ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2112/2009

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 90/ F din 6 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a dispus respingerea, ca nefondată, a contestației la executare formulată de contestatorul condamnat M.L. cu privire la punerea în executare a sentinței penale nr. 15 din data de 22 ianuarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. 208/2/2008, rămasă definitivă prin nerecurare. S-au reținut, în esență, următoarele: Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Galați, la data de 7 iulie 2008, recurentul condamnat M.L.

a solicitat ca, pe calea contestației la executare, să se dispună contopirea pedepselor de 5 ani și, respectiv, 6 ani închisoare la care a fost condamnat prin sentința penală nr. GE/17.68.104772/2 din 11 aprilie 2005 a Curții de Apel din Gent (Regatul Belgiei), recunoscută prin sentința penală nr. 15 din data de 22 ianuarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, aplicându-se dispozițiile din legea română privitoare la concursul de infracțiuni, prin conversiunea condamnării pronunțate în străinătate în raport cu aceste dispoziții și, astfel, să fie stabilită spre executare pedeapsa cea mai grea. Urmare declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, condamnatul a solicitat, cu ocazia dezbaterilor, și deducerea din pedeapsa rezultantă a perioadei cât a muncit în Penitenciarul Oudenaarde, conform înscrisului eliberat de administrația acelui penitenciar și, totodată, dispunerea liberării sale condiționate.

Analizând actele dosarului, instanța de fond a constatat că prin sentința penală nr. 15 din data de 22 ianuarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a fost admisă sesizarea parchetului de pe lângă această instanță, a fost recunoscută sentința penală a autorităților judiciare belgiene, iar, în baza art. 145 din Legea nr. 302/2004 s-a dispus continuarea în România a executării pedepsei de 11 ani închisoare și s-a dispus deducerea din această pedeapsă a perioadei executate, de la 16 aprilie 2003 la zi. Această sentință nu a fost contestată de către condamnat, rămânând definitivă prin nerecurare la data de 25 februarie 2008, când a fost emis M.E.P.I. nr. 20/2008, în vederea punerii în executare a pedepsei de 11 ani închisoare.

Pentru a respinge cererea condamnatului, instanța de fond a reținut că prin contopirea pedepselor aplicate condamnatului de către instanța belgiană s-ar aduce atingere în mod nepermis autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 15 din data de 22 ianuarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, prin care s-a dispus continuarea executării în România a pedepse cumulate de 11 ani închisoare, astfel cum a fost calculată de autoritățile belgiene, în condițiile art. 145 din Legea nr. 302/2004, fără ca, de la pronunțarea sentinței respective să fi intervenit modificări legislative care să permită un alt mod de stabilire a pedepsei supuse executării. În al doilea rând, potrivit art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. , o pedeapsă definitiv aplicată poate fi modificată în faza de executare a acesteia, numai dacă se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive decât cea prin care a fost stabilită, existența unui concurs de infracțiuni. Or, în speță, pedeapsa de 11 ani închisoare, stabilită spre executare de către autoritățile belgiene și recunoscută ca atare de către instanța română, la momentul când a dispus transferul condamnatului într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării acesteia, a fost aplicată pentru infracțiuni concurente judecate în aceeași cauză, pentru care s-a pronunțat o hotărâre unică de condamnare, fără ca în faza de executare, ulterioară realizării transferului, să se constate existența vreunei hotărâri definitive distincte de condamnare, pentru alte infracțiuni concurente, ceea ce face inaplicabile dispozițiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. S-a reținut, în al treilea rând, că, potrivit art. 146 alin. (1) și (3) din Legea nr. 302/2004, schimbarea condamnării, prin conversiune, fie și după transferul persoanei condamnate, poate avea loc numai dacă felul pedepsei aplicate în străinătate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română. Or, pedeapsa stabilită spre executare de către autoritățile judiciare belgiene nu este incompatibilă cu legislația română, care prevede o pedeapsă de același fel cu cea aplicată în Regatul Belgiei, respectiv închisoarea, faptele reținute în sarcina condamnatului (furt prin violență sau amenințare, distrugere) au corespondent în legislația penală română, fiind pedepsite cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Cu privire la perioada cât condamnatul a muncit în penitenciarul din străinătate, s-a constatat că nu există vreo dispoziție legală care să permită deducerea acesteia din pedeapsa închisorii, însă se va ține seama la calculul fracției de pedeapsă care permite acordarea beneficiului liberării condiționate. Împotriva sentinței penale sus-menționate, condamnatul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii în temeiul art. 385 9 pct. 9, 17, 10 și 20 C. proc. pen., pentru motivele expuse în partea introductivă a deciziei. Recursul nu este fondat. Prima critică, referitoare la motivarea hotărârii, în sensul că nu au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 302/2004 și la faptul că instanța a respins proba cu înscrisuri, motiv pentru care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, se constată că nu poate fi primită.

Din lecturarea sentinței penale atacate, rezultă că instanța a analizat în mod amănunțit incidența tuturor dispozițiilor din legea specială sau C. proc. pen., realizând o amplă motivare a cererii condamnatului și a temeiurilor legale pentru care aceasta a fost respinsă. Nici susținerea apărării că legea penală română este cea favorabilă condamnatului, astfel că nu i se putea agrava situația prin sentința instanței de fond, nu este întemeiată. Această instituție penală are incidență doar în cauzele judecate definitiv conform legislației penale române, iar nu și în procedura recunoașterii unei hotărâri străine, cu ocazia transferului condamnatului în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar român, în care Legea nr. 302/2004 stabilește limite precise în care instanța română poate interveni.

Pe fondul cauzei, din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanța de fond a respins, în mod corect, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul M.L.

Din economia dispozițiilor art. 144 din Legea nr. 302/2004, referitoare la efectele transferării pentru statul de executare, în speță, statul român, autoritățile competente ale acestuia sunt obligate: a) fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, caz în care trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare; b) fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislația română pentru aceeași infracțiune, în condițiile în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislația română.

Din interpretarea logică a textului mai sus-arătat, rezultă că, odată admisă sesizarea procurorului cu privire la cererea de transferare în vederea continuării executării pedepsei aplicate de statul străin, instanța română este obligată să opteze pentru una din cele două variante mai sus-menționate. Potrivit aceleiași interpretări, ce rezultă din principiul recunoașterii și încrederii reciproce, conform art. 144 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. Drept urmare, cuantumul pedepsei pentru care se dispune transferul în vederea continuării executării pedepsei în România este cel stabilit de instanțele belgiene.

În vederea transferării sale într-un penitenciar din România, instanța română, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de lege (dubla incriminare și existența corespondentului între faptele reținute în sarcina condamnatului în Regatul Belgiei și legislația penală română), a dispus, prin hotărâre judecătorească, continuarea executării pedepselor aplicate în statul belgian. Așadar, optând pentru varianta prevăzută la lit. a) a art. 144 din Legea nr. 302/2004, exista obligația să se respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, care de altfel corespund legislației române. Textul menționat nu face referire la modul de stabilire a pedepsei rezultante pentru infracțiunile săvârșite (contopire, cumul juridic sau aritmetic), ci doar la cuantumul duratei acesteia, care, de altfel, nu depășește maximul general prevăzut de legea penală română.

Pentru aceste considerente, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator condamnat M.L., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator condamnat M.L. împotriva sentinței penale nr. 90/ F din 6 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 iunie 2009.