ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1330/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1330/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

La data de 5 octombrie 2007 SC A.T.

Tormac SRL din localitatea Tormac județul Timiș a

formulat contestație la executare împotriva titlului executoriu și somației de

plată înregistrată

cu nr. 6132 din 18 septembrie 2007 emise de A.D.S.

București solicitând anularea măsurilor dispuse de către intimată, a executării

silite inițiate în temeiul titlului executoriu indicat, inclusiv anularea

titlului executoriu și efectelor acestuia. Temeiul de drept al contestației a

fost indicat a fi art. 44 și urm. din O.U.G. nr. 51/1998 modificată, coroborate

cu art. 399 și urm. C. proc. civ.

Contestatoarea a arătat că, după mai multe comunicări

succesive, la data de 25 septembrie 2007, i-a fost comunicat titlul executoriu

respectiv contractul de concesiune nr. 11 din 3 iunie 2002 care constata soldul

creanței în valoare de 91.235,99 lei reprezentând redevența în sumă de

40.591,18 lei și penalități de întârziere în sumă de 50.644,81 lei, fiind

somată în temeiul dispozițiile art. 58 din O.U.G. nr. 51/1998 să

achite creanța în termen de 5 zile de la primirea

comunicării, respectiv a

adresei 61372 din 18 septembrie 2007. A arătat

în continuare că la data încheierii contractului menționat părțile nu au

înțeles să-i confere

acestuia, pe cale

convențională caracterul de titlu executoriu, iar potrivit

Legii nr.

190/2004 acest contract nu poate fi titlu executoriu întrucât legea nu

retroactivează, calitatea de titlu executoriu al contractelor de concesiune

fiind conferită doar contractelor care au fost încheiate ulterior promulgării

legii. Pe fondul litigiului a arătat că în contractul de concesiune părțile nu

au prevăzut expres posibilitatea ca penalitățile de

întârziere să depășească debitul de bază invocând dispozițiile art. 4

alin. (3)

din Legea nr. 469/2002 și

a contestat caracterul cert și lichid al creanței așa

încât conform art.

44 din O.U.G. nr. 51/1998 nu poate avea loc o urmărire asupra bunurilor mobile

sau imobile.

în cauză a fost administrată proba cu înscrisuri și

expertiza contabilă având ca obiectiv stabilirea cuantumului sumei datorate de

contestatoare.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a

admis contestația la executare, a anulat toate actele și formele de executare

efectuate de intimată împotriva contestatoarei în baza somației de plată nr.

61372 din 18 septembrie 2007 și a obligat-o pe intimată să plătească cheltuieli

de judecată în cuantum de 3.566,30 lei, așa cum rezultă din sentința comercială

nr. 95 din 4 iunie 2008.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că

Legea nr. 190/2004 nu-și poate produce efectele pentru trecut, fără a fi

încălcat principiul general al neretroactivității legii civile, astfel că în

temeiul

acestui act normativ contractul de

concesiune încheiat între părți în anul

2002 nu poate constitui titlu

executoriu, că nu se poate confunda contractul ca act juridic, guvernat de

legea existentă la momentul încheierii lui, cu efectele contractului, respectiv

obligația de plată și că

nu se poate

aprecia caracterul executoriu al unui act juridic în funcție de

normele

juridice existente la data exigibilității creanței.

In temeiul art. 274 C. proc. civ. intimata a fost obligată

la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata A.D.S. București a formulat recurs

împotriva sentinței comerciale invocată mai sus, solicitând admiterea

recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii ca

neîntemeiată a contestației la executare.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art.

299 și urm. C. proc. civ., art. 304

1

C. proc. civ., O.U.G. nr.

51/1998 republicată, O.U.G. nr. 64/2005, Legea nr. 190/2004, contractul de

concesiune nr. 183/2000.

A susținut în recursul său că o contestație la

executare nu poate fi

întemeiată decât pe

vicii și nelegalități ale actelor de executare ulterioare

actelor ce se

execută, situație în care nu ne aflăm, pentru că executarea s-a început în

temeiul unor acte normative respectiv O.U.G. nr. 64/2005 și O.U.G. nr. 51/1998

cu modificările și completările ulterioare precum și Legea nr. 64/1994 cu

modificările și completările ulterioare. A invocat de asemenea dispozițiile

art. 399 C. proc. civ. privind netemeinicia contestației la executare.

Un alt motiv invocat de recurentă constă în faptul că

A.D.S. este în

drept să obțină îndeplinirea

obligațiilor asumate de către contestatoare în

temeiul contractului de concesiune nr. 11/2002 aceasta neputând produce

dovezi

pentru a demonstra plata redevenței datorate în temeiul contractului.

Pe fondul contestației a arătat că executarea a fost

pornită în baza O.U.G. nr. 64/2005 și O.U.G. nr. 51/1998 și a principiului disponibilității

procesuale, așa încât recurenta a întocmit și comunicat somația de plată a

sumei datorate în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de

concesiune nr. 11/2002; că potrivit art. 374

1

C. proc. civ.

înscrisurile cărora legea le recunoaște caracterul de titlu executoriu sunt

puse în executare fără investirea cu formulă executorie astfel că actele

de executare efectuate de recurentă sunt în

deplină concordanță cu legile

în vigoare neexistând nici o cauză de

nelegalitate care ar putea duce la anularea lor; că Legea nr. 190/2004 nu

distinge în raport de momentul când a luat naștere raportul juridic și nici nu

aduce vreo atingere drepturilor și obligațiilor părților definitiv stabilite

sub imperiul altei legi și având în vedere că dispozițiile legale referitoare

la executarea silită cu caracter public nu se poate considera că asupra

acestora prevalează legea privată a contractului, astfel că art. 3 din Legea

nr. 190/2004 se aplică și efectelor nerealizate ale contractului încheiat

anterior, fiind norme de procedură de imediată aplicare, neavând relevanță

legea sub imperiul căreia s-a născut raportul de drept pe care se fundamentează

și neputând fi restrânsă sfera de aplicare asupra anumitor contracte în funcție

de data când aceasta a fost încheiată, astfel că legea nefacând nicio

distincție între contractele de concesiune încheiate anterior și cele încheiate

ulterior apariției acesteia, nici noi nu putem face o astfel de distincție

conform principiului

ubi lex non distinquit nec

nos distinquere dehemus

.

A invocat în acest sens sentința comercială

nr. 71/2007 al Curții de Apel București, secția a VI comercială, și principiul

tempus

regit actum

potrivit căruia un raport juridic civil produce acele efecte

care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii lor, precum

și caracteristica esențială a contractului de concesiune, executare succesivă,

arătând că în mod greșit instanța de fond a interpretat dispozițiile legale.

Analizând cererea de recurs Curtea consideră că

dezvoltarea motivelor astfel cum au fost formulate de către recurentă face

posibilă încadrarea acestora în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia

hotărârea poate fi modificată când instanța, interpretând greșit actul juridic

dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. când hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii și constată că recursul este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 78 din Constituția României „Legea se

publică în Monitorul oficial al României și intră în vigoare la 5 zile de la

data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută de textul ei".

Aplicarea legii în timp este guvernată de principiile

neretroactivității legii civile noi și aplicării imediate a legii civile noi,

care se presupun și se completează reciproc.

Principiul

neretroactivității legii civile este regula juridică conform

căreia legea se aplică numai situațiilor ce se ivesc în practică după

adoptarea ei nu și situațiilor anterioare, Constituția dispunând în art. 15

alin. (2) în sensul că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii

penale sau contravenționale mai favorabile, legislativ acest principiu fiind

consacrat expres în art. 1 C. civ., potrivit căruia „Legea dispune numai pentru

viitor; ea n-are putere retroactivă".

Principiul aplicării imediate a legii noi, care presupune

și

completează principiul

neretroactivității, constituie regula potrivit căreia legea nouă, de îndată ce

a fost adoptată, se aplică tuturor situațiilor ivite

după intrarea ei în

vigoare, excluzând aplicarea legii vechi și ca regulă de interpretare este

consacrată de art. 978 C. civ. în sensul că legea trebuie interpretată în

sensul aplicării, iar nu în sensul neaplicării.

Ca urmare legea nu are putere retroactivă, însă ea trebuie

aplicată imediat, astfel că o situație juridică produce acele efecte care sunt

prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată

în adagiul

tempus regit actum

.

Interpretarea actului juridic în opinia recurentei în

sensul că Legea nr. 190/2004 se aplică și situațiilor juridice produse înainte

de adoptarea acesteia, astfel că titlul executoriu este dat prin lege și că în

mod corect s-a început executarea silită în virtutea dispozițiilor O.U.G. nr.

64/2005 și O.U.G. nr. 51/1998, este eronată pentru că dacă am aplica

dispozițiile Legii nr. 190/2004 situațiilor produse înainte de adoptarea ei ar

însemna pe de o parte să nesocotim legea aplicabilă la acel moment adică la

data de 3 iunie 2002 când a fost încheiat contractul de concesiune, situație

fată de care sancțiunea aplicată ar fi nulitatea actului încheiat, pe de altă

parte acest mod de interpretare ar crea nesiguranța în circuitul civil și

neîncrederea în lege.

În același sens este de

precizat că nici o lege nu poate să prevadă o

dispoziție

privind aplicarea ei retroactivă, rară ca aceasta să nu fie neconstituțională,

motiv pentru care, cu atât mai mult, nu se poate pe cale de interpretare să se

ajungă la concluzia că o dispoziție din legea nouă să fie aplicabilă pentru

trecut.

În ceea ce privește motivarea întemeiată pe principiul ubi

lex non distinquit nec nos distinquere debemus

recurenta se află din nou

într-o eroare atâta vreme cât aplicarea legii în timp este guvernată de

principiul neretroactivității care obligă ca legea nouă să se aplice numai

pentru viitor astfel că nu se poate reține că dacă legea nu distinge cu privire

la aplicarea ei în timp, legea nouă poate fi aplicată și pentru trecut și

pentru viitor. O astfel de interpretare ar conduce la încălcarea principiului

neretroactivității legii ceea ce ar determina în final nulitatea actelor

juridice încheiate cu nerespectarea acestui principiu.

Se constată deci că validitatea contractelor de concesiune

se

apreciază potrivit condițiilor stabilite

în conformitate cu art. 3 din Legea nr.

190/2004 potrivit căruia

„contractele de concesiune a terenurilor cu

destinație

agricolă, încheiate cu A.D.S., constituie

titlu executoriu pentru plata

redevenței, la termenele și modalitățile

stabilite

în contracte" și cum contractul de concesiune nr. 11/2002 a fost

încheiat

anterior adoptării Legii nr. 190/2004, acestuia nu-i pot fi aplicate decât

condițiile legii aplicabile la momentul încheierii lui și nicidecum

dispozițiile Legii nr. 190/2004, contractul de

concesiune mai sus menționat

neputând fi titlu executoriu.

In acest context motivele invocate de recurentă în

susținerea legalității emiterii actelor de executare fundamentate pe existența

contractului de concesiune nr. 11/2002 ca titlu executoriu, nu pot fi

reținute, urmând a fi respinse, Curtea constatând

că în mod corect prima

instanță a aplicat dispozițiile art. 44 din O.G.

nr. 51/1998 și art. 399 C. proc. civ., analizând apărările pe fond ale

contestatoarei și reținând că nu se poate aprecia caracterul executoriu ale

unui act juridic în funcție de normele juridice existente la data

exigibilității creanței, ci

la data

încheierii actului, moment la care nu exista o lege care să confere

contractului

nr. 11/2002 caracterul de titlu executoriu.

In aceste împrejurări se constată că instanța de fond

corect a interpretat actul dedus judecății și a aplicat dispozițiile O.U.G. nr.

64/2005, O.U.G. nr. 51/1998, precum și Legea nr. 190/2004, astfel că hotărârea

atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii iar decizia

împotriva căreia a fost declarat recursul se află la adăpost de orice critică.

Reținând că motivele invocate de recurentă sunt nefondate,

în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul. Cheltuielile de

judecată solicitate de intimată constând în contravaloarea cheltuielilor de

deplasare nu se acordă întrucât din examinarea copiilor facturilor fiscale se

constată că deplasarea s-a efectuat anterior termenelor de judecată, respectiv

la data de 19 ianuarie 2009 și 4 mai 2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E CI D E

Respinge recursul declarat de pârâta A.D.S. București

împotriva sentinței comerciale nr. 95 din 4 iunie 2008 a Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2009