ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1409/2008

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 iunie 2007 pe

rolul Tribunalului Maramureș, secția civilă de muncă și asigurări sociale

pentru minori și familie, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

Ministerul Internelor și Reformei Administrative a solicitat restrângerea

exercitării dreptului la libera circulație în statele membre ale Uniunii

Europene, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, a pârâtului P.P.S.

În motivarea cererii

s-a arătat că la 2 iunie 2007 pârâtul a fost returnat din Franța, în baza

Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin H.G.

nr. 278/1994.

Prin sentința civilă

nr. 736 din 18 iunie 2007 Tribunalul Maramureș, secția civilă, a respins

acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 6 din Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European, cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul

altui stat membru pe o perioadă de cel mult 3 luni, fără nici o altă condiție

sau formalitate.

Apelul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte București a fost respins ca nefondat prin

decizia civilă nr. 263/A pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă de

muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, la 4 septembrie 2007.

În considerentele

hotărârii instanța de apel arată că, potrivit Directivei 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, cetățenii Uniunii

au drept de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de maximum

trei luni fără nici o condiție sau formalitate, câtă vreme posedă o carte de

identitate sau un pașaport valabil.

Dreptul de ședere al

unui cetățean al Uniunii pe teritoriul unui stat membru nu poate fi. limitat

sau îngrădit decât pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau

sănătate publică.

Pârâtul

P.P.S. a intrat în Franța la 17 martie 2007, iar la data de 27 martie 2007 a

fost expulzat în România, deoarece nu întrunea condițiile impuse de statul

francez pentru a lucra în mod legal. Or, această împrejurare nu este de

asemenea gravitate încât să poată

fi caracterizată că afectează

ordinea sau siguranța publică în statul francez.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o

ca fiind nelegală deoarece din dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 39 alin.

(1) din Legea nr. 248/2005, rezultă că singura condiție necesară pentru

dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în

străinătate este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care

tara noastră are încheiat acord de readmisie.

Prin urmare,

autoritățile române nu au competența de a cerceta și a se pronunța asupra

legalității și temeiniciei actului de returnare săvârșit de autoritățile

străine ci doar de a lua act de această măsură și de a pune în executare

prevederile corespunzătoare din legislația națională, în sensul restrângerii

exercitării dreptului la libera circulație în statul de unde pârâtul a fost

returnat, respectiv Franța.

Recursul nu

este fondat.

Legea nr. 248

din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate a fost modificată prin O.G. nr. 5/2006 și O.U.G. nr. 96/2006.

Ca urmare a

acestor modificări a fost introdus art. 6

1

, potrivit căruia cartea

de identitate valabilă constituie document de călătorie pe baza căruia

cetățenii români pot călători în statele membre ale Uniunii Europene.

Potrivit art.

17 din Tratatul de constituire a Comunității Europene, aplicabil României

începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării la Uniunea Europeană, este cetățean

al Uniunii, orice persoană care are cetățenia unui stat membru.

Așa cum s-a

apreciat în jurisprudența Curții Europene de Justiție prin instituirea

Comunității, statele au creat un drept aplicabil resortisanților lor și lor

însele, respectiv o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al

statelor membre de la intrarea în vigoare a Tratatului și care se impune

jurisdicțiilor acestora.

Efectul

direct al dreptului comunitar conferă acestuia competența generală de a

completa cu drepturi și obligații noi, astfel încât, orice persoană, cetățean

al Uniunii Europene, dobândește dreptul de a cere judecătorului național să i

se aplice dispozițiile din

tratate, regulamente, decizii și directive

comunitare, pentru protecția unui drept conferit de acestea.

Strâns legat

de principiul efectului direct al dreptului comunitar, principiul supremației

sale presupune aplicarea de către judecătorul național, a dreptului comunitar

în totalitatea sa, pentru protejarea drepturilor pe care le conferă cetățenilor

și neaplicarea oricărei prevederi din dreptul național care ar putea veni în

conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară, fie ulterioară regulii

comunitare.

În virtutea

acestor principii, în domeniul liberei circulații, cetățenii români vor fi

supuși legislației naționale, în speță Legea nr. 248/2005, numai în măsura în

care aceasta este concordantă cu legislația comunitară, în caz contrar aceasta

din urmă aplicându-se în mod direct și prioritar.

În acest

sens, urmează a se observa că, la art. 2, Directiva Parlamentului European și a

Consiliului nr. 2004/38/CE din data de 19 aprilie 2004 stabilește condițiile

care reglementează exercitarea dreptului la libera circulație și ședere pe

teritoriul statelor membre, de către cetățenii Uniunii, precum și restrângerile

acestui drept, din motive de ordine publică sau sănătate publică.

Potrivit art.

27 alin. (1) din Directivă, statele membre pot restrânge libertatea de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor de familie,

indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică,

cu respectarea principiului proporționalității și cu condiția de a se baza

exclusiv pe conduita personală a individului în cauză.

România este

începând cu 1 ianuarie 2007, membră a Uniunii Europene și potrivit legislației

comunitare menționate, toți românii sunt cetățeni ai acesteia, statut ce le

conferă dreptul de liberă circulație în toate statele membre.

Prin urmare, în măsura în care

dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 modificată prin O.G. nr.

5/2006 potrivit căreia, recurenta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului P.P.S. îi

creează o situație mai grea acestuia și nu îi conferă garanția respectării

dreptului la libera circulație în calitate de cetățean al Uniunii, în

condițiile în care în sarcina pârâtului nu s-a

reținut vreuna din situațiile prevăzute de

art. 27 din Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2004/38/CE,

ele nu își vor mai găsi aplicabilitate în speță.

Întrucât reclamanta

nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele

de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond și apel au pronunțat o

hotărâre legală, dată cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor

legii materiale incidente.

În raport de aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 263/A din 4

septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 martie 2008.