ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1551/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

În apel după casare,

conformându-se dispozițiilor instanței de recurs în condițiile art. 315 C.

proc. civ. și urmare administrării probei cu expertiză contabilă, Curtea de

Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială contencios administrativ

și fiscal, prin decizia nr. 184 din 6 septembrie 2007, a admis apelul promovat

de A.D.S., a schimbat în tot sentința nr. 8129 din 29 octombrie 2004 și pe cale

de consecință a admis acțiunea, a constatat reziliat contractul de cesiune nr. 27

din 31 octombrie 2000.

A mai obligat pârâta la

plata sumei de 3.109.287.897 lei despăgubiri.

În motivarea soluției,

instanța de control judiciar a reținut că potrivit art. 969 C. civ.,

contractele legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Pe de altă parte, în

contractele sinalagmatice, existența unei clauze accesorii de reziliere sau

rezoluțiune în caz de neexecutare a obligației uneia din părți este prezumată.

S-a mai arătat că, din

interpretarea judicioasă a clauzelor contractuale și a dispozițiilor legale

rezultă că părțile au inclus în contract o clauză privind rezoluțiunea

contractului; pact comisoriu de gradul III.

În urma efectuării

expertizei s-a reținut că pârâta SC A. SRL nu și-a respectat obligațiile

stabilite prin contractele încheiate respectiv plata redevenței creând un

prejudiciu reclamantei în sumă de 936.360.916 lei pentru contractul nr. 27/2000

la care se adaugă penalitățile în sumă de 1.038.209.436 lei și TVA 86.142.392

lei iar pentru contractul nr. 69/2000 în sumă de 475.851.070 lei contravaloare

redevență, penalități 526.042.148 lei și 46.681.931 lei TVA.

Împotriva acestei soluții au

declarat recurs ambele părți.

Criticile reclamantei A.D.S.

se referă la neacordarea penalităților de întârziere până la data stingerii

debitului.

De asemenea, se susține că

deși în motivare instanța dispune rezilierea ambelor contracte de cesiune în

dispozitivul deciziei dintr-o omisiune s-a consemnat constatarea rezilierii

doar a contractului de concesiune nr. 27 din 31 octombrie 2000.

În drept sunt invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Criticile pârâtei SC A. SRL

fac referire la faptul că instanța a ignorat expertiza agricolă efectuată în

cauză și nu s-a pronunțat asupra cauzelor de forță majoră constatate de expert

precum și de autoritățile locale la data respectivă.

De asemenea se arată că s-a

omis faptul că A.D.S.-ul nu a respectat clauzele din contract prin care era

obligat să pună la dispoziție concesionarului un teren util și condițiile

necesare desfășurării activității agricole.

Recursul reclamantei A.D.S.

este nefondat.

Contractele de cesiune

încheiate de părți au inserate clauză penală care la art. 5.4. stabilește

expres că „pentru executarea cu întârziere a obligației se percep penalități în

conformitate cu prevederile legale în vigoare privind executarea creanțelor

bugetare”.

Este știut că, clauza penală

reprezintă o convenție accesorie prin care părțile contractante stabilesc prin

apreciere anticipată, cuantumul daunelor interese compensatorii sau moratorii

care vor fi datorate de pârâta în culpă în caz de neexecutare a obligației

contractuale. Stipularea unei clauze penale prezintă avantajul de a dispensa pe

creditor de sarcina de a dovedi existența și cuantumul prejudiciului suferit în

caz de neexecutare totală sau parțială a obligației asumate de debitor.

În speță, instanța a acordat

penalități de întârziere conform raportului de expertiză, pentru viitor, după

pronunțarea deciziei existând posibilitatea acordării acestora cu ocazia

punerii în executare a titlului obținut ținând cont de data achitării

debitului.

Cu privire la omisiunea

consemnării în dispozitivul deciziei și constatarea rezilierii contractului de

concesiune nr. 69/2000, cererea formulată nu reprezintă un motiv de recurs în

sensul dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., aspectul semnalat putând face

obiectul unei cereri în temeiul art. 281 C. proc. civ.

În ce privește recursul SC A.

SRL se reține că în cadrul verificării legalei învestiri a instanței, în

considerarea dispozițiilor art. 1 și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997,

Înalta Curte a pus în vedere recurentei să facă dovada achitării taxelor de

timbru legal datorate dispunând încunoștiințarea părții îndatorate conform art.

36 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, respectiv

diferența de 3054 lei și 2 lei timbru judiciar.

Constatând la dosar lipsa

dovezilor corespunzătoare conform art. 39 al Normelor la care s-a făcut

referire, care să ateste plata sumelor datorate de către recurentă cu acest

titlu, instanța urmează să dea efect dispozițiilor sancționării cuprinse în

textul de lege al art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Totodată, se apreciază că

verificarea timbrajului, reprezintă pentru instanțele judecătorești o sarcină

legală administrativă și nu constituie obiect al activității de judecată, de

aceea, analiza timbrajului este o chestiune care precede oricărui act

procedural efectuat în cauză și nu implică cercetări asupra drepturilor

afirmate de părți implicând efectuarea de acte jurisdicționale.

Față de cele arătate

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta A.D.S. BUCUREȘTI, împotriva deciziei nr. 184/ COM din 6

septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Anulează ca insuficient

timbrat, recursul declarat de pârâta SC A. SRL Constanța, împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 mai 2008.