ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2004/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: V.M. a formulat în contradictoriu cu A.V.A.S., contestație la executare prin care a solicitat anularea formelor de executare și suspendarea executării până la soluționarea acțiunii. Contestatorul și-a motivat cererea arătând că s-a pornit executarea silită împotriva sa în lipsa unui titlu executor. Potrivit contestatorului contractele de credit și de cauțiune nu pot fi executate întrucât creditorul nu a solicitat instanței încuviințarea executării silite. De asemenea, a susținut că nu-i este opozabil contractul de credit întrucât nu a fost semnat de contestator iar contractul de cauțiune nu poate fi executat întrucât nu sunt respectate prevederile art. 1662 C. civ.

A mai susținut contestatorul că A.V.A.S. în calitate de creditor s-a îndestulat prin vânzarea activelor societății fiind înscris pe lista creditorilor în dosarul de faliment. În completarea cererii contestatorul a arătat că după anul 1997 s-a pensionat, că s-a retras definitiv din societate și că nu-i mai poate fi angajată răspunderea. De asemenea, a mai arătat că s-a pornit executarea fără să existe o creanță certă, lichidă și exigibilă, că termenul pentru executarea creanței a intrat sub incidența prescripției și, în fine, că, deși creditoarea invocă cesiunea de creanță din decembrie 1999, aceasta nu-i poate fi opusă întrucât nu a fost notificată debitorului cedat. În urma întâmpinării depusă de intimata A.V.A.S.

prin care s-a ridicat excepția necompetenței materiale și teritoriale a judecătoriei Iași, a fost stabilită competența, după pronunțarea sentinței nr. 3890/2006 de către Judecătoria Iași și a deciziei nr. 454 din 30 ianuarie 2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în favoarea Curții de Apel București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei Curți, care prin sentința nr. 191 din 15 octombrie 2007 a admis contestația la executare formulată de V.M. și a anulat formele de executare efectuate de A.V.A.S. împotriva contestatorului. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a respins mai întâi excepțiile prematurității și a inadmisibilității cererii de suspendare reținând că acestea sunt neîntemeiate.

S-a menționat de Curte și faptul că cererea de suspendare nu a mai fost susținută de contestator. Pe fond a reținut că între B.A., sucursala Iași și SC C.T. s-a încheiat contractul de credit nr. 173/1995 precum și contractul de cauțiune între contestatorul V.M. și B.A., sucursala Iași. Creanța rezultând din cele două convenții potrivit instanței a fost cesionată A.V.A.S. conform contractului de cesiune 930200 din 2 decembrie 1999, iar pentru valorificarea acesteia, A.V.A.S. a emis la data de 19 decembrie 2005 o adresă de comunicare a titlurilor executorii către contestator. A reținut Curtea în continuare că potrivit art. 41 din O.U.G.

nr. 51/1998 republicată, titlul executoriu se pune în executare fără nici o formalitate, executarea realizându-se potrivit prevederilor acestei ordonanțe de urgență așa încât față de susținerile contestatorului din cererea introductivă de instanță a stabilit că nu este necesară încunoștiințarea executării silite potrivit dispozițiilor codului de procedură civilă. Curtea a respins și toate celelalte apărări de fond în legătură cu nevalabilitatea contractelor, cu îndestularea creditoarei în procedura falimentului, cu răspunderea sa patrimonială care, potrivit contestatorului, nu poate fi angajată. Trecând peste aceste apărări prima instanță a stabilit calitatea de fidejusor a contestatorului cât și caracterul de titlu executoriu al celor două contracte, de credit și de cauțiune, conferit de art. 13 alin. (4) și art. 39 alin. (1) din O.U.G.

nr. 51/1998. S-a citat în sprijinul argumentelor de text și decizia nr. XIII din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recursul în interesul legii prin care s-a stabilit că Legea nr. 58/1998 consacră caracterul de titlu executoriu și pentru contractele încheiate anterior intrării sale în vigoare. După ce au fost lămurite aceste aspecte, Curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiate susținerile contestatorului în legătură cu excepția prescriptiei dreptului de a se cere executarea silită. În sprijinul acestei concluzii a reținut că scadența debitului potrivit contractului de credit nr. 173/2007/1995 a fost stabilită la data de 30 iulie 1996, dată de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Acest termen de 3 ani s-a împlinit la data de 30 iulie 1997, anterior cesiunii de creanță, or pentru a beneficia de termenul de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 trebuia ca la data preluării creanței să nu se fi împlinit termenul general de prescripție. Curtea a înlăturat apărarea intimatei A.V.A.S. în legătura cu suspendarea termenului de prescripție întemeiată pe art. 42 din Legea nr. 64/1995 pentru motivul că acțiunile pentru realizarea creanțelor la care se referă articolul mai sus arătat se referă doar la debitor și bunurile sale nu și la fidejusor care poate fi urmărit în continuare. Împotriva sentinței comerciale nr. 191 din 15 octombrie 2007 a declarat recurs A.V.A.S.

București prin care în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare instanței de fond. În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta a arătat că înțelege să critice faptul că instanța de fond nu a reținut că, în speță, există cauze de suspendare a curgerii termenului de prescripție în temeiul art. 42 din fosta lege nr. 64/1995. În dezvoltarea criticii a mai arătat că intimatul contestator este fidejusor și că răspunde conform art. 42 C. com., în solidar cu debitorul. De asemenea, a făcut trimitere la prevederile art. 3 din contractul de cauțiune prin care fidejusorul a renunțat la beneficiul de discuțiune și de diviziune.

Din moment ce fidejusorul a fost de acord ca executarea garanției să se facă în baza contractului de credit care constituie titlu executoriu ori de câte ori debitorul nu-și execută în termen obligațiile, potrivit A.V.A.S., nu se poate admite că prevederile art. 42 din fosta Lege nr. 64/1995 sunt inaplicabile. În sprijinul aceluiași argument, recurenta a susținut că termenul a început să curgă de la data scadenței, respectiv 30 iulie 2007, astfel că, la data deschiderii procedurii falimentului împotriva debitorului, 28 aprilie 1999, dreptul de a cere executarea silită nu era prescris, fiind doar suspendat conform prevederilor Legii nr. 64/1995. Deschiderea procedurii falimentului anterior preluării creanței prin contractul de cesiune încheiat la data de 2 decembrie 1999, potrivit autoarei recursului, o îndreptățește să considere că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 42 din legea falimentului precum și prevederile art. 13 alin. (5) din O.U.G.

nr. 51/1998 care stipulează un termen de 7 ani pentru executarea creanțelor preluate de A.V.A.S. Mai mult, recurenta observă că în cauză există acte de executare începute în procedura falimentului care întrerup termenul general de prescripție. Intimatul, prin întâmpinare a analizat criticile aduse sentinței pronunțată de Curtea de Apel București și a susținut că art. 42 din Legea nr. 64/1995 preluat în aceeași formă de art. 36 din Legea nr. 86/2006 nu are incidență în cauză întrucât suspendarea de drept a acțiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor se referă la bunurile debitorului, suspendarea având efect și asupra dreptului de a cere executarea silită. Suspendarea, în opinia intimatului nu are efect asupra acțiunilor sau a executărilor silite îndreptate împotriva unui codebitor solidar sau a unui fidejusor.

În sprijinul acestei susțineri au fost citate nu numai textele din legea insolvenței ci și doctrina din domeniul insolvenței. În continuare a arătat că renunțarea la beneficiul de diviziune și de discuțiune de către fidejusor nu are nicio influență asupra aplicării sau neaplicării prevederilor referitoare la suspedarea executării silite pornită împotriva fidejusorului. În fine, intimatul a considerat că teza recurentei nu poate fi acceptată întrucât dacă se admite că executarea a fost suspendată prin deschiderea procedurii insolvenței, A.V.A.S. nu putea să pornească la executare într-.o procedură suspendată. Pentru toate aceste motive intimatul a solicitat respingerea recursului. Recursul este nefondat.

Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În conformitate cu acest motiv, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a pus în discuție excepția prescripției executării silite prin prisma dispozițiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 și a art. 42 din fosta Lege nr. 64/1995 preluate cu același conținut de art. 36 în legea insolvenței nr. 86/2006. Potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, „Termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost investite cu formulă executorie, este de 7 ani.

Acest termen nu se aplică creanțelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris”. În conformitate cu aceste prevederi, prin sentința criticată, Curtea de Apel a verificat dacă sunt îndeplinite cerințele pentru ca recurenta creditoare să beneficieze de termenul de prescripție de 7 ani pentru executarea silită a creanței preluată la data de 2 decembrie 1999, provenind de la B.A. Această creanță așa cum corect a reținut Curtea de Apel privea contractul de credit nr. 173 din 20 iulie 1995 și contractul de garanție încheiat la data de 1 august 1995 între contestatorul V.M. și B.A. SA, sucursala Iași. Recurenta este de acord cu faptul că scadența obligației derivând din contractul de credit era stabilită la data de 30 iulie 1996, acesta constituind și momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Dar, cu toate acestea nesocotește dispozițiile ultimei teze din art. 13 alin. (5) al O.U.G. nr. 51/1998 atunci când consideră că la preluarea creanței nu era împlinit termenul general de prescripție la care trimite textul. Revenind la speță, se constată că termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 socotit de la momentul nașterii dreptului la acțiune s-a împlinit la data de 30 iulie 1999. În contextul arătat a devenit aplicabilă ultima teză din dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998, art. 13 alin. (5) potrivit căreia termenul de 7 ani nu se aplică acelor creanțe pentru care dreptul de a cere executarea silită s-a prescris.

Dintr-un alt punct de vedere trebuie observat că nu a fost combătută concluzia instanței de fond în legătură cu aplicarea și calculul termenului de prescripție decât prin prisma faptului că nu s-a reținut apărarea potrivit căreia au existat cauze de suspendare a curgerii termenului de prescripție ceea ce în opinia sa ar justifica începerea executării silite asupra garantului fidejusor. Teza recurentei potrivit căreia termenul de prescripție al executării silite nu s-a împlinit întrucât la data de 28 aprilie 1999 debitoarea a intrat în procedura insolvenței nu poate fi primită întrucât art. 42 din Legea nr. 64/1995 prevede expres care sunt acțiunile judiciare care se suspendă, creanțele care se pot realiza și calitatea celui care le deține, împotriva căruia ar putea fi îndreptate acțiunile judiciare și extrajudiciare.

„De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare și extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale”. Față de aceste dispoziții ale art. 42 din Legea nr. 64/1992 trebuie observat că suspendarea vizează doar acțiunile împotriva debitorului și a bunurilor sale, și întrucât este un text cu un conținut expres, prevederile sale nu pot fi extinse și asupra fidejusorului. În speță, contestatorul nu a avut calitatea de debitor ci de fidejusor așa încât acțiunile de urmărire a acestuia nu intră sub incidența suspendării. Mai trebuie reținut că neincluderea garantului în aceste prevederi nu aduce atingere caracterului colectiv al procedurii insolvenței și nici nu lezează interesele creditorilor.

Din acest punct de vedere se observă că în cauză, recurenta este înscrisă în tabelul creditorilor în vederea realizării drepturilor sale în raport de debitorul declarat în stare de insolvență, dar acest motiv așa cum de altfel s-a arătat nu constituie un impediment asupra executării garantului dacă și celelalte cerințe ale legii sunt respectate. În concluzie, creditoarea A.V.A.S. nu poate invoca suspendarea termenului de prescripție care a curs împotriva fidejusorului întrucât acțiunile judiciare și executarea silită a creanțelor față de acesta nu intră sub incidența dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 64/1995 așa cum corect a reținut instanța de apel . Nu în ultimul rând este de reținut că executarea silită în ipoteza susținută de recurentă, nu ar fi putut fi pornită dacă toate acțiunile și executările, inclusiv cele asupra fidejusorului, ar fi fost suspendate.

Și critica în legătură cu renunțarea garantului la beneficiul de discuțiune și de diviziune va fi respinsă întrucât această renunțare nu are nicio influență asupra aplicării dispozițiilor legale mai sus examinate. În consecință, față de cele ce preced potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins . Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea pentru cheltuieli de judecată formulată de intimată, având în vedere că nu s-au depus înscrisurile în original în dovedirea sumei solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva sentinței comerciale nr. 191 din 15 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Respinge, cererea formulată de intimat privind acordarea de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2008.