ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1502/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1502/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor dosarului, constată

următoarele

Prin sentința penală nr. 31 din 25 februarie

2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie, s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de

petiționarul R.G. împotriva rezoluțiilor nr. 306/P/2006 din 27 februarie 2007

și nr. 323/II/2/2007 din 20 martie 2007 ale Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești, privind pe intimatul D.M.

Petiționarul a fost obligat la plata sumei de

160 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de

Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a reținut

că prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești,

la data de 14 decembrie 2006, petiționarul R.G., deținut în Penitenciarul

Jilava - București a solicitat efectuarea de cercetări față de procurorul D.M.

din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen.,

constând în aceea că, în rechizitoriul pe care l-a întocmit în dosarul nr. 2026/P/2002,

prin care a fost trimis în judecată petiționarul, a inserat o acuzație fără să

fie probată, în sensul că ar fi vândut marfa și că și-ar fi însușit banii din

vânzarea acesteia. De asemenea, în aceeași plângere, petiționarul a mai

precizat că, în mod fals s-a reținut prin același rechizitoriu ca antecedente

penale, infracțiunea de evadare, în loc de infracțiunea de fals intelectual

prevăzută de art. 289 C. pen.

Din actele premergătoare efectuate în cauză

au rezultat următoarele aspecte:

Prin rechizitoriul nr. 2026/P/2002 din 20

februarie 2003 întocmit de procuror D.M. de la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Târgoviște, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului R.G.

pentru comiterea infracțiunilor prevăzută de art. 215 alin. (1) și (4) C. pen.,

cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a art. 83 C. pen. și a art. 10 din Legea nr.

137/1997.

Pe situația de fapt s-a reținut că numitul R.G.,

în calitate de administrator al SC R.S. SRL Ploiești, la data de 17 aprilie

2002 a achiziționat de la SC M.B.G. SA București, Sucursala Ploiești, produse

în valoare de 155.098.650 lei, pentru care a eliberat o filă C.E.C., fără a

avea provizion în contul său de la D.B. România. Fiind introdusă la plată fila

C.E.C., aceasta a fost refuzată pentru lipsă de disponibil în cont.

Prin rechizitoriul mai sus precizat,

inculpatul R.G. a fost trimis în judecată, iar Judecătoria Târgoviște, prin

sentința penală nr. 255 din 27 februarie 2004, l-a condamnat la o pedeapsă de 4

ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art.

215 alin. (l) și (4) C. pen. și, prin revocarea beneficiului grațierii unei

pedepse de 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 3440/2000 pronunțată

de Judecătoria Ploiești, la o pedeapsă rezultantă de 4 ani și 6 luni

închisoare.

În timpul judecării cauzei s-a constat că din

eroare, în fișa de cazier a inculpatului, a fost trecută o condamnare pentru

infracțiunea prevăzută de art. 269 C. pen., în loc de cea prevăzută de art. 289

C. pen.

În acest sens, la dosarul cauzei a fost

solicitată și s-a depus sentința penală nr. 3440/2000 a Judecătoriei Ploiești,

din care rezultă condamnarea petiționarului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută

de art. 289 C. pen.

Revocarea beneficiului grațierii s-a făcut

pentru această infracțiune și nu pentru infracțiunea prevăzută de art. 269 C.

pen.

Sentința penală nr. 255 din 27 februarie 2004

a Judecătoriei Târgoviște a rămas definitivă prin respingerea apelului și a

recursului promovate de către inculpatul R.G. (decizia penală nr. 585 din 3

decembrie 2004 a Tribunalului Dâmbovița și decizia penală nr. 539 din 6 iunie

2005 a Curții de Apel Ploiești).

Condamnatul R.G. a formulat cerere de

revizuire a sentinței penale nr. 255 din 27 februarie 2004 a Judecătoriei

Târgoviște, invocând aceleași motive ca și cele formulate în cadrul plângeri

penale, respectiv faptul că fișa de cazier judiciar nu conține date reale și a

influențat sentința penală prin care a fost condamnat, precum și aspectul că

instrumentarea penală a cauzei s-a făcut defectuos, procurorul reținând prin

rechizitoriu în mod nejustificat, intenția vădită de a înșela, nerespectând

astfel dispozițiile art. 62 și 65 alin. (l) C. proc. pen., în sensul că nu a

fost lămurită cauza sub toate aspectele pe bază de probe, reținându-se prin

rechizitoriu o situație de fapt, alta decât cea reală „ cu privire la marfa

luată de la SC M.B.G. SA București, Sucursala Ploiești, vinderea acesteia și însușirea

banilor”.

Judecătoria Târgoviște, prin sentința penală nr.

51 din 10 ianuarie 2006, a respins cererea de revizuire, ca neîntemeiată,

hotărârea rămânând definitivă prin respingerea apelului și a recursului

declarate de către revizuientul-condamnat R.G. (decizia penală nr. 98 din 13

martie 2006 a Tribunalului Dâmbovița și decizia penală nr. 331 din 21 aprilie

2006 a Curții de Apel Ploiești).

Din conținutul acestor hotărâri judecătorești

rezultă, în esență, că mențiunile din fișa de cazier judiciar a inculpatului cu

privire la infracțiunea prevăzută de art. 269 C. pen., nu au fost avute în

vedere de Judecătoria Târgoviște în pronunțarea sentinței penale nr. 255 din 27

februarie 2004, prin care revizuientul a fost condamnat, că această hotărâre nu

a fost influențată în vreun fel de mențiunea eronată din fișa de cazier, iar în

ce privește al doilea motiv de revizuire, instanța a apreciat că nu poate

constitui un element nou, care să conducă la o situație diametral opusă celei

pronunțate.

În raport de cele arătate mai sus, Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin ordonanța nr. 306/P/2006 din 27

februarie 2007, a constat că procurorul D.M. nu a comis infracțiunea de fals

intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. și în baza art. 228 alin. (4) C.

proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea

urmăririi penale față de procurorul D.M.

Cu privire la mențiunile din fișa de cazier

judiciar a petiționarului, în temeiul art. 38 și 45 raportat la art. 42 C.

proc. pen., cauza a fost disjunsă și declinată în favoarea Parchetului de pe

lângă Tribunalul Dâmbovița, față de autori necunoscuți, în vederea

identificării acestora și pentru continuarea cercetărilor sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen.

Împotriva acestei ordonanțe a formulat

plângere petiționarul R.G., susținând că aceasta este nelegală și netemeinică

pentru că mențiunea făcută de procurorul D.M. în cuprinsul rechizitoriului nr. 2026/P/2002

în sensul că „a vândut marfa, și-a însușit marfa și a refuzat să plătească”

nesusținută de nici o probă, constituie infracțiunea de fals intelectual

prevăzută de art. 289 C. pen., aceasta fiind o infracțiune de pericol, iar nu

de rezultat. De asemenea, a mai susținut că este ridicolă disjungerea cauzei

pentru identificarea autorilor necunoscuți care au făcut mențiunea falsă  cu

privire la infracțiunea de evadare, în fișa de cazier judiciar a inculpatului.

Prin rezoluția nr. 323/II/2/2007 din 20

martie 2007 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești, s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiționarul R.G.

împotriva prin ordonanței nr. 306/P/2006 din 27 februarie 2007 a Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Împotriva ordonanței nr. 306/P/2006 din 27

februarie 2007 și a rezoluției nr. 323/II/2/2007 din 20 martie 2007 ale

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, petiționarul R.G. a formulat

plângere, în temeiul art. 2 și 78

:

C. proc. pen., reiterând aceleași

critici ca în plângerea inițială.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de

Apel Ploiești sub nr. 1031/42/2007.

Curtea de Apel Ploiești, analizând actele

dosarului, a reținut aceeași stare de fapt pe care a reținut-o și parchetul și

a constatat că soluțiile pronunțate prin ordonanța, respectiv rezoluția atacate

sunt temeinice și legale, în cauză neexistând elemente care să determine

începerea urmăririi penale împotriva intimatului D.M., pentru infracțiunea

reclamată.

În consecință, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., plângerea petiționarului a fost respinsă ca

nefondată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal,

a declarat recurs petiționarul R.G.

Recurentul petiționar nu și-a motivat

recursul în scris, însă la termenul de judecată din 23 aprilie 2008, fiind

prezent în fața instanței de recurs a arătat că renunță la asistența juridică

acordată de apărătorul desemnat din oficiu și, susținând recursul, a formulat

în esență, următoarele critici: președintele completului de judecată care a

soluționat cauza în fond, era incompatibil, întrucât anterior, se pronunțase

asupra cererii de revizuire formulată de condamnatul R.G.; instanța de fond nu

a făcut o cercetare reală a cauzei refuzând atașarea dosarului nr. 1339/2003 al

Judecătoriei Târgoviște, în care a fost condamnat pentru săvârșirea

infracțiunii de înșelăciune; rezoluțiile dispuse sunt netemeinice și nelegale,

intimatul făcându-se vinovat de săvârșirea infracțiunii de fals intelectual.

Examinând hotărârea pronunțată în cauză prin

prisma criticilor formulate oral de către recurentul petiționar R.G., cât și

din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul formulat nu este fondat, soluția primei instanțe fiind

legală și temeinică.

Se reține că în mod corect s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de intimatul D.M., întrucât mențiunile

acestuia cuprinse în rechizitoriul nr. 2026/P/2002 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Târgoviște în sensul că inculpatul „a vândut marfa, și-a însușit

marfa și a refuzat să plătească”, neprobate, sunt chestiuni de fapt, care se

analizează la cercetarea judecătorească în fond a cauzei.

Or, din studierea actelor dosarului rezultă

că petiționarul R.G., deși legal citat nu s-a prezentat în fața Judecătoriei

Târgoviște și a Tribunalului Dâmbovița pentru a invoca aceste aspecte,

instanțele de judecată confirmând situația de fapt reținută prin actul de

inculpare, cât și încadrarea juridică dată faptei prin soluția de condamnare

dispusă. În plus, hotărârea de condamnare a fost supusă controlului

jurisdicțional în cele două căi de atac exercitate de către inculpatul R.G. și

menținută ca atare.

Mai mult, cererea de revizuire formulată de

către condamnat, în care a invocat aceleași aspecte, a fost respinsă prin

sentința penală nr. 51 din 10 ianuarie 2006 a Judecătoriei Târgoviște,

hotărârea rămânând definitivă prin respingerea apelului și a recursului

declarate de către revizuientul-condamnat R.G. (decizia penală nr. 98 din 13

martie 2006 a Tribunalului Dâmbovita și decizia penală nr. 331 din 21 aprilie

2006 a Curții de Apel Ploiești).

Pe de altă parte, activitatea magistraților

se circumscrie soluționării cauzelor cu care sunt investiți prin interpretarea

și aplicarea dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului

susbstanțial și a celui procedural.

Eventualele erori apărute în acest proces de

interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a

atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în

urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte,

aceasta fiind, de altfel, și justificarea existenței lor.

În acest context, nemulțumirile părților

dintr-o cauză aflată pe rolul organelor judiciare, cu referire la modul concret

de soluționare a acesteia, trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele

recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de

jursdicție prin promovarea unor plângeri penale directe împotriva magistratului

care a soluționat cauza.

În ce privește reținerea de către intimat în

cadrul aceluiași rechizitoriu a antecedentelor penale sub aspectul condamnării

pentru săvârșirea infracțiunii de evadere, în loc de infracțiunea de fals

intelectual, în mod corect organele de urmărire penală și instanța de judecată

au stabilit că aceasta s-a datorat mențiunilor eronate din fișa de cazier

judiciar a inculpatului, astfel încât, chiar dacă dispoziția referitoare la

acest aspect cuprinsă în ordonanța nr. 306/P/2006 din 27 februarie 2007 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești nu poate face obiectul cenzurii

conform art. 278

1

C. proc. pen., Înalta Curte constată că această

soluție este corectă și aptă să asigure respectarea drepturilor petiționarului.

Critica referitoare la incompatibilitatea

judecătorului care a soluționat cauza în fond, care va fi analizată prin prisma

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen., este

neîntemeiată, întrucât în cauză nu există cazul de incompatibilitate prevăzut

de art. 47 alin. (l) și (2) C. proc. pen.

Potrivit art. 47 C. proc. pen. „Judecătorul

care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate participa la

soluționarea aceleiași cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după

desființarea hotărârii cu trimitere în apel sau după care cu trimitere în

recurs. De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul

care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată

în acea cauză.”

Înalta Curte reține că dl. judecător I.S. a

făcut parte (în calitate de președinte) din completul care a pronunțat decizia

penală nr. 331 din 21 aprilie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția penală

prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul

condamnat R.G. împotriva deciziei penale nr. 98 din 13 martie 2006 pronunțată

de Tribunalul Dâmbovița și a sentinței penale nr. 51 din 10 ianuarie pronunțată

de Judecătoria Târgoviște.

Același magistrat a soluționat plângerea

formulată de petiționarul R.G., în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.,

împotriva ordonatei de neîncepere a urmăririi penale, care a făcut obiectul

dosarului nr. 1031/42/2007 al Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Analizând această situație prin prisma

dispozițiilor art. 47 C. proc. pen., Înalta Curte constată că în cauză nu

subzistă acest caz de incompatibilitate în persoana judecătorului I.S.

întrucât, acesta nu s-a pronunțat anterior în aceeași cauză cu cea dedusă

judecății, respectiv plângere în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.,

împotriva ordonanței nr. 306/P/2006 din 27 februarie 2007 și a rezoluției nr. 323/II/2/2007

ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. Anterior, magistratul s-a

pronunțat asupra recursului formulat de revizuientul condamnat R.G. împotriva

hotărârii prin care s-a respins cererea de revizuire a sentinței penale nr. 255

din 27 februarie 2004 a Judecătoriei Târgoviște. Neexistând identitate de

obiect și de cauză și nefiind îndeplinite nici celelalte condiții impuse de

textul de lege mai sus amintit, în cauză nu există cazul de incompatibilitate

invocat.

În ce privește critica invocată de recurentul

petiționar în sensul că nu s-a făcut o cercetare reală a cauzei întrucât

instanța de fond a refuzat atașarea dosarului nr. 1339/2003 al Judecătoriei

Târgoviște, Înalta Curte constată netemeinicia acesteia, întrucât conform art. 278

!

alin.

(7) C. proc. pen., instanța este ținută a verifica rezoluția sau ordonanța

atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, respectiv

dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate de părți.

Aceste dispoziții legale stabilesc deci că

sarcina probei în această procedură specială revine exclusiv părților, instanța

urmând a se pronunța numai pe baza lucrărilor de la dosarul cauzei și a

oricăror altor înscrisuri depuse de către părți. În măsura în care petiționarul

ar fi dorit să invoce noi aspecte în baza înscrisurilor aflate în dosarul nr. 1339/2003

al Judecătoriei Târgoviște, avea posibilitatea să depună la dosarul cauzei

copii xerox din acest dosar.

În consecință, Înalta Curte constată că prima

instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică și că prin considerentele

anterior expuse a răspuns motivat tuturor criticilor formulate de recurentul

petiționar.

Pentru aceste motive, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul

petiționarului.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C.

proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul

R.G. împotriva sentinței penale nr. 31 din 25 februarie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei

de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 23 aprilie

2008.