ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1330/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 5 octombrie 2007 SC A.T. Tormac SRL din localitatea Tormac județul Timiș a formulat contestație la executare împotriva titlului executoriu și somației de plată înregistrată cu nr. 6132 din 18 septembrie 2007 emise de A.D.S. București solicitând anularea măsurilor dispuse de către intimată, a executării silite inițiate în temeiul titlului executoriu indicat, inclusiv anularea titlului executoriu și efectelor acestuia. Temeiul de drept al contestației a fost indicat a fi art. 44 și urm. din O.U.G. nr. 51/1998 modificată, coroborate cu art. 399 și urm. C. proc. civ.

Contestatoarea a arătat că, după mai multe comunicări succesive, la data de 25 septembrie 2007, i-a fost comunicat titlul executoriu respectiv contractul de concesiune nr. 11 din 3 iunie 2002 care constata soldul creanței în valoare de 91.235,99 lei reprezentând redevența în sumă de 40.591,18 lei și penalități de întârziere în sumă de 50.644,81 lei, fiind somată în temeiul dispozițiile art. 58 din O.U.G. nr. 51/1998 să achite creanța în termen de 5 zile de la primirea comunicării, respectiv a adresei 61372 din 18 septembrie 2007. A arătat în continuare că la data încheierii contractului menționat părțile nu au înțeles să-i confere acestuia, pe cale convențională caracterul de titlu executoriu, iar potrivit Legii nr. 190/2004 acest contract nu poate fi titlu executoriu întrucât legea nu retroactivează, calitatea de titlu executoriu al contractelor de concesiune fiind conferită doar contractelor care au fost încheiate ulterior promulgării legii.

Pe fondul litigiului a arătat că în contractul de concesiune părțile nu au prevăzut expres posibilitatea ca penalitățile de întârziere să depășească debitul de bază invocând dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 și a contestat caracterul cert și lichid al creanței așa încât conform art. 44 din O.U.G. nr. 51/1998 nu poate avea loc o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile. în cauză a fost administrată proba cu înscrisuri și expertiza contabilă având ca obiectiv stabilirea cuantumului sumei datorate de contestatoare.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis contestația la executare, a anulat toate actele și formele de executare efectuate de intimată împotriva contestatoarei în baza somației de plată nr. 61372 din 18 septembrie 2007 și a obligat-o pe intimată să plătească cheltuieli de judecată în cuantum de 3.566,30 lei, așa cum rezultă din sentința comercială nr. 95 din 4 iunie 2008. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că Legea nr. 190/2004 nu-și poate produce efectele pentru trecut, fără a fi încălcat principiul general al neretroactivității legii civile, astfel că în temeiul acestui act normativ contractul de concesiune încheiat între părți în anul 2002 nu poate constitui titlu executoriu, că nu se poate confunda contractul ca act juridic, guvernat de legea existentă la momentul încheierii lui, cu efectele contractului, respectiv obligația de plată și că nu se poate aprecia caracterul executoriu al unui act juridic în funcție de normele juridice existente la data exigibilității creanței.

In temeiul art. 274 C. proc. civ. intimata a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată. Intimata A.D.S. București a formulat recurs împotriva sentinței comerciale invocată mai sus, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestației la executare. Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ., art. 304 1 C. proc. civ., O.U.G. nr. 51/1998 republicată, O.U.G. nr. 64/2005, Legea nr. 190/2004, contractul de concesiune nr. 183/2000. A susținut în recursul său că o contestație la executare nu poate fi întemeiată decât pe vicii și nelegalități ale actelor de executare ulterioare actelor ce se execută, situație în care nu ne aflăm, pentru că executarea s-a început în temeiul unor acte normative respectiv O.U.G.

nr. 64/2005 și O.U.G. nr. 51/1998 cu modificările și completările ulterioare precum și Legea nr. 64/1994 cu modificările și completările ulterioare. A invocat de asemenea dispozițiile art. 399 C. proc. civ. privind netemeinicia contestației la executare. Un alt motiv invocat de recurentă constă în faptul că A.D.S. este în drept să obțină îndeplinirea obligațiilor asumate de către contestatoare în temeiul contractului de concesiune nr. 11/2002 aceasta neputând produce dovezi pentru a demonstra plata redevenței datorate în temeiul contractului. Pe fondul contestației a arătat că executarea a fost pornită în baza O.U.G. nr. 64/2005 și O.U.G. nr. 51/1998 și a principiului disponibilității procesuale, așa încât recurenta a întocmit și comunicat somația de plată a sumei datorate în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de concesiune nr. 11/2002; că potrivit art. 374 1 C. proc.

civ.

înscrisurile cărora legea le recunoaște caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără investirea cu formulă executorie astfel că actele de executare efectuate de recurentă sunt în deplină concordanță cu legile în vigoare neexistând nici o cauză de nelegalitate care ar putea duce la anularea lor; că Legea nr. 190/2004 nu distinge în raport de momentul când a luat naștere raportul juridic și nici nu aduce vreo atingere drepturilor și obligațiilor părților definitiv stabilite sub imperiul altei legi și având în vedere că dispozițiile legale referitoare la executarea silită cu caracter public nu se poate considera că asupra acestora prevalează legea privată a contractului, astfel că art. 3 din Legea nr. 190/2004 se aplică și efectelor nerealizate ale contractului încheiat anterior, fiind norme de procedură de imediată aplicare, neavând relevanță legea sub imperiul căreia s-a născut raportul de drept pe care se fundamentează și neputând fi restrânsă sfera de aplicare asupra anumitor contracte în funcție de data când aceasta a fost încheiată, astfel că legea nefacând nicio distincție între contractele de concesiune încheiate anterior și cele încheiate ulterior apariției acesteia,

nici noi nu putem face o astfel de distincție conform principiului ubi lex non distinquit nec nos distinquere dehemus . A invocat în acest sens sentința comercială nr. 71/2007 al Curții de Apel București, secția a VI comercială, și principiul tempus regit actum potrivit căruia un raport juridic civil produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii lor, precum și caracteristica esențială a contractului de concesiune, executare succesivă, arătând că în mod greșit instanța de fond a interpretat dispozițiile legale. Analizând cererea de recurs Curtea consideră că dezvoltarea motivelor astfel cum au fost formulate de către recurentă face posibilă încadrarea acestora în art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., potrivit căruia hotărârea poate fi modificată când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și constată că recursul este neîntemeiat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 78 din Constituția României „Legea se publică în Monitorul oficial al României și intră în vigoare la 5 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută de textul ei". Aplicarea legii în timp este guvernată de principiile neretroactivității legii civile noi și aplicării imediate a legii civile noi, care se presupun și se completează reciproc.

Principiul neretroactivității legii civile este regula juridică conform căreia legea se aplică numai situațiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei nu și situațiilor anterioare, Constituția dispunând în art. 15 alin. (2) în sensul că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, legislativ acest principiu fiind consacrat expres în art. 1 C. civ., potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă". Principiul aplicării imediate a legii noi, care presupune și completează principiul neretroactivității, constituie regula potrivit căreia legea nouă, de îndată ce a fost adoptată, se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi și ca regulă de interpretare este consacrată de art. 978 C. civ.

în sensul că legea trebuie interpretată în sensul aplicării, iar nu în sensul neaplicării. Ca urmare legea nu are putere retroactivă, însă ea trebuie aplicată imediat, astfel că o situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum . Interpretarea actului juridic în opinia recurentei în sensul că Legea nr. 190/2004 se aplică și situațiilor juridice produse înainte de adoptarea acesteia, astfel că titlul executoriu este dat prin lege și că în mod corect s-a început executarea silită în virtutea dispozițiilor O.U.G. nr. 64/2005 și O.U.G.

nr. 51/1998, este eronată pentru că dacă am aplica dispozițiile Legii nr. 190/2004 situațiilor produse înainte de adoptarea ei ar însemna pe de o parte să nesocotim legea aplicabilă la acel moment adică la data de 3 iunie 2002 când a fost încheiat contractul de concesiune, situație fată de care sancțiunea aplicată ar fi nulitatea actului încheiat, pe de altă parte acest mod de interpretare ar crea nesiguranța în circuitul civil și neîncrederea în lege. În același sens este de precizat că nici o lege nu poate să prevadă o dispoziție privind aplicarea ei retroactivă, rară ca aceasta să nu fie neconstituțională, motiv pentru care, cu atât mai mult, nu se poate pe cale de interpretare să se ajungă la concluzia că o dispoziție din legea nouă să fie aplicabilă pentru trecut.

În ceea ce privește motivarea întemeiată pe principiul ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus recurenta se află din nou într-o eroare atâta vreme cât aplicarea legii în timp este guvernată de principiul neretroactivității care obligă ca legea nouă să se aplice numai pentru viitor astfel că nu se poate reține că dacă legea nu distinge cu privire la aplicarea ei în timp, legea nouă poate fi aplicată și pentru trecut și pentru viitor. O astfel de interpretare ar conduce la încălcarea principiului neretroactivității legii ceea ce ar determina în final nulitatea actelor juridice încheiate cu nerespectarea acestui principiu.

Se constată deci că validitatea contractelor de concesiune se apreciază potrivit condițiilor stabilite în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 190/2004 potrivit căruia „contractele de concesiune a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate cu A.D.S., constituie titlu executoriu pentru plata redevenței, la termenele și modalitățile stabilite în contracte" și cum contractul de concesiune nr. 11/2002 a fost încheiat anterior adoptării Legii nr. 190/2004, acestuia nu-i pot fi aplicate decât condițiile legii aplicabile la momentul încheierii lui și nicidecum dispozițiile Legii nr. 190/2004, contractul de concesiune mai sus menționat neputând fi titlu executoriu.

In acest context motivele invocate de recurentă în susținerea legalității emiterii actelor de executare fundamentate pe existența contractului de concesiune nr. 11/2002 ca titlu executoriu, nu pot fi reținute, urmând a fi respinse, Curtea constatând că în mod corect prima instanță a aplicat dispozițiile art. 44 din O.G. nr. 51/1998 și art. 399 C. proc. civ., analizând apărările pe fond ale contestatoarei și reținând că nu se poate aprecia caracterul executoriu ale unui act juridic în funcție de normele juridice existente la data exigibilității creanței, ci la data încheierii actului, moment la care nu exista o lege care să confere contractului nr. 11/2002 caracterul de titlu executoriu. In aceste împrejurări se constată că instanța de fond corect a interpretat actul dedus judecății și a aplicat dispozițiile O.U.G.

nr. 64/2005, O.U.G. nr. 51/1998, precum și Legea nr. 190/2004, astfel că hotărârea atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii iar decizia împotriva căreia a fost declarat recursul se află la adăpost de orice critică. Reținând că motivele invocate de recurentă sunt nefondate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul. Cheltuielile de judecată solicitate de intimată constând în contravaloarea cheltuielilor de deplasare nu se acordă întrucât din examinarea copiilor facturilor fiscale se constată că deplasarea s-a efectuat anterior termenelor de judecată, respectiv la data de 19 ianuarie 2009 și 4 mai 2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E CI D E

Respinge recursul declarat de pârâta A.D.S. București împotriva sentinței comerciale nr. 95 din 4 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2009