ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1409/2008

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 15 iunie 2007 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, a pârâtului P.P.S. În motivarea cererii s-a arătat că la 2 iunie 2007 pârâtul a fost returnat din Franța, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin H.G. nr. 278/1994. Prin sentința civilă nr. 736 din 18 iunie 2007 Tribunalul Maramureș, secția civilă, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 6 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European, cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult 3 luni, fără nici o altă condiție sau formalitate. Apelul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte București a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 263/A pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, la 4 septembrie 2007. În considerentele hotărârii instanța de apel arată că, potrivit Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, cetățenii Uniunii au drept de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de maximum trei luni fără nici o condiție sau formalitate, câtă vreme posedă o carte de identitate sau un pașaport valabil.

Dreptul de ședere al unui cetățean al Uniunii pe teritoriul unui stat membru nu poate fi. limitat sau îngrădit decât pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Pârâtul P.P.S. a intrat în Franța la 17 martie 2007, iar la data de 27 martie 2007 a fost expulzat în România, deoarece nu întrunea condițiile impuse de statul francez pentru a lucra în mod legal. Or, această împrejurare nu este de asemenea gravitate încât să poată fi caracterizată că afectează ordinea sau siguranța publică în statul francez. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind nelegală deoarece din dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, rezultă că singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care tara noastră are încheiat acord de readmisie.

Prin urmare, autoritățile române nu au competența de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei actului de returnare săvârșit de autoritățile străine ci doar de a lua act de această măsură și de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislația națională, în sensul restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în statul de unde pârâtul a fost returnat, respectiv Franța. Recursul nu este fondat. Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate a fost modificată prin O.G. nr. 5/2006 și O.U.G. nr. 96/2006. Ca urmare a acestor modificări a fost introdus art. 6 1 , potrivit căruia cartea de identitate valabilă constituie document de călătorie pe baza căruia cetățenii români pot călători în statele membre ale Uniunii Europene.

Potrivit art. 17 din Tratatul de constituire a Comunității Europene, aplicabil României începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării la Uniunea Europeană, este cetățean al Uniunii, orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Așa cum s-a apreciat în jurisprudența Curții Europene de Justiție prin instituirea Comunității, statele au creat un drept aplicabil resortisanților lor și lor însele, respectiv o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a Tratatului și care se impune jurisdicțiilor acestora. Efectul direct al dreptului comunitar conferă acestuia competența generală de a completa cu drepturi și obligații noi, astfel încât, orice persoană, cetățean al Uniunii Europene, dobândește dreptul de a cere judecătorului național să i se aplice dispozițiile din tratate, regulamente, decizii și directive comunitare, pentru protecția unui drept conferit de acestea.

Strâns legat de principiul efectului direct al dreptului comunitar, principiul supremației sale presupune aplicarea de către judecătorul național, a dreptului comunitar în totalitatea sa, pentru protejarea drepturilor pe care le conferă cetățenilor și neaplicarea oricărei prevederi din dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară, fie ulterioară regulii comunitare. În virtutea acestor principii, în domeniul liberei circulații, cetățenii români vor fi supuși legislației naționale, în speță Legea nr. 248/2005, numai în măsura în care aceasta este concordantă cu legislația comunitară, în caz contrar aceasta din urmă aplicându-se în mod direct și prioritar.

În acest sens, urmează a se observa că, la art. 2, Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2004/38/CE din data de 19 aprilie 2004 stabilește condițiile care reglementează exercitarea dreptului la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, de către cetățenii Uniunii, precum și restrângerile acestui drept, din motive de ordine publică sau sănătate publică. Potrivit art. 27 alin. (1) din Directivă, statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică, cu respectarea principiului proporționalității și cu condiția de a se baza exclusiv pe conduita personală a individului în cauză.

România este începând cu 1 ianuarie 2007, membră a Uniunii Europene și potrivit legislației comunitare menționate, toți românii sunt cetățeni ai acesteia, statut ce le conferă dreptul de liberă circulație în toate statele membre. Prin urmare, în măsura în care dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 modificată prin O.G. nr. 5/2006 potrivit căreia, recurenta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului P.P.S. îi creează o situație mai grea acestuia și nu îi conferă garanția respectării dreptului la libera circulație în calitate de cetățean al Uniunii, în condițiile în care în sarcina pârâtului nu s-a reținut vreuna din situațiile prevăzute de art. 27 din Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2004/38/CE, ele nu își vor mai găsi aplicabilitate în speță.

Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond și apel au pronunțat o hotărâre legală, dată cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente. În raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 263/A din 4 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2008.