ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2678/2009

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului de fată, retine următoarele:

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 27 din Directiva

2004/38/CE a Parlamentului European, statele membre pot restrânge libertatea de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii pentru motive de ordine publică,

siguranță publică sau sănătate publică.

Or, reclamanta a

invocat doar nerespectarea condițiilor prevăzute de legea unui alt stat

referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul acestuia a unui cetățean român,

fără a administra nici o probă concludentă cu privire la conduita pârâtului din

care să reiasă că încălcarea condițiilor impuse de legea străină ar constitui o

amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental

al societății.

Apelul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a fost respins de Curtea de Apel

București, secția a

IX

a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, prin decizia civilă nr. 194 A pronunțată la data de 2 septembrie

2008.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că dreptul la libera circulație trebuie

analizat prin prisma normei comunitare în materie, care are prioritate în fața

celei interne. Astfel, art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede în mod

limitativ 3 situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație

a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice a sănătății publice sau a

siguranței naționale.

Or, în speță, nu s-a

făcut dovada privind necesitatea luării măsurii, atâta timp cât, nu s-a făcut

dovada încălcării ordinii publice, a securității naționale, ori împotriva

sănătății sau a moralei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind

nelegală deoarece, chiar și în condițiile în care România a devenit membru al

Uniunii Europene, cetățenii români trebuie să-și exercite toate drepturile și

obligațiile în acord cu legislația actuală și cu obligațiile asumate de România

în calitate de stat membru al Uniunii Europene.

Se mai susține că nu

există nici un impediment legal pentru neaplicarea art. 38 și art. 39 din Legea

nr. 248/2005 începând cu 1 ianuarie 2007, cu atât mai mult cu cât dispozițiile

art. 38 lit. a) au fost declarate în acord cu Constituția României prin decizia

nr. 685 din 11 septembrie 2007 a Curții Constituționale.

Analizând recursul în

limita susținerilor recurentei, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9

C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

Art. 38 din Legea nr.

248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă

circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul

persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea

actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate

este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit

căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și

celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de

dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare,

iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a

obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor

art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană,

statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea

dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au

generat drepturi și obligații, iar față de această prevedere, legislația

comunitară este de imediată aplicare.

De aceea, legea

română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la

liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este

garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva

2004/3 8/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ

este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile

admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației

europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut,

însă, conform art.27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie

poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau

sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să

respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe comportamentul

persoanei în cauză și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană

statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentate.

Prin urmare, deși

calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a

restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate

dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată, pentru ședere

ilegală, dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum

susține recurenta.

Limitarea

exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute

de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie

interpretate în acord cu legislația comunitară.

In cauză, așa

cum corect s-a reținut prin hotărârile pronunțate, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite

condițiile art. 27 din Directivă.

Din declarația

pârâtului rezultă că a lucrat ca transportator de mobilă fără forme legale,

fiind reținut de poliția italiană pentru proxenetism, iar recurenta-reclamantă

nu a făcut dovada că intimatul-pârât a săvârșit vreo faptă care să justifice

luarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație.

Or, față de

art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, măsura restrângerii exercitării

dreptului la liberă circulație al intimatului pârât

doar pentru faptul că „a lucrat ca transportator de mobilă fără forme

legale,

fiind reținut de poliția

italiană pentru proxenetism"

nu

ar respecta

principiul proporționalității și nu s-ar baza pe

comportamentul acestuia.

Întrucât

reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia

dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele au pronunțat

hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor

legii materiale incidente.

În raport de aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei

nr. 194 A din 2 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a

IX

a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 martie 2009.