ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2678/2009

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de fată, retine următoarele: Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European, statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Or, reclamanta a invocat doar nerespectarea condițiilor prevăzute de legea unui alt stat referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul acestuia a unui cetățean român, fără a administra nici o probă concludentă cu privire la conduita pârâtului din care să reiasă că încălcarea condițiilor impuse de legea străină ar constitui o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

Apelul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a fost respins de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 194 A pronunțată la data de 2 septembrie 2008. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că dreptul la libera circulație trebuie analizat prin prisma normei comunitare în materie, care are prioritate în fața celei interne. Astfel, art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede în mod limitativ 3 situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice a sănătății publice sau a siguranței naționale. Or, în speță, nu s-a făcut dovada privind necesitatea luării măsurii, atâta timp cât, nu s-a făcut dovada încălcării ordinii publice, a securității naționale, ori împotriva sănătății sau a moralei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind nelegală deoarece, chiar și în condițiile în care România a devenit membru al Uniunii Europene, cetățenii români trebuie să-și exercite toate drepturile și obligațiile în acord cu legislația actuală și cu obligațiile asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene. Se mai susține că nu există nici un impediment legal pentru neaplicarea art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005 începând cu 1 ianuarie 2007, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 38 lit. a) au fost declarate în acord cu Constituția României prin decizia nr. 685 din 11 septembrie 2007 a Curții Constituționale. Analizând recursul în limita susținerilor recurentei, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate. Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare. De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/3 8/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art.27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe comportamentul persoanei în cauză și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentate.

Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată, pentru ședere ilegală, dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta. Limitarea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară. In cauză, așa cum corect s-a reținut prin hotărârile pronunțate, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă.

Din declarația pârâtului rezultă că a lucrat ca transportator de mobilă fără forme legale, fiind reținut de poliția italiană pentru proxenetism, iar recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că intimatul-pârât a săvârșit vreo faptă care să justifice luarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație. Or, față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al intimatului pârât doar pentru faptul că „a lucrat ca transportator de mobilă fără forme legale, fiind reținut de poliția italiană pentru proxenetism" nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul acestuia. Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele au pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

În raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 194 A din 2 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2009.