ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2112/2009

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 90/ F din 6 aprilie 2007 a Curții de Apel

București, secția I penală, s-a dispus respingerea, ca nefondată, a

contestației la executare formulată de contestatorul condamnat M.L. cu privire

la punerea în executare a sentinței penale nr. 15 din data de 22 ianuarie 2008,

pronunțată de

Curtea de Apel București, secția

I penală în dosarul nr. 208/2/2008,

rămasă definitivă prin nerecurare.

S-au reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul

Judecătoriei Galați, la

data de 7 iulie 2008, recurentul

condamnat M.L. a solicitat ca, pe calea contestației la executare, să se

dispună contopirea pedepselor de 5 ani și, respectiv, 6 ani închisoare la care

a fost condamnat prin sentința penală nr. GE/17.68.104772/2

din 11 aprilie 2005 a Curții de Apel din Gent (Regatul Belgiei), recunoscută

prin

sentința penală nr. 15 din data de 22 ianuarie 2008, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția I penală, aplicându-se dispozițiile din legea română

privitoare la concursul de infracțiuni,

prin

conversiunea condamnării pronunțate în străinătate în raport cu

aceste

dispoziții și, astfel, să fie stabilită spre executare pedeapsa cea mai grea.

Urmare declinării competenței de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel București, condamnatul a

solicitat, cu ocazia dezbaterilor, și deducerea din pedeapsa rezultantă a

perioadei cât a muncit în Penitenciarul Oudenaarde, conform înscrisului

eliberat de administrația acelui penitenciar și, totodată, dispunerea liberării

sale

condiționate.

Analizând actele dosarului, instanța de fond a constatat că prin

sentința penală nr. 15 din data de 22 ianuarie 2008, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția I penală, a fost admisă sesizarea parchetului de pe

lângă această instanță, a fost recunoscută sentința penală a autorităților

judiciare belgiene, iar, în baza art. 145 din Legea nr. 302/2004 s-a dispus

continuarea în România a executării pedepsei de 11 ani închisoare și s-a dispus

deducerea din această pedeapsă a perioadei executate, de la 16 aprilie 2003 la

zi.

Această sentință nu a fost contestată de către condamnat, rămânând

definitivă prin nerecurare la data de 25 februarie 2008, când a fost emis

M.E.P.I. nr. 20/2008, în vederea punerii în executare a pedepsei de 11 ani

închisoare.

Pentru a respinge cererea condamnatului, instanța de fond a reținut că

prin contopirea pedepselor aplicate condamnatului de către instanța belgiană

s-ar aduce atingere în mod nepermis autorității de lucru judecat a sentinței

penale nr. 15 din data de 22 ianuarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția I penală, prin care s-a dispus continuarea executării în

România a pedepse cumulate de 11 ani închisoare, astfel cum a fost calculată de

autoritățile belgiene, în condițiile art. 145 din Legea nr. 302/2004, fără ca, de

la pronunțarea sentinței respective să fi intervenit modificări legislative

care să permită un alt mod de stabilire a pedepsei supuse executării.

În al doilea rând, potrivit art. 449 alin.

(1) lit. a) C. proc. pen.

, o pedeapsă definitiv aplicată

poate fi modificată în faza de executare a acesteia, numai dacă se constată, pe

baza unei alte hotărâri definitive decât cea prin care a fost stabilită,

existența unui concurs de infracțiuni.

Or, în speță, pedeapsa de 11 ani închisoare, stabilită spre executare

de către autoritățile belgiene și recunoscută ca atare de către instanța

română, la momentul când a dispus transferul condamnatului într-un penitenciar

din România, în vederea continuării executării acesteia, a fost aplicată pentru

infracțiuni concurente judecate în aceeași cauză, pentru care s-a pronunțat o

hotărâre unică de condamnare, fără ca în faza de executare, ulterioară

realizării transferului, să se constate existența vreunei hotărâri definitive

distincte de condamnare, pentru alte infracțiuni concurente, ceea ce face

inaplicabile dispozițiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

S-a reținut, în al treilea rând, că, potrivit art. 146 alin. (1) și (3)

din Legea nr. 302/2004, schimbarea condamnării, prin conversiune, fie și după

transferul persoanei condamnate, poate avea loc numai dacă felul pedepsei

aplicate în străinătate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația

română.

Or, pedeapsa stabilită spre executare de către autoritățile judiciare

belgiene nu este incompatibilă cu legislația română, care prevede o pedeapsă de

același fel cu cea aplicată în Regatul Belgiei, respectiv închisoarea, faptele

reținute în sarcina condamnatului (furt prin violență sau amenințare,

distrugere) au corespondent în legislația penală română, fiind pedepsite cu

închisoare de la 3 la 15 ani.

Cu privire la perioada cât condamnatul a muncit în penitenciarul din

străinătate, s-a constatat că nu există vreo dispoziție legală care să permită

deducerea acesteia din pedeapsa închisorii, însă se va ține seama la calculul

fracției de pedeapsă care permite acordarea beneficiului liberării

condiționate.

Împotriva sentinței penale sus-menționate, condamnatul a

declarat recurs, solicitând casarea hotărârii în

temeiul art. 385

9

pct. 9,

17, 10 și 20 C. proc. pen., pentru

motivele expuse în partea introductivă a deciziei.

Recursul nu este fondat.

Prima critică, referitoare la motivarea hotărârii, în sensul că nu au

fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 302/2004 și la faptul că instanța a

respins proba cu înscrisuri, motiv pentru care se impune casarea cu trimitere

spre rejudecare, se constată că nu poate fi primită.

Din lecturarea sentinței penale atacate,

rezultă că instanța a

analizat în mod amănunțit incidența

tuturor dispozițiilor din legea specială sau C. proc. pen., realizând o amplă

motivare a cererii condamnatului și a temeiurilor legale pentru care aceasta a

fost respinsă.

Nici susținerea apărării că legea penală română este cea

favorabilă condamnatului, astfel că nu i se putea

agrava situația prin

sentința instanței de fond, nu este întemeiată.

Această instituție penală are incidență doar în cauzele judecate

definitiv conform legislației penale române, iar nu și în procedura

recunoașterii unei hotărâri străine, cu ocazia transferului condamnatului în

vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar român, în care

Legea nr. 302/2004 stabilește limite precise în care instanța română poate

interveni.

Pe fondul cauzei, din examinarea

lucrărilor dosarului, rezultă

că instanța de fond a

respins, în mod corect, ca nefondată, contestația la executare formulată de

condamnatul M.L.

Din economia dispozițiilor art. 144 din Legea nr. 302/2004, referitoare

la efectele transferării pentru statul de executare, în speță, statul român,

autoritățile competente ale acestuia sunt obligate:

a)

fie să continue

executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, în

condițiile în care statul român

optează

pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de

condamnare, caz în care trebuie să respecte felul

și durata pedepsei

prevăzute în hotărârea de condamnare;

b)

fie să schimbe

condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa

aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislația română

pentru aceeași infracțiune, în condițiile în care felul pedepsei aplicate sau durata

acesteia sunt incompatibile cu legislația română.

Din interpretarea logică a textului mai

sus-arătat, rezultă că,

odată admisă sesizarea

procurorului cu privire la cererea de transferare în vederea continuării

executării pedepsei aplicate de

statul

străin, instanța română este obligată să opteze pentru una din

cele două

variante mai sus-menționate.

Potrivit aceleiași interpretări, ce rezultă din principiul

recunoașterii și încrederii reciproce, conform art. 144 alin. (3) din Legea nr.

302/2004, executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare.

Drept urmare, cuantumul pedepsei pentru

care

se dispune transferul în vederea continuării executării pedepsei

în

România este cel stabilit de instanțele belgiene.

În vederea transferării sale într-un

penitenciar din România,

instanța română, constatând

îndeplinite condițiile prevăzute de lege

(dubla

incriminare și existența corespondentului între faptele reținute

în

sarcina condamnatului în Regatul Belgiei și legislația penală română), a

dispus, prin hotărâre judecătorească, continuarea executării pedepselor

aplicate în statul belgian.

Așadar, optând pentru varianta prevăzută la lit. a) a art. 144

din Legea nr. 302/2004, exista obligația să se

respecte felul și durata

pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare,

care de altfel corespund legislației române. Textul menționat nu face referire

la modul de stabilire a pedepsei rezultante pentru infracțiunile săvârșite

(contopire, cumul juridic sau aritmetic), ci doar la cuantumul duratei

acesteia, care, de altfel, nu depășește maximul general prevăzut de legea

penală română.

Pentru aceste considerente, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul contestator condamnat

M.L., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul

contestator condamnat M.L. împotriva sentinței

penale

nr. 90/ F din 6 aprilie 2007 a

Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de 400 lei cu

titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4

iunie 2009.