legii nr. 10/2001, depunându-se

toate actele necesare referitoare la calitatea de moștenitori și la imobilele revendicate.

Deși s-a recunoscut că numitul C.S. nu

a avut mandat autentificat decât în 2008, contestația a fost considerată tardivă

cu toate că recurenții nu au primit dispozițiile emise de primar. Au considerat

că în mod nelegal s-a constatat că nu s-a formulat notificare, deși corect era ca

greșeala mandatarului să fie îndreptată, pentru ca recurenții să poată beneficia

de prevederile legii speciale de reparație, fără să se profite de necunoașterea

de către aceștia a modalității de valorificare a drepturilor.

Recursul reclamanților este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în considerarea

argumentelor ce succed.

Referitor la nemotivarea în drept a recursului,

invocată prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Municipiul Reșița prin Primar,

se reține că nu poate fi primită.

Astfel, deși în mod formal, recursul nu

este întemeiat pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., dezvoltarea motivelor recursului

face posibilă încadrarea acestora în cele prevăzute de textul de lege, reținându-se

faptul potrivit căruia critica de nelegalitate vizează aspectul că numitul C.S.O.

a acționat cu depășirea limitelor mandatului.

Nu poate fi primită însă susținerea că

această abordare din partea mandatarului s-a făcut din eroare, căci nimeni nu se

poate prevala, în susținerea intereselor sale, de propria-i culpă, potrivit principiului

de drept nemo auditurpropriam turpitudinem attegans.

Prin Legea nr. 10/2001, cu modificările

și completările ulterioare, la art. 3, a fost reglementată categoria persoanelor

îndreptățite, în înțelesul legii, la măsuri reparatorii constând în restituire în

natură sau, după caz, prin echivalent, stipulându-se la lit. a) că acestea sunt

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv sau,

potrivit art. 4 alin. (2) din lege, moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor

îndreptățite.

Se reține totodată că persoanele îndreptățite

la restituire sunt cele care pot formula și notificare în temeiul legii speciale

de reparație.

Or, în speță, numitul C.O.S. a acționat

în nume propriu și a formulat notificarea în calitate de moștenitor, fără a specifica

că acționează în calitate de mandatar, după cum reiese cu claritate din actele dosarului.

Din acest punct de vedere, prin prisma

dispozițiilor legale menționate, se constată că numitul C.O.S. nu putea formula

notificarea în nume propriu, întrucât, după cum a reținut și instanța de apel, foștii

proprietari aveau ca descendenți în viață, pe reclamanții H.O.C. și L.P., persoane

care potrivit dispozițiilor legale aveau calitatea de persoane îndreptățite.

Se reține totodată că în conformitate cu

dispozițiile art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția

motivată se comunică în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării.

Cum în cauza dedusă judecății, C.O.S. a

formulat notificarea în nume propriu, ca moștenitor, era firesc ca în aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 să-i fie comunicată dispoziția emisă, la adresa

indicată, de la data respectivei comunicări începând să curgă termenul pentru atacarea

acesteia în justiție.

Cu privire la mandat, se reține că deși

acesta este, de regulă, un contract consensual, procura, ca instrumentam, fiind

înscrisul în care se enumera actele juridice care urmează să fie îndeplinite de

mandatar în numele mandatului, trebuie redactată în forma scrisă pentru ca terții

să poată fi în măsură să verifice limitele în care mandatarul poate acționa în numele

mandantului.

Obligațiile mandatarului izvorâte dintr-un

contract de mandat, potrivit dispozițiilor C. civ., constă în executarea mandatului

ce i-a fost încredințat și în aceea de a da socoteală și a remite mandantului tot

ceea ce a primit pentru executarea sarcinilor.

Or în speță, ulterior formulării notificărilor

și emiterii dispozițiilor, s-a confirmat mandatul, împrejurare care reiese atât

din afirmația reclamanților potrivit căreia din eroare C.O.S. a formulat cererea

în nume propriu, cât și din procura autentificată în anul 2008, astfel încât și

sub acest aspect comunicarea dispozițiilor către mandatar apare ca legală.

Pentru aceste considerente, recursul reclamanților

se privește ca nefondat, urmând a fi respins ca atare, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții H.O.C. și L.P. împotriva deciziei nr. 141/A din 11 mai 2010 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

martie 2011.