ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1551/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: În apel după casare, conformându-se dispozițiilor instanței de recurs în condițiile art. 315 C. proc. civ. și urmare administrării probei cu expertiză contabilă, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 184 din 6 septembrie 2007, a admis apelul promovat de A.D.S., a schimbat în tot sentința nr. 8129 din 29 octombrie 2004 și pe cale de consecință a admis acțiunea, a constatat reziliat contractul de cesiune nr. 27 din 31 octombrie 2000. A mai obligat pârâta la plata sumei de 3.109.287.897 lei despăgubiri. În motivarea soluției, instanța de control judiciar a reținut că potrivit art. 969 C. civ., contractele legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Pe de altă parte, în contractele sinalagmatice, existența unei clauze accesorii de reziliere sau rezoluțiune în caz de neexecutare a obligației uneia din părți este prezumată. S-a mai arătat că, din interpretarea judicioasă a clauzelor contractuale și a dispozițiilor legale rezultă că părțile au inclus în contract o clauză privind rezoluțiunea contractului; pact comisoriu de gradul III. În urma efectuării expertizei s-a reținut că pârâta SC A. SRL nu și-a respectat obligațiile stabilite prin contractele încheiate respectiv plata redevenței creând un prejudiciu reclamantei în sumă de 936.360.916 lei pentru contractul nr. 27/2000 la care se adaugă penalitățile în sumă de 1.038.209.436 lei și TVA 86.142.392 lei iar pentru contractul nr. 69/2000 în sumă de 475.851.070 lei contravaloare redevență, penalități 526.042.148 lei și 46.681.931 lei TVA.

Împotriva acestei soluții au declarat recurs ambele părți. Criticile reclamantei A.D.S. se referă la neacordarea penalităților de întârziere până la data stingerii debitului. De asemenea, se susține că deși în motivare instanța dispune rezilierea ambelor contracte de cesiune în dispozitivul deciziei dintr-o omisiune s-a consemnat constatarea rezilierii doar a contractului de concesiune nr. 27 din 31 octombrie 2000. În drept sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Criticile pârâtei SC A. SRL fac referire la faptul că instanța a ignorat expertiza agricolă efectuată în cauză și nu s-a pronunțat asupra cauzelor de forță majoră constatate de expert precum și de autoritățile locale la data respectivă.

De asemenea se arată că s-a omis faptul că A.D.S.-ul nu a respectat clauzele din contract prin care era obligat să pună la dispoziție concesionarului un teren util și condițiile necesare desfășurării activității agricole. Recursul reclamantei A.D.S. este nefondat. Contractele de cesiune încheiate de părți au inserate clauză penală care la art. 5.4. stabilește expres că „pentru executarea cu întârziere a obligației se percep penalități în conformitate cu prevederile legale în vigoare privind executarea creanțelor bugetare”. Este știut că, clauza penală reprezintă o convenție accesorie prin care părțile contractante stabilesc prin apreciere anticipată, cuantumul daunelor interese compensatorii sau moratorii care vor fi datorate de pârâta în culpă în caz de neexecutare a obligației contractuale.

Stipularea unei clauze penale prezintă avantajul de a dispensa pe creditor de sarcina de a dovedi existența și cuantumul prejudiciului suferit în caz de neexecutare totală sau parțială a obligației asumate de debitor. În speță, instanța a acordat penalități de întârziere conform raportului de expertiză, pentru viitor, după pronunțarea deciziei existând posibilitatea acordării acestora cu ocazia punerii în executare a titlului obținut ținând cont de data achitării debitului. Cu privire la omisiunea consemnării în dispozitivul deciziei și constatarea rezilierii contractului de concesiune nr. 69/2000, cererea formulată nu reprezintă un motiv de recurs în sensul dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., aspectul semnalat putând face obiectul unei cereri în temeiul art. 281 C. proc.

civ. În ce privește recursul SC A. SRL se reține că în cadrul verificării legalei învestiri a instanței, în considerarea dispozițiilor art. 1 și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte a pus în vedere recurentei să facă dovada achitării taxelor de timbru legal datorate dispunând încunoștiințarea părții îndatorate conform art. 36 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, respectiv diferența de 3054 lei și 2 lei timbru judiciar. Constatând la dosar lipsa dovezilor corespunzătoare conform art. 39 al Normelor la care s-a făcut referire, care să ateste plata sumelor datorate de către recurentă cu acest titlu, instanța urmează să dea efect dispozițiilor sancționării cuprinse în textul de lege al art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Totodată, se apreciază că verificarea timbrajului, reprezintă pentru instanțele judecătorești o sarcină legală administrativă și nu constituie obiect al activității de judecată, de aceea, analiza timbrajului este o chestiune care precede oricărui act procedural efectuat în cauză și nu implică cercetări asupra drepturilor afirmate de părți implicând efectuarea de acte jurisdicționale. Față de cele arătate

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. BUCUREȘTI, împotriva deciziei nr. 184/ COM din 6 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Anulează ca insuficient timbrat, recursul declarat de pârâta SC A. SRL Constanța, împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 mai 2008.