ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2577/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea nr. 4/C din 1 iulie 2009

pronunțată în dosarul nr. 614/43/2008, Curtea de Apel Tg.Mureș, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondată cererea de

recuzare formulată cu privire la doamna judecător M.R.C. privind cazul de

incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. (2) C. proc. pen.

Pentru

a hotărî astfel, a reținut că prin cererea de recuzare formulată la data de 1

iulie 2009, inculpatul V.V., prin apărător ales, a invocat cazul de

incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. (2) C. proc. pen. față de doamna

judecător M.R.C., investită cu soluționarea dosarului nr. 614/43/2008.

În motivarea cererii se arată că doamna judecător și-ar fi exprimat

anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în dosarul cu

numărul de mai sus.

S-au invocat ca temeiuri faptice următoarele aspecte:

Încheierea penală din 30 martie 2009 în care judecătorul și-a exprimat

în mod explicit părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în dosar,

cu privire cel puțin la una din infracțiunile reținute în sarcina inculpatului

V., respectiv cea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003. Se

reține că în considerentele încheierii doamna judecător ar fi statuat „ modul

în care inculpații din prezenta cauză au înțeles să-și desfășoare activitatea

infracțională imputată, demonstrează că aceștia „uniți" de un scop comun -

obținerea de bani sau foloase - au creat un sistem paralel celui existent, în

mod legal, de obținere a permisului de conducere, de diverse persoane, care la

ora actuală pun serios în pericol circulația rutieră (de natură diferită) de pe

drumurile publice din România"

De asemenea se mai susține că, de mai multe ori, în cursul cercetării

judecătorești, judecătorul recuzat a afirmat în mod explicit că unii inculpați

au fost sinceri atunci când au dat declarații în cauză. S-a apreciat că, atâta

timp cât cercetarea judecătorească nu a fost încheiată, judecătorul nu poate

face astfel de afirmații, în caz contrar el se autopronunță.

În final s-a invocat și încheierea din 1 iunie 2009 în care s-ar fi

argumentat că unul din motivele pentru care s-a dispus înlocuirea măsurii

arestului preventiv cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea, pentru opt

dintre inculpați, ar fi conduita adoptată de fiecare dintre acești inculpați

din momentul punerii în mișcare împotriva lor a acțiunii penale, caracterizată

prin colaborare și sinceritate cu organele judiciare și cu instanța de

judecată.

În urma verificării celor două încheieri de ședință invocate în cererea

de recuzare s-a constatat că instanța, în motivarea acestora, s-a pronunțat în

sensul că rezultă indicii temeinice ce justifică bănuiala legitimă că fiecare

inculpat ar fi comis faptele. În nici un caz din analiza celor două încheieri

nu rezultă că instanța ar fi afirmat că inculpații se fac vinovați de comiterea

vreunor fapte sau că instanța s-ar fi pronunțat cu privire la soluția care ar

putea fi dată în cauză.

În opinia instanței învestită cu soluționarea cererii de recuzare

paragraful din încheierea din 30 martie 2009, invocat de către reprezentantul

inculpatului, este prezentat de către acesta în mod trunchiat și scos din

context.

Dacă se analizează încheierea în totalitate rezultă că mai întâi

instanța a vorbit despre indicii temeinice ce justifică bănuiala legitimă că

s-au comis faptele. De fapt și din paragraful indicat de către reprezentantul

inculpatului rezultă că instanța a făcut referire la activitatea infracțională

imputată inculpatului și nu la activitatea infracțională pe care instanța ar

reține-o în sarcina inculpatului în prezenta cauză.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul V.V. prin

apărător ales G.V.

Examinând

prezenta cauză precum și motivele cererii invocate de apărător, Înalta Curte

constată că recursul este inadmisibil.

Potrivit

dispozițiilor art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen. încheierile pot fi

atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția

cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.

Așadar,

pentru ca o încheiere să poată fi atacată cu recurs, prin derogare de la regula

stabilită prin textul menționat, această excepție trebuie să fie prevăzută

expres de lege.

Or, în

urma abrogării art. 52 alin. (7) C. proc. pen. prin O.U.G. nr. 55/2009, cu

privire la încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată

ulterior datei de 1 iulie 2004, legea procesuală nu mai prevede posibilitatea

atacării acesteia cu recurs.

Pe de

altă parte, cu privire la controlul judiciar al încheierii prin care s-a

respins cererea de recuzare în sensul posibilității de a exercita calea de atac

a recursului separat împotriva acestei încheieri, prin interpretarea „

per a

contrario

” a prevederilor art. 52 alin. (6) C. proc. pen., nu poate fi

admisă întrucât recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea

procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității.

Corespunzător dispozițiilor constituționale ale art. 129 și exigențelor

privind accesul liber la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României,

art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale și art. 2 din Protocolul 7 la Convenție, legea procesual penală a

reglementat regula privind examinarea legalității și temeiniciei încheierilor

date în cursul judecății, în condițiile art. 361 și art. 385

1

C.

proc. pen.

Ca

atare accesul la justiție este asigurat și în acest caz corespunzător regulii

menționate, stabilite de legea procesual penală.

Pentru

aceste considerente Înalta Curte constată că prezentul recurs este inadmisibil,

motiv pentru care îl va respinge ca atare.

Cu

privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale privind

neconstituționalitatea art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen. și a

articolului unic din O.U.G. nr. 54/2004, pe care apărătorul ales al

recurentului inculpat a depus-o la dosar după închiderea dezbaterilor și

rămânerea în pronunțare a cauzei asupra excepției inadmisibilității recursului

invocată de procuror, Înalta Curte constată că nu mai poate fi examinată

legalitatea și temeinicia cererii respective, instanța nefiind investită în mod

legal cu această cerere.

În temeiul art. 385

15

alin. (1) lit. a) teza a II-a C. proc.

pen. va respinge recursul ca inadmisibil.

În

temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va obliga recurentul

petiționar la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului

prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționarul V.V.

împotriva încheierii nr. 4/C din 1 iulie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 614/43/2008.

Obligă recurentul petiționar la 160 lei

cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 6 iulie 2009.