ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 841/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 1869

din 18 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea prin care reclamanții M.D.L., ș.a.,

în contradictoriu cu pârâta C.N.P.D.A.S., solicitau obligarea acesteia la

acordarea sporului de mobilitate și confidențialitate în cuantum de 25% din

salariul de încadrare tarifar lunar, actualizat la data plății, invocând

calitatea de consilieri juridici, angajați ai pârâtei, și întemeindu-și

acțiunea pe dispozițiile art. 93 din Legea nr. 188/1999, art. 20, art. 25 și art.

26 din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, art. 16 din Legea nr. 514/2003 privind

organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic și art. 60 din

Statutul profesiei de consilier juridic.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Organizarea și

exercitarea profesiei de consilier juridic este reglementată de Legea nr. 514/2003

și Statutul profesiei de consilier juridic adoptat în 2004, acesta din urmă prevăzând,

la art. 47, că instituțiile

beneficiare ale serviciilor profesionale ale

consilierilor juridice au obligația să suporte cheltuielile ocazionate de

formele de pregătire specifice acestei profesii [alin. (1)], și că instituțiile

publice în favoarea căreia se exercită profesia de consilier juridic au

obligația față de persoanele care exercită profesia de a deconta cheltuielile

avansate de acestea, ocazionate cu reorganizarea profesiei de consilier

juridic, achiziționarea robei, a registrelor, a legitimației, a ștampilei,

insignei și pregătirii specifice profesiei [alin. (2) și (3)].

Clauza de mobilitate

este definită de art. 25 C. muncii ca fiind acea clauză din contractul

individual de muncă pin care părțile convin ca, în considerarea specificului

muncii, respectiv datorită faptului că executarea obligațiilor de serviciu de

către salariat nu se realizează într-un loc stabil de muncă, acesta să

beneficieze de prestații suplimentare în bani sau natură. Clauza de

confidențialitate este definită de art. 6 C. muncii, ca fiind acea clauză prin

care părțile convin ca, pe toată durata desfășurării raportului de muncă și

după încetarea acestuia, să nu transmită date sau informații de care au luat

cunoștință în timpul executării contractului, în condițiile stabilite prin

regulamentele interne, contractul colectiv de muncă sau contractul individual

de muncă.

Art. 60 alin. (2) din

Statutul profesiei de consilier juridic prevede că, în considerarea

specificului muncii și importantei sociale a serviciilor profesionale, în

temeiul art. 24 și art. 25 din Legea nr. 53/2003, consilierul juridic poate

negocia prestații suplimentare în bani reprezentând clauza de mobilitate și

clauza de confidențialitate.

De asemenea, retine

instanța de fond, natura activității de consilier juridic prin legile care o

guvernează, presupune exercitarea acesteia în sediile angajatorului, precum și

în sediile instanțelor de judecată sau ale altor instituții publice, aceste

reglementări fiind avute în vedere și la încheierea contractului de muncă al

acestora cu angajatorul, ocazie cu care s-au negociat și s-au acordat anumite

sporuri; mai mult, s-a stabilit, în condițiile legii, decontarea cheltuielilor

ocazionate cu deplasarea reclamanților la diferite instanțe. Or, termenul de

decontare presupune solicitarea acestui demers și dovedirea, cu acte a

cheltuielilor efectuate de către fiecare.

Așadar, reține prima

instanță, reclamanții au dreptul să negocieze cele două clauze, având în vedere

textul legal, invocat anterior, precum și faptul că raportat la dispozițiile

art. 16 din Legea nr. 514/2003 aceștia au obligația de a se deplasa la

instanțele judecătorești pentru a reprezenta interesele pârâtei precum și

obligația păstrării secretului profesional.

Concluzionează

instanța de fond că, din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale,

rezultă că, în condițiile în care reclamanții nu au făcut dovada negocierii

unor prestații suplimentare în bani reprezentând clauza de mobilitate și clauza

de confidențialitate, instanța de judecată nu se poate substitui voinței

părților și nu poate acorda contravaloarea unor drepturi care nu sunt prevăzute

în mod imperativ de textele de lege invocate.

Pe de altă parte, se

arată în considerentele sentinței recurate, în condițiile în care consilierul

juridic este obligat, prin lege, să respecte secretul și confidențialitatea

activității sale iar deplasarea la instanțele judecătorești ține de specificul

activității desfășurate, instanța de judecată nu poate aprecia pentru fiecare

caz în parte contravaloarea sau procentul în care consilierii juridici, în

raport de specificul activității, sunt îndreptățiți să primească prestații

suplimentare.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs

reclamanții, reiterând apărările formulate în fața primei instanțe și, în plus,

susținând că prin hotărârea recurată s-a făcut o aplicare greșită a legii și că

în mod greșit s-a reținut că nu s-a făcut dovada negocierii prestațiilor

suplimentare ce au fost solicitate prin acțiune; de asemenea, au fost invocate

hotărâri pronunțate de alte instanțe de judecată și au fost menționate ca temei

al cererii de recurs prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

Examinând sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de

recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este

nefondat, hotărârea instanței de fond fiind temeinică și legală, pentru

motivele ce se vor arăta în continuare.

Astfel, potrivit art.

2 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de

consilier juridic, consilierul juridic poate fi numit în funcție sau angajat în

muncă, în condițiile legii. Art. 3 din același act normativ stabilește expres

și diferențele de statut aplicabil, menționând că are statutul funcționarului

public consilierul juridic numit în funcție, potrivit funcției și categoriei

acesteia, în timp ce consilierul juridic angajat în muncă are statut de

salariat.

Din aceste prevederi

legale derivă, așadar, două regimuri juridice diferite, aplicabile celor două

posibile categorii de consilieri juridici, respectiv funcționarii publici și

salariații.

Cele două regimuri

juridice sunt reglementate de Legea nr. 188/1999, ce constituie dreptul comun

pentru toate categoriile de funcționari publici și, respectiv, de Codul muncii,

care este aplicabil cu prioritate raporturilor juridice de muncă întemeiate pe

un contract individual de muncă.

Totodată, art. 60

alin. (1) din Statutul profesiei de consilier juridic stipulează că, pentru

activitatea sa profesională, consilierul juridic are dreptul la o remunerație de

bază, stabilită prin negociere pentru consilierul juridic ce are statut de

salariat, sau conform legilor speciale pentru cel numit în funcție.

Cum, în cauza de

fată, a rezultat necontestat că recurenții-reclamanți sunt consilieri juridici

numiți într-o funcție publică în cadrul C.N.P.D.A.S., acestora le este

aplicabil regimul juridic prevăzut de Legea nr. 188/1999, ca drept comun pentru

toate categoriile de funcționari publici.

Or, deși similar cu

regimul juridic aplicabil salariaților, regimul juridic de drept comun

aplicabil funcționarilor publici prezintă numeroase particularități, cea mai

importantă derivând din actul de investire într-o anumită funcție publică.

Din această

perspectivă, deși în cazul funcționarului public există un acord de voințe, întrucât

numirea unei persoane în calitatea de funcționar public se realizează numai cu

consimțământul său, nu ne aflăm în prezența unui contract individual de muncă,

în accepțiunea Codului muncii, ci a unui raport de drept public sau de drept

administrativ, astfel cum a fost definit în doctrină, în cadrul căruia

libertatea contractuală a părților este, în cea mai mare parte, suplinită de

legiuitor, nefiind posibilă negocierea individuală.

În aceste condiții,

prevederea art. 60 alin. (2) din Statutul profesiei de consilier juridic, ce

face referire expresă la negocierea prestațiilor suplimentare și care nu poate

fi analizată decât în corelație cu alin. (1) al aceluiași text, îi vizează

exclusiv pe consilierii juridici având statut de angajați, în baza unor contracte

individuale de muncă, susceptibile de negocierea unor clauze suplimentare, cum

ar fi clauza de mobilitate și cea de confidențialitate.

De altfel, aceste

clauze specifice sunt prevăzute numai de Codul muncii, nu și în dreptul comun

aplicabil funcționarilor publici.

Față de cele

prezentate, în mod corect a reținut prima instanță că acțiunea reclamanților

este neîntemeiată și a respins-o ca atare, criticile invocate de recurenți în

calea de atac formulată neputând fi reținute.

Nici argumentul

recurenților întemeiat pe hotărâri pronunțate de alte instanțe de judecată nu

poate fi reținut, întrucât precedentul judiciar nu are forță juridică în

sistemul de drept românesc, în nici un caz prin invocarea în fața instanței

supreme a unor sentințe pronunțate în grade de jurisdicție inferioare.

Pentru considerentele

arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată,

ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții M.D.L.,

ș.a., împotriva sentinței nr. 1869 din 18 iunie 2008 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie

2009.