ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 145/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC N. SA Berindan a chemat în judecată SC M. SRL Negrești Oaș și a solicitat instanței de fond ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză, să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare - cumpărare de active din 16 septembrie 1999. În susținerea acțiunii, reclamanta a arătat că deși a inițiat procedura somației de plată pentru recuperarea creanței reprezentând prețul care i se cuvenea în conformitate cu prevederile contractului, demersurile sale judiciare nu au avut rezultat. A precizat în acțiune că ultima rată din cele 36 rate lunare stabilite pentru plata prețului era scadentă la data de 25 septembrie 2002 și că pârâta nu a făcut dovada plății sumei de 7.052.366 lei.

Sentința Tribunalului Satu Mare, secția comercială. Litigiul a fost soluționat prin sentința nr. 1383/ LC din 29 iunie 2007 prin care s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâtă. Prin aceeași sentință a fost admisă excepția prescripției dreptului de a promova acțiunea invocată de pârâtă și ca urmare acțiunea a fost respinsă. Respingerea primei excepții a avut în vedere faptul că reclamanta SC P. SRL Vama a preluat drepturile litigioase cedate de SC N. SA prin contractul nr. 1 din 23 august 2009. În ce privește rezoluțiunea, instanța de fond a reținut că între părțile în proces s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare la data de 16 septembrie 1999 și că ultima plată a fost făcută de pârâtă la data de 26 septembrie 2001, moment care constituie începutul termenului de prescripție de 3 ani.

În continuare, acest termen a fost raportat la data de 2 septembrie 2005, data introducerii acțiunii, astfel că instanța a ajuns la concluzia că termenul în care se putea cere rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare a fost depășit. Apelul declarat de reclamanta SC P. SRL. Împotriva sentinței nr. 1383/LC/2007 a declarat apel reclamanta, care a criticat soluția în privința modului în care s-a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune. În fața instanței de apel au fost făcute susțineri în legătură cu plata întregului preț la data de 26 septembrie 2001 și au fost depuse înscrisuri în legătură cu promovarea unei acțiuni pentru anularea contractului privind vânzarea drepturilor litigioase, precum și o cerere pentru executarea contractului de vânzare de drepturi litigioase înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare.

În esență, s-a susținut că plata prețului, potrivit contractului de vânzare-cumpărare, trebuia făcută în rate că ultima rată era scadentă la 25 septembrie 2002 și că pentru nașterea dreptului la acțiune numai această dată este relevantă. Examinând excepția prescripției dreptului la acțiune prin prisma criticilor care au fost formulate în legătură cu momentul nașterii dreptului la acțiune, Curtea de Apel Oradea a constatat, raportându-se la prevederile art. 3 și 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, că termenul de 3 ani pentru promovarea acțiunii în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nu era împlinit la data de 2 septembrie 2005 când a fost introdusă acțiunea întrucât dreptul la acțiune s-a născut la data de 25 septembrie 2002 când era scadentă ultima rată și nu la data de 26 septembrie 2001 când s-a făcut ultima plată.

În consecință, apelul declarat de SC P. SRL a fost admis, prin Decizia nr. 6 din 29 ianuarie 2008 iar sentința fondului a fost desființată, cauza fiind trimisă pentru o nouă judecată aceleiași instanțe. Recursul declarat de pârâta SC M. SRL Negrești Oaș. Împotriva deciziei nr. 6 din 29 ianuarie 2008 pronunțată Curtea de Apel Oradea a declarat recurs pârâta SC M. SRL Negrești Oaș, cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Autoarea recursului a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc.

civ., în argumentarea căruia a susținut că instanța de apel a greșit atunci când a reținut că dreptul la acțiune pentru rezoluțiunea contractului s-a născut la scadența ultimei rate, în condițiile în care, plata prețului s-a făcut anterior acestei date respectiv la 26 septembrie 2001. Dovadă că s-a plătit prețul integral, la această dată, a mai arătat recurenta, este recunoașterea reprezentantului reclamantei intimate care a fost de acord cu intabularea dreptului de proprietate. În opinia recurentei, are relevanță, asupra momentului nașterii dreptului la acțiune data de 26 septembrie 2001 când s-a făcut plata integrală a prețului. Cu aceste argumente, recurenta a apreciat că acțiunea este prescrisă așa cum a reținut instanța de fond și s-a considerat, îndreptățită să solicite admiterea recursului și modificarea deciziei pronunțată de instanța de apel în sensul respingerii apelului intimatei - reclamante.

Recursul este nefondat. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pe care se întemeiază critica adusă deciziei pronunțată de instanța de apel poate fi invocat atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Observând argumentele aduse în sprijinul motivului invocat și dispozițiile mai sus citate se constată că nu a fost demonstrată „lipsa de bază legală” a soluției criticate și nici aplicarea greșită sau nesocotirea unei norme de drept substanțial. Or, în recurs, cale extraordinară de atac, regulile de promovare și susținere a criticilor aduse hotărârilor trebuie să respecte cerințele art. 302 1 C. proc. civ.

din care rezultă obligația de a dezvolta motivele în condițiile stricte prevăzute de fiecare motiv de nelegalitate prevăzut de pct. 1-9 ale articolului 304 C. proc. civ. În acest sens sunt de observat și prevederile art. 304 alin. (1) C. proc. civ. care dispun expres că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Revenind la motivul de recurs invocat și la argumentele aduse în sprijinul acestuia se constată că în realitate, autoarea recursului a pus în discuție o chestiune de fond care privește momentul nașterii dreptului la acțiune fără nici o referire la dispoziții legale greșit aplicate. După cum s-a arătat în precedentele considerente, instanța de apel a examinat excepția prescripției dreptului la acțiune raportându-se la dispozițiile art. 3 și 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Distinct de aceasta trebuie subliniat faptul că prin decizia criticată dispozițiile art. 3 și 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 au fost interpretate corect potrivit cu exigențele acestor texte reținute prin soluția pronunțată. De asemenea s-a ținut seama și de faptul că printr-o astfel de excepție de fond este afectat însuși exercițiul dreptului la acțiune. Din acest punct de vedere, se observă că începutul prescripției dreptului la acțiune s-a analizat conform regulii generale instituită de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune fără a fi neglijate susținerile părților și actele dosarului.

După cum s-a arătat mai sus, recurenta nu a criticat aplicarea art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, ci s-a declarat nemulțumită de aspectul faptic al datei de la care s-a calculat termenul de 3 ani, afirmând în recurs că a făcut plata integrală a prețului anterior expirării ultimei rate. Examinarea acestei chestiuni invocată de recurentă ține de judecata în fond, de administrarea de probe. În alți termeni, față și de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. se impune precizarea că excepția de fond a prescripției este diferită de apărările de fond, iar această chestiune ar putea fi lămurită numai cu ocazia rejudecării de către instanța de trimitere în măsura în care se face distincția între „ultima plată” și „plata integrală” a sumei datorate.

Nu în ultimul rând trebuie reținută această distincție întrucât instanța de apel la momentul analizei criticii aduse soluției de respingere a acțiunii ca prescrisă a examinat momentul nașterii dreptului la acțiune în raport de convenția părților privind scadența ratelor prin raportare la ultima plată din data de 26 septembrie 2001 și nu la o plată integrală, această chestiune urmând să fie lămurită în rejudecare ca apărare. Rezumând argumentele de mai sus, se va reține în principal că s-au adus critici deciziei instanței de apel esențialmente pe chestiuni de fapt care nu sprijină motivul de casare invocat, astfel că soluția de desființare a sentinței de fond și trimiterea pentru rejudecare este la adăpost de criticile care au fost formulate.

Așa fiind, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M. SRL Negrești Oaș împotriva Deciziei nr. 6 din 29 ianuarie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2009.