ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2004/2008

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

V.M. a formulat în

contradictoriu cu A.V.A.S., contestație la executare prin care a solicitat

anularea formelor de executare și suspendarea executării până la soluționarea

acțiunii. Contestatorul și-a motivat cererea arătând că s-a pornit executarea silită

împotriva sa în lipsa unui titlu executor. Potrivit contestatorului contractele

de credit și de cauțiune nu pot fi executate întrucât creditorul nu a solicitat

instanței încuviințarea executării silite. De asemenea, a susținut că nu-i este

opozabil contractul de credit întrucât nu a fost semnat de contestator iar

contractul de cauțiune nu poate fi executat întrucât nu sunt respectate

prevederile art. 1662 C. civ.

A mai susținut contestatorul

că A.V.A.S. în calitate de creditor s-a îndestulat prin vânzarea activelor

societății fiind înscris pe lista creditorilor în dosarul de faliment.

În completarea

cererii contestatorul a arătat că după anul 1997 s-a pensionat, că s-a retras

definitiv din societate și că nu-i mai poate fi angajată răspunderea. De

asemenea, a mai arătat că s-a pornit executarea fără să existe o creanță certă,

lichidă și exigibilă, că termenul pentru executarea creanței a intrat sub

incidența prescripției și, în fine, că, deși creditoarea invocă cesiunea de

creanță din decembrie 1999, aceasta nu-i poate fi opusă întrucât nu a fost notificată

debitorului cedat.

În urma întâmpinării

depusă de intimata A.V.A.S. prin care s-a ridicat excepția necompetenței

materiale și teritoriale a judecătoriei Iași, a fost stabilită competența, după

pronunțarea sentinței nr. 3890/2006 de către Judecătoria Iași și a deciziei nr.

454 din 30 ianuarie 2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în

favoarea Curții de Apel București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei

Curți, care prin sentința nr. 191 din 15 octombrie 2007 a admis contestația la

executare formulată de V.M. și a anulat formele de executare efectuate de A.V.A.S.

împotriva contestatorului. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a respins

mai întâi excepțiile prematurității și a inadmisibilității cererii de

suspendare reținând că acestea sunt neîntemeiate. S-a menționat de Curte și

faptul că cererea de suspendare nu a mai fost susținută de contestator.

Pe fond a reținut că

între B.A., sucursala Iași și SC C.T. s-a încheiat contractul de credit nr. 173/1995

precum și contractul de cauțiune între contestatorul V.M. și B.A., sucursala

Iași. Creanța rezultând din cele două convenții potrivit instanței a fost

cesionată A.V.A.S. conform contractului de cesiune 930200 din 2 decembrie 1999,

iar pentru valorificarea acesteia, A.V.A.S. a emis la data de 19 decembrie 2005

o adresă de comunicare a titlurilor executorii către contestator.

A reținut Curtea în

continuare că potrivit art. 41 din O.U.G. nr. 51/1998 republicată, titlul

executoriu se pune în executare fără nici o formalitate, executarea

realizându-se potrivit prevederilor acestei ordonanțe de urgență așa încât față

de susținerile contestatorului din cererea introductivă de instanță a stabilit

că nu este necesară încunoștiințarea executării silite potrivit dispozițiilor

codului de procedură civilă.

Curtea a respins și

toate celelalte apărări de fond în legătură cu nevalabilitatea contractelor, cu

îndestularea creditoarei în procedura falimentului, cu răspunderea sa

patrimonială care, potrivit contestatorului, nu poate fi angajată.

Trecând peste aceste

apărări prima instanță a stabilit calitatea de fidejusor a contestatorului cât

și caracterul de titlu executoriu al celor două contracte, de credit și de

cauțiune, conferit de art. 13 alin. (4) și art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998.

S-a citat în sprijinul argumentelor de text și decizia nr. XIII din 20 martie

2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recursul în interesul legii

prin care s-a stabilit că Legea nr. 58/1998 consacră caracterul de titlu executoriu

și pentru contractele încheiate anterior intrării sale în vigoare.

După ce au fost

lămurite aceste aspecte, Curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiate

susținerile contestatorului în legătură cu excepția prescriptiei dreptului de a

se cere executarea silită. În sprijinul acestei concluzii a reținut că scadența

debitului potrivit contractului de credit nr. 173/2007/1995 a fost stabilită la

data de 30 iulie 1996, dată de la care a început să curgă termenul de

prescripție. Acest termen de 3 ani s-a împlinit la data de 30 iulie 1997,

anterior cesiunii de creanță, or pentru a beneficia de termenul de 7 ani

prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 trebuia ca la data

preluării creanței să nu se fi împlinit termenul general de prescripție. Curtea

a înlăturat apărarea intimatei A.V.A.S. în legătura cu suspendarea termenului

de prescripție întemeiată pe art. 42 din Legea nr. 64/1995 pentru motivul că acțiunile

pentru realizarea creanțelor la care se referă articolul mai sus arătat se

referă doar la debitor și bunurile sale nu și la fidejusor care poate fi

urmărit în continuare.

Împotriva sentinței

comerciale nr. 191 din 15 octombrie 2007 a declarat recurs A.V.A.S. București

prin care în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., a solicitat casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei pentru

rejudecare instanței de fond.

În argumentarea

motivului de nelegalitate invocat, recurenta a arătat că înțelege să critice

faptul că instanța de fond nu a reținut că, în speță, există cauze de

suspendare a curgerii termenului de prescripție în temeiul art. 42 din fosta

lege nr. 64/1995. În dezvoltarea criticii a mai arătat că intimatul contestator

este fidejusor și că răspunde conform art. 42 C. com., în solidar cu debitorul.

De asemenea, a făcut trimitere la prevederile art. 3 din contractul de cauțiune

prin care fidejusorul a renunțat la beneficiul de discuțiune și de diviziune.

Din moment ce fidejusorul a fost de acord ca executarea garanției să se facă în

baza contractului de credit care constituie titlu executoriu ori de câte ori

debitorul nu-și execută în termen obligațiile, potrivit A.V.A.S., nu se poate

admite că prevederile art. 42 din fosta Lege nr. 64/1995 sunt inaplicabile.

În sprijinul aceluiași

argument, recurenta a susținut că termenul a început să curgă de la data scadenței,

respectiv 30 iulie 2007, astfel că, la data deschiderii procedurii falimentului

împotriva debitorului, 28 aprilie 1999, dreptul de a cere executarea silită nu

era prescris, fiind doar suspendat conform prevederilor Legii nr. 64/1995.

Deschiderea

procedurii falimentului anterior preluării creanței prin contractul de cesiune

încheiat la data de 2 decembrie 1999, potrivit autoarei recursului, o

îndreptățește să considere că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 42

din legea falimentului precum și prevederile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998

care stipulează un termen de 7 ani pentru executarea creanțelor preluate de A.V.A.S.

Mai mult, recurenta observă că în cauză există acte de executare începute în

procedura falimentului care întrerup termenul general de prescripție.

Intimatul, prin

întâmpinare a analizat criticile aduse sentinței pronunțată de Curtea de Apel

București și a susținut că art. 42 din Legea nr. 64/1995 preluat în aceeași

formă de art. 36 din Legea nr. 86/2006 nu are incidență în cauză întrucât

suspendarea de drept a acțiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea

creanțelor se referă la bunurile debitorului, suspendarea având efect și asupra

dreptului de a cere executarea silită.

Suspendarea, în

opinia intimatului nu are efect asupra acțiunilor sau a executărilor silite

îndreptate împotriva unui codebitor solidar sau a unui fidejusor. În sprijinul

acestei susțineri au fost citate nu numai textele din legea insolvenței ci și doctrina

din domeniul insolvenței. În continuare a arătat că renunțarea la beneficiul de

diviziune și de discuțiune de către fidejusor nu are nicio influență asupra

aplicării sau neaplicării prevederilor referitoare la suspedarea executării silite

pornită împotriva fidejusorului. În fine, intimatul a considerat că teza

recurentei nu poate fi acceptată întrucât dacă se admite că executarea a fost

suspendată prin deschiderea procedurii insolvenței, A.V.A.S. nu putea să

pornească la executare într-.o procedură suspendată.

Pentru toate aceste

motive intimatul a solicitat respingerea recursului.

Recursul este

nefondat.

Modificarea sau

casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii. În conformitate cu acest motiv, art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenta a pus în discuție excepția prescripției executării silite

prin prisma dispozițiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 și a art. 42

din fosta Lege nr. 64/1995 preluate cu același conținut de art. 36 în legea

insolvenței nr. 86/2006.

Potrivit art. 13 alin.

(5) din O.U.G. nr. 51/1998, „Termenul de prescripție a dreptului de a cere

executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care

constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost investite cu formulă

executorie, este de 7 ani. Acest termen nu se aplică creanțelor pentru care

dreptul de a cere executarea silită a fost prescris”.

În conformitate cu

aceste prevederi, prin sentința criticată, Curtea de Apel a verificat dacă sunt

îndeplinite cerințele pentru ca recurenta creditoare să beneficieze de termenul

de prescripție de 7 ani pentru executarea silită a creanței preluată la data de

2 decembrie 1999, provenind de la B.A.

Această creanță așa

cum corect a reținut Curtea de Apel privea contractul de credit nr. 173 din 20

iulie 1995 și contractul de garanție încheiat la data de 1 august 1995 între

contestatorul V.M. și B.A. SA, sucursala Iași.

Recurenta este de

acord cu faptul că scadența obligației derivând din contractul de credit era

stabilită la data de 30 iulie 1996, acesta constituind și momentul de la care a

început să curgă termenul de prescripție.

Dar, cu toate acestea

nesocotește dispozițiile ultimei teze din art. 13 alin. (5) al O.U.G. nr. 51/1998

atunci când consideră că la preluarea creanței nu era împlinit termenul general

de prescripție la care trimite textul. Revenind la speță, se constată că

termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 socotit de la momentul

nașterii dreptului la acțiune s-a împlinit la data de 30 iulie 1999. În

contextul arătat a devenit aplicabilă ultima teză din dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998,

art. 13 alin. (5) potrivit căreia termenul de 7 ani nu se aplică acelor creanțe

pentru care dreptul de a cere executarea silită s-a prescris.

Dintr-un alt punct de

vedere trebuie observat că nu a fost combătută concluzia instanței de fond în

legătură cu aplicarea și calculul termenului de prescripție decât prin prisma

faptului că nu s-a reținut apărarea potrivit căreia au existat cauze de

suspendare a curgerii termenului de prescripție ceea ce în opinia sa ar

justifica începerea executării silite asupra garantului fidejusor.

Teza recurentei

potrivit căreia termenul de prescripție al executării silite nu s-a împlinit

întrucât la data de 28 aprilie 1999 debitoarea a intrat în procedura

insolvenței nu poate fi primită întrucât art. 42 din Legea nr. 64/1995 prevede

expres care sunt acțiunile judiciare care se suspendă, creanțele care se pot

realiza și calitatea celui care le deține, împotriva căruia ar putea fi

îndreptate acțiunile judiciare și extrajudiciare.

„De la data

deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare și

extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale”.

Față de aceste dispoziții ale art. 42 din Legea nr. 64/1992 trebuie observat că

suspendarea vizează doar acțiunile împotriva debitorului și a bunurilor sale,

și întrucât este un text cu un conținut expres, prevederile sale nu pot fi

extinse și asupra fidejusorului.

În speță,

contestatorul nu a avut calitatea de debitor ci de fidejusor așa încât

acțiunile de urmărire a acestuia nu intră sub incidența suspendării. Mai

trebuie reținut că neincluderea garantului în aceste prevederi nu aduce atingere

caracterului colectiv al procedurii insolvenței și nici nu lezează interesele

creditorilor. Din acest punct de vedere se observă că în cauză, recurenta este

înscrisă în tabelul creditorilor în vederea realizării drepturilor sale în

raport de debitorul declarat în stare de insolvență, dar acest motiv așa cum de

altfel s-a arătat nu constituie un impediment asupra executării garantului dacă

și celelalte cerințe ale legii sunt respectate.

În concluzie,

creditoarea A.V.A.S. nu poate invoca suspendarea termenului de prescripție care

a curs împotriva fidejusorului întrucât acțiunile judiciare și executarea

silită a creanțelor față de acesta nu intră sub incidența dispozițiilor art. 42

din Legea nr. 64/1995 așa cum corect a reținut instanța de apel . Nu în ultimul

rând este de reținut că executarea silită în ipoteza susținută de recurentă, nu

ar fi putut fi pornită dacă toate acțiunile și executările, inclusiv cele

asupra fidejusorului, ar fi fost suspendate.

Și critica în

legătură cu renunțarea garantului la beneficiul de discuțiune și de diviziune

va fi respinsă întrucât această renunțare nu are nicio influență asupra

aplicării dispozițiilor legale mai sus examinate.

În consecință, față

de cele ce preced potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins .

Văzând și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea pentru cheltuieli

de judecată formulată de intimată, având în vedere că nu s-au depus

înscrisurile în original în dovedirea sumei solicitate cu titlu de cheltuieli

de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta A.V.A.S. București împotriva sentinței comerciale nr. 191 din 15

octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Respinge, cererea formulată de intimat

privind acordarea de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2008.